Sentimentul de singurătate apasă cel mai greu pe umerii Generației Z. Născuți într-o lume care funcționează sub sloganul „fiecare pentru el”, tinerii încearcă să găsească soluții individuale la o problemă sistemică. Pornind de la un atelier pe tema singurătății organizat în Timișoara, răspunsurile la un chestionar lansat de „Atlasul Singurătății” și interviurile realizate în proiect, psihoterapeuta Andreea Găzdaru conturează imaginea unei generații prinse între presiunea de a fi mereu „cea mai bună versiune a sa” și nevoia autentică de a fi văzută și acceptată așa cum este.
„Starea mea de singurătate a venit cu anxietate. Eram în camera mea, lucram pentru școală și dintr-odată s-a schimbat totul. Nu mai auzeam bine, nu mai vedeam clar. Din acel moment, cu timpul, am început să mă simt din ce în ce mai singură. Mi-am dat seama că nimeni nu mă poate ajuta, că eram doar eu cu mine. Simțeam singurătatea în piept și în stomac, dar cel mai mult în minte. Eram eu cu gândurile mele.”
Aceasta este experiența uneia dintre participantele la un atelier pe care l-am susținut la Timișoara, în cadrul proiectului „Atlasul Singurătății”, unde mai mulți tineri Gen Z au povestit pe rând cum experimentează sentimentul de singurătate. M-a surprins să văd cât de conștienți sunt de ceea ce trăiesc și de câtă deschidere au atunci când își povestesc experiențele.
Deși diferite între ele, poveștile au ceva comun - presiunea de a performa, fie social sau productiv. Mai mulți au spus că se simt singuri atunci când sunt împreună cu alte persoane, iar asta mă face să mă gândesc că este similar experienței online, unde deși te poți conecta cu oricine, oricând, de cele mai multe ori rămâi cu un sentiment de frustrare și însingurare.
Spațiul dintre cine suntem și ce am putea fi
Universul online în care ne trăim o mare parte din timp este populat în special de experiențe curatoriate în funcție de cât de mult se apropie de un ideal - o relație perfectă, un corp fără defecte, un grup de prieteni mereu acolo pentru tine. Odată întorși „IRL”, devenim tentați să aruncăm un ochi critic asupra experiențelor și să le măsurăm în funcție de cât de instagramabile sunt: dacă momentul pe care îl trăim este demn de un post sau un story și dacă da, ce îi mai putem adăuga ca să-l vindem mai bine.
Este firesc să avem un Eu ideal la care să ne raportăm. Potrivit teoriei Analizei Tranzacționale a lui Eric Berne, cu toții începem încă de la naștere să absorbim mesaje de la cei din jur - în special de la persoanele semnificative, față de care avem un atașament - despre cum să fim și să ne comportăm ca să primim atenție și afecțiune. Până la șase ani, ne formăm deja convingeri despre sine, ceilalți și lume, cum ar fi: „Trebuie să fiu perfect ca ceilalți să mă placă” sau „Nu am voie să plâng sau să mă înfurii ca ceilalți să mă accepte.” Aceste convingeri devin parte din scenariul de viață, pe care vom continua să-l regizăm și să-l adaptăm. Dacă la influențele părinților le adăugăm și pe cele ale miilor de influenceri, totul devine sufocant, iar lucrul ăsta este resimțit în special de Gen Z.
Internetul promite că poți fi orice, oriunde, oricând, iar toate aceste posibilități crează un sentiment persistent de FOMO. Acesta nu se reduce doar la distracție și la unde își petrec ceilalți timpul fără tine, ci invadează și celelalte camere ale vieții tale - de la profesia pe care o ai sau pe care trebuie să o alegi, la faptul că Greta Thunberg salvează lumea la 15 ani, iar tu participi cu un like, la corpul pe care ai putea să-l ai, la shake-urile proteice pe care ceilalți par să și le prepare cu sfințenie în fiecare dimineață. Timpul personal și gândurile sunt concentrate pe viitor și pe ce ar putea fi, mai puțin pe ce suntem și ce simțim acum. Raportarea obsesivă la Eu-l ideal confirmă constant credința că ceea ce suntem acum nu este destul sau, în orice caz, că poate și trebuie îmbunătățit.
Mesajele influencerilor sau canalelor de dezvoltare personală pun accentul pe maximizarea propriului capital uman, în ideea că fiecare individ are resursele necesare și este unicul responsabil de eșecul sau succesul personal. La aceste mesaje mai adăugăm și condimentele spirituale, cum că „odată ce te schimbi tu, se schimbă și ce e în jurul tău.” Banii sunt „doar energie”, iar dacă nu-i faci, înseamnă că ai un blocaj interior pe care ar trebui să-l rezolvi.
„Singurătatea e ca o pedeapsă pentru faptul că n-am fost cum a trebuit”
Unele dintre răspunsurile la chestionarul despre cum experimentează singurătatea Generația Z, lansat de „Atlasul Singurătății”, subliniază fix această supraresponsabilizare și golul format în jurul nucleului sinelui ideal, performativ: „Singurătatea e ca o prezentare pe care o faci în fața unei mulțimi de oameni, dar nimeni nu e atent la tine” (F, 21-23 ani) sau „Singurătatea e finalul, e o destinație întunecată, e ca o pedeapsă pentru faptul că n-am fost cum a trebuit și am dezamăgit. E ca o cușcă de plexiglas, poate chiar ca o carcasă transparentă din care poți vedea exteriorul, dar niciodată nu-l poți atinge, un loc din care te poți înconjura de oameni și altele, dar rămâi prizonier.” (F, 21-23 ani)
Competiția și nevoia de a fi productiv, care apar des în discursul Gen Z, alimentează această cursă a supraresponsabillizării. „Există competiție, sunt alții mai buni decât tine, iar tu trebuie să fii în mișcare ca să nu pierzi”, spunea, de exemplu, unul dintre participanții la atelierul de la Timișoara. O parte dintre cei prezenți la discuții și dintre protagoniștii portretelor realizate de „Atlasul Singurătății” văd productivitatea și dorința de a se perfecționa ca sursă externă de presiune, care aduce singurătate și anxietate. Dar și ca formă de coping împotriva acestor stări. Atunci când un mecanism de apărare sau de coping este folosit în toate situațiile, acesta produce efectul opus. În loc să devenim mai flexibili și mai adaptați la situațiile cu care ne confruntăm, devenim mai rigizi în gândire, pierdem nuanțe și ne blocăm într-o gândire dihotomică.
În cursa către iubirea de sine
Mediul online este populat de influenceri care ne îndeamnă la practici de „self care”, cu to do list-uri care promit o stimă de sine ridicată odată ce vor fi bifate. Ce au în comun aceste liste este prioritizarea propriei persoane și stabilirea unor limite clare și nediscriminatorii ca mecanism de coping, sacrificând cu cruzime relațiile sociale, chiar și pe cele apropiate. Setarea limitelor este necesară pentru a-ți menține sănătatea fizică și psihică, însă aplicată rigid, la fel în toate situațiile, duce la inflexibilitate față de comportamentele și personalitatea celorlalți, la creșterea așteptărilor față de aceștia și, în cele din urmă, la însingurare.
Această reinterpretare a „grijii de sine” afectează și felul în care se comunică. Probabil ai fost numit și tu „boomer” dacă ai încercat să comunici cu cineva sunându-l direct, fără să-i dai un mesaj în prealabil. Gestul de a suna a prins o conotație negativă, chiar agresivă și este interpretat ca o invadare a spațiului intim al celuilalt. Soluția simplă de a suna spontan pe cineva atunci când te simți singur sau trist a rămas un gest romantic care ține de trecut. La o căutare mai detaliată despre prezervarea stării de bine, vom găsi chiar și mesaje de genul „ghosting-ul este self care” sau „te vei simți bine singur atunci când te vei iubi pe tine însuți.”
Nu este de mirare atunci că sentimentul de singurătate al Gen Z este asociat de cele mai multe ori cu inadecvarea. Chiar dacă ai impresia că ai terminat de bifat o listă de comportamente și atitudini ideale, rămâne umbra a ceva ce lipsește. Una dintre respondentele la chestionarul din proiectul nostru spune:
„Singurătatea este atunci când ești într-un grup de prieteni pe un trotuar îngust și tu trebuie să stai în spatele lor, sau atunci când te oprești să-ți legi șireturile și nimeni nu te așteaptă. Ești mereu ultima lor alegere. Te trezești fără nicio notificare. Toți prietenii tăi ies fără să te anunțe. Te simți întârziat, evoluat greșit și singurul mod s-o iei de la capăt e să te mai naști o dată. Să nu știi ce să-i spui mamei când te întreabă ce mai face acel prieten din liceu cu care ea crede că încă vorbești și că sunteți prieteni buni. Sper să mă fac bine.” (F, 21-23 ani).
Self care sau iubirea de sine - un deziderat prezent peste tot în online, rămâne un concept vag, cu un obiectiv neclar. Ne va face mereu să chestionăm dacă am ajuns să-l îndeplinim sau nu. Cum știm dacă am ajuns să ne iubim cu adevărat pe noi înșine? Ce ar trebui să se întâmple atunci? Iubirea de sine poate însemna multe lucruri - de la protecția pe care ne-o putem oferi atunci când ceva ne amenință integritatea, până la ritualuri zilnice de a ne găti o masă bună sau a socializa atunci când avem nevoie. Multe dintre aceste ritualuri necesită timp - care stă sub amenințarea nevoii de productivitate - și bani - a căror existență depinde de productivitate. Un cerc vicios în care este înghițită iubirea de sine.
„Singurătatea se simte ca o pedeapsă divină chiar și dacă ești ateu. Nu e ceva ce simți că poți controla sau schimba, se simte extern ție ca ființă, în ciuda tuturor sfaturilor care sunt vehiculate cu privire la singurătate. Încearcă să găsești confort în singurătatea ta și alte sfaturi din același registru se simt ca un kilogram de sare turnat pe o rană deschisă. Singurătatea nu e (mereu) cauzată de lipsa de iubire de sine, ci de cele mai multe ori de indiferența și egoismul sistemic al lumii în care trăim.” (M, 24-28 ani), întărește un respondent la chestionarul nostru.
În mediul online al Gen Z este răspândit termenul de „epidemia singurătății”, care îi afectează în special pe cei între 13 și 28 de ani. La prima căutare pe Youtube, găsești critici despre condițiile care au creat epidemia, aduse tot de Gen Z sistemului capitalist în care s-au născut. Soluțiile recomandate le găsim în online, iar aplicabilitatea lor în offline (scurtarea timpului petrecut în online, socializarea în așa numitele „third places” - cafenele, biblioteci, parcuri), ceea ce aduce cu sine rezistență în fața schimbării - asculți pe cineva din online cum îți spune să petreci mai mult timp în offline. Una dintre persoanele pe care le-am urmărit vorbind despre asta spune: „O premisă a sentimentului de singurătate este că sunt prea mulți influenceri care ne spun cum ar trebui să ne trăim viața ca să atingem un nivel optim de fericire. În același timp, știu că și eu fac asta pentru bani chiar în acest moment.”
Există, desigur, și efecte pozitive pe care le are mediul online în ceea ce privește sentimentul de singurătate. Pentru că accesul către a cunoaște oameni noi se face, de multe ori, tot prin intermediul unui anturaj deja existent, multora le este mult mai ușor să formeze noi conexiuni în mediul virtual. Pentru multe persoane LGBTQIA+ care trăiesc în medii conservatoare este singurul mijloc de a se exprima liber și de a găsi alte persoane cu care rezonează. În cazul persoanelor introvertite, spațiul online oferă un sentiment de control și siguranță, unde pot lega relații fără piedica anxietății sociale.
Deși deschiderea către un proces terapeutic a crescut în ultimii ani în România, există prea puține servicii de acest gen subvenționate de stat - 34,4% dintre respondenții chestionarului au spus că au apelat la sprijin psihologic sau consiliere pentru a gestiona singurătatea, în timp ce 16,2% dintre aceștia declară că și-ar fi dorit dar nu și-au permis financiar. Internetul rămâne, în acest caz, singurul loc accesibil pentru acomodarea nevoilor adolescenților în gestionarea singurătății. Un loc cu costuri minime, unde pot întâlni persoane cu interese comune, unde își pot accesa și antrena creativitatea și unde vocea lor este auzită.
Materialul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
Foto: Pixabay
