Am cunoscut-o pe Felicia Olteanu într-un loc de socializare din Piața Traian, în fața restaurantului unde lucrează. Are 21 de ani și studiază arhitectura în Timișoara. Când ne-am întâlnit, în vară, locuia provizoriu cu o colegă de facultate, în apartamentul unei cunoștințe. Urma să se mute la cămin odată cu începerea anului universitar. Înainte să vină în Timișoara, a locuit în două sate vecine. A crescut într-o familie mare, cu 16 copii, unde grija era constantă, dar atenția se împărțea. A învățat devreme ce poate însemna singurătatea: nu atât lipsa oamenilor, cât senzația că nu ești văzut pe bune.
În copilărie, a căutat atenție și a inventat povești. În pandemie, a întors lupa spre sine, a renunțat la „comportamentul problematic” de dinainte și și-a deschis cutia Pandorei. A observat că singurătatea vine mereu cu o senzație de pierdere. A simțit-o, de exemplu, când n-a intrat din prima la Facultatea de Arhitectură din Timișoara, unde va începe în curând anul doi.
Crescută într-o comunitate mai închisă, a învățat de una singură să se integreze la școală și în alte cercuri. A început să lucreze de la 13 ani. Mai întâi a spălat geamuri, apoi s-a angajat în HoReca. Acum are două joburi part-time: ca ospătar și ca intern la o firmă de arhitectură. Simte constant presiunea productivității. Crede că ritmul prea rapid și lipsa unor baze solide din familie & școală duc la conexiuni superficiale în rândul Generației Z. Soluția ei: mai multă solitudine lucidă și o reformatare a comunicării.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Ca să primești o atenție mai deosebită, trebuia să creezi probleme”
Timișoara e foarte bogată în natură. Bine, avem multe parcuri și datorită solului mlăștinos — era nevoie de ceva care să stabilizeze pământul. Cu atâta natură în jur, și dacă nu-s oameni, tot nu te simți singur. Orașul are un echilibru foarte bun pe partea de natură, mediu construit și mediu social. Chiar dacă de multe ori — și asta mă enervează — se repetă. În multe dintre zonele orașului se întâmplă cam același lucru ca în centru. Nu există diversitate. Uneori dai de câte o monotonie de nici nu știi unde ai ajuns.
Poate că locatarii ar trebui întrebați ce-și doresc. Să se facă spații pentru ei. Să ne concentrăm mai mult pe ideea de comunitate. Să fie comunități diverse în tot orașul decât să repeți același lucru. S-ar crea altfel de conexiuni. Dar nu m-am simțit singură în Timișoara. E un oraș al studenților. Ar fi absurd, la vârsta mea, să nu găsesc măcar un om cu care să vorbesc.
Cred că cele mai intense momente de singurătate le-am trăit acasă, în familie, unde am locuit cel mai mult. Frații și surorile mele mă cunosc cel mai bine și îmi înțeleg trăirile, pentru că le-am experimentat împreună. Dar chiar și-așa, m-am simțit singură între ei. Mai ales în adolescență, când începi să-ți cauți identitatea și ai nevoie ca schimbările din tine să fie văzute. Cei care te văd zilnic nu le sesizează de cele mai multe ori, mai ales că ele apar treptat. Așa că m-am simțit deseori tristă între oamenii care mă iubesc tocmai datorită proximității dintre noi. De când locuiesc singură, pot să mă exprim, fizic și mental, așa cum sunt eu și să fiu percepută ca atare.
Prima oară când am simțit mai acut singurătatea a fost după 13 ani. Părinții aveau grijă să ai tot ce-ți trebuie, dar cum eram mulți, ca să primești o atenție mai deosebită, trebuia să creezi probleme. Așa că am devenit o persoană problematică, ca mulți alții în adolescență. Mințeam mult. Fabricam tot felul de povești și ieșea o minciună frumoasă. Dar atenția pe care o primeam era fake. O primeam pentru minciună, nu pentru problemă și apărea un sentiment de singurătate. O tristețe că nu mă cunoaște nimeni cu adevărat. Erau layer-e nedescoperite pentru că le umpleam cu minciuni.
„De obicei, singurătatea a apărut la mine cu un sentiment de pierdere”
Acum știu că nu poți să-i oferi cuiva atenție nonstop, dar aia îmi doream eu atunci: să fie mereu cineva cu ochii pe mine și să mă îndrume în toate. Poate că n-am primit atenția pe care mi-o doream, dar am primit în schimb multă validare pentru ce e în mintea mea. Lucru de care n-au parte mulți din generația mea. Îi complimentezi că sunt deștepți și nu înțeleg la ce te referi.
Comportamentul meu problematic ținea de căutarea unei identități. De faptul că nu puteam să pun degetul pe mine ca persoană. Am o memorie auditivă foarte bună. Ca și copil, se imprimau în mine informații de peste tot: de la radio, din familie, din familia lărgită, de la prieteni de-ai lor, de la grădiniță, școală, vecini, biserică. Mi-au deschis noi orizonturi și, pe la 10 ani, mi-am dat seama că n-aș vrea să urmez același drum ca ceilalți din familia mea. Noi, pentru că eram așa mulți, depindeam unii de alții cumva. Se crease o comunitate a noastră și am zis că nu vreau să depind de ea.
Când ieșeam din comunitatea asta, apărea un sentiment de singurătate. Copiii de la școală aveau lucruri comune care nu existau la noi în familie. Eu nu aveam cu ce să contribui ca informație: îmi place asta sau asta dintre filmele sau melodiile pe care ei le vedeau sau ascultau. Nu aveam aceleași repere. Așa că am depus mult efort ca să fiu creativă și să mă integrez.
Voiam să mă diferențiez de restul familiei, dar am găsit în ea și multe chestii faine care m-au ajutat să mă adaptez. Mulți dintre frații mei mai mari erau carismatici. Nu le înțelegeam neapărat glumele, dar vedeam reacția oamenilor la ele. Îmi doream s-o am și eu. Așa că le-am adoptat carisma. O exprimam printr-un soi de ironie și-mi plăceau reacțiile pe care le provocam la școală. M-a ajutat și că aveam mai multe cunoștințe decât alți colegi despre ce ne dorim cu toții când suntem mici: să fim mai mari.
Am simțit singurătatea și în alte comunități. Când am terminat liceul, n-am intrat din prima la facultate. Foștii mei colegi intraseră și aveau deja chestii de povestit. În mintea mea, să stai un an acasă era ceva wow. Nu-mi dădeam seama că fiecare e pe timpul lui și mă simțeam tristă și singură. De obicei, singurătatea a apărut la mine cu un sentiment de grieving. De pierdere. Când m-am întâlnit cu foștii colegi, am simțit că nu mai eram în același loc cu ei, fizic și mental. Că nu mă mai conectez cu ei, că nu mai aveam subiecte comune. Doar pentru că eu nu intrasem la facultate.
„Eram constant într-o oglindă cu mine”
Cred că cel mai des am simțit singurătatea în perioade care au dus la decizii cu impact în viața mea. Cum a fost și în pandemie, când m-am decis să studiez arhitectura, nu medicina — inițial, voiam să mă fac psihiatru. Tot în pandemie am simțit cel mai tare singurătatea la comun cu pierderea. Am renunțat la comportamentul problematic de dinainte și am încercat să mă găsesc pe mine. Am pierdut mulți „prieteni”. Acum pot să le spun anturaj. Am ieșit din zona aia și a trebuit să fac muncă pentru mine. Primul pas a fost să nu mai mint. Să spun adevărul făcea parte din recuperarea mea.
Mă simțeam singură în familie. Nu le puteam povesti experiențele de dinainte de pandemie. Nu voiam ca ei să le cunoască. Nici nu știam cum să mă exprim și nu-mi doream feedback de la nimeni. Vorbeam doar cu mine. Am început să devin super conștientă de mine și de acțiunile mele. Nu mai era același proces al timpului și eram constant într-o oglindă cu mine.
Am început să-mi pun multe întrebări. Nu-mi prea plăceau răspunsurile pe care le primeam, deși erau adevărate. Era un cumul de sentimente și întâmplări neprocesate care au devenit foarte prezente. Senzația de singurătate și cea de pierdere erau pentru persoana care eram înainte de trăirile astea, pe care nu le puteam localiza sau eticheta. Era ca și cum ai amesteca într-un pahar și Fanta, și Cola, și aia, și aia și la final, na, explică.
Atunci a început să apară și foarte multe content pe mental health. Am făcut cunoștință cu multe probleme: Borderline Disorder, Bipolar Disorder, OCD, PTSD etc. Știam de ele din filme, dar nu și că sunt așa de comune. Primul impact: le găsești pe toate în tine. Mi-am dat seama că nu ai cum să le ai pe toate și că multe sunt transmise generațional. Ești mai predispus la ele dacă le au părinții sau cineva din familie. La mine nu părea să fie cazul.
M-am documentat mult și pe partea de cogniție, de inteligență emoțională. Am intrat și pe zona de healing, care începuse atunci să fie la modă. Nu cred c-aș fi făcut-o dacă știam ce-o să aducă: sentimente haotice, în care nu te mai găsești pe tine, nu mai știi nimic despre tine. Stai și-ți răscolești cutia Pandorei. Asta am făcut în pandemie, pentru că mă simțeam singură.
M-am concentrat mult pe mental health și pentru că îmi doream să continui în direcția asta. După ce am finalizat procesul meu, sau măcar am atins suprafețele din cutia asta a Pandorei, mi-am dat seama că nu vreau să fiu psihiatru. Mi se părea că am ales calea asta pentru că nu-mi rezolvasem eu problemele cu mine. Că voiam mai mult să mă ajut pe mine, iar asta nu se potrivea cu identitatea pe care mi-o creasem — de a face lucruri pentru oameni și comunitate. Nu voiam să fiu eu în centrul atenției și mi se părea că parcursul acela fix asta cerea. Mă bucur mult că n-am dat la medicină.
„Mi se pare că generația voastră are substanță și baze solide”
Am resimțit singurătatea și pierderea recent, când am realizat că am pierdut libertatea și ce eram atunci când am avut anul de pauză, după ce n-am intrat la facultate. Atunci stăteam mult pe temele pentru meditații. Chiar dacă procesul era mai lung, ieșeau frumos și reprezentau ceva din mine. De când m-am dedicat facultății, am intrat în ritmul: fac asta, obțin rezultatul, apoi trec la următorul lucru. Am ajuns să contabilizez totul în funcție de productivitate. Cred că ăsta e și un defect al generației noastre.
Mi se pare că generația voastră are substanță și baze solide. Poate pentru că nu ați trăit într-un ritm atât de rapid ca noi. Noi am parcurs multe, putem vorbi despre aproape orice, dar ne lipsește pasiunea voastră. Voi mergeți mai mult, mai adânc. Aveți niște baze când creați o relație. Noi putem crea foarte rapid conexiuni pentru că nu căutăm substanța pe care o aveți voi.
Pe cât de repede poți crea relații, pe atât de ușor le poți pierde în generația mea. Nu avem bazele despre ce înseamnă o prietenie. Conexiunile noastre sunt superficiale și părem „egali”, pentru că mai toți consumăm același feed. Asta te ajută să te conectezi cu alții, dar cine ești tu în afara lor? Cred că avem nevoie de mai multă solitudine, nu să fim mai conectați. Mulți ar trebui să stea puțin singuri și să se gândească la ei. Mie îmi place mintea mea și când sunt singură, nu mă simt singură, pentru că mă am pe mine.
Ne lipsește, de exemplu, să vorbim mai puțin despre „cum m-am simțit” și mai mult despre context și cauză. Nu „m-am simțit singură și am mâncat”, ci „am mâncat pentru că m-am simțit singură.” Să ne reprogramăm: mai întâi contextul și motivele, apoi emoția. Sentimentele le poți numi, dar contează situațiile în care apar. Alea pot fi schimbate și reconfigurate.
Mi se pare că ne luăm foarte tare în serios și, în același timp, nu ne luăm suficient în serios. E un mare paradox, pentru că ne lipsesc bazele. E ca și când ai încerca să proiectezi o casă din beton și nu știi ce face betonul, de ce tip de beton ai nevoie, în cât timp se usucă, cum ar trebui așezat. E doar: „Eu vreau casa asta din beton.” Suntem superficiali, dar ne și băgăm peste tot și știm de toate, pentru că lucrurile decurg foarte repede acum.
„Știu că după o să depășesc sentimentul ăsta, o să am ceva de învățat”
Social media îți oferă atât de multă informație și ești curios de tot felul de lucruri. Te și face să-ți sesizezi potențialul: aș avea șanse să fac asta și asta. Primești multă informație, o analizezi, iar când trebuie să execuți, nu mai știi ce să alegi și rămâi blocat. Pentru că again, nu avem bazele.
Dincolo de asta, orice sentiment te-ar încerca, poți să treci peste el. N-am văzut niciodată singurătatea ca pe ceva care mă îngroapă, ci ca pe ceva ce poate fi depășit. Dacă e în mine și o simt, înseamnă că nu sunt unde trebuie și știu că după ce o să depășesc sentimentul ăsta, o să am ceva de învățat. Mă și protejez de el, pentru că poți să ți-l invoci singur. Dacă mă concentrez pe el, dacă stau și mă gândesc în trecut, îl găsesc. E cu noi în fiecare zi.
Cum spuneam, mulți putem forma repede relații care se și pot rupe repede. Dacă simți că asta e o problemă și-ți provoacă singurătate, poți s-o repari. Poate fi și vina ta. Vine la pachet cu multe: context, decizii pe care poate le-ai luat greșit. Creierul nostru e făcut să găsească problema și soluția. Dacă crezi că e o problemă că nu poți să păstrezi o conexiune sau că te detașezi repede de persoană și treci la următoarea, atunci începi un proces — de ce ai același tipar, de ce repeți lucruri care îți provoacă singurătate?
Încearcă să exprimi sentimentul: vizual, auditiv, scris. Dacă îl definești si-i dai proporție, nu mai are atâta valoare. Încearcă să-l accepți și vezi ce iese mai departe. Fă un experiment cu tine și pune-te în alte situații, încearcă opusul. Ideea e să nu rămâi acolo, ci să încerci să schimbi ceva. Dacă ești într-o comunitate și te simți neînțeles, caută alta sau încearcă să pui problema, să spui că chiar nu te simți înțeles. Pur și simplu comunică.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
