Într-o cameră mare, cu storuri vechi și pat cu baldachin, Luca Dragu ne pune la pick-up o piesă a trupei de rock alternativ A L L O V E R, în care cântă la chitară & voce. Are 22 de ani și face muzică de când se știe, chiar dacă de mic a descoperit că are o deficiență de auz care-l obligă să poarte aparat auditiv. S-a născut în Timișoara și acum locuiește cu chirie într-un apartament din centrul orașului, unde părinții săi au câte un cabinet de psihoterapie. E o fire energică, jovială, care rar stă pe loc. Pauzele îl sperie.
În clasa întâi, punea deja bazele primei sale trupe, ALL Friends Band. Au urmat artele marțiale, teatrul, alte formații, apariții la festivaluri de muzică și la radio, iar pentru că a făcut școala & liceul în limba germană, la Lenau, s-a dus să studieze și sociologia la Viena. S-a întors de curând acasă și a început un training în organizare culturală la Filarmonica din Timișoara.
Dincolo de CV, vede viața generației sale ca un browser cu o sută de tab-uri deschise și o mie de lucruri de făcut. Competiția de la vârste fragede, presiunea constantă de a te ridica la standarde și a bifa rapid etape (școală, job, casă), smartphone-urile & social media au creat un ritm rapid, crede el, care-i îndepărtează pe oameni unii de alții, chiar și de ei înșiși.
În acest peisaj automatizat, în care unii preferă mai des texting-ul ca formă de interacțiune, lipsesc tot mai mult căldura și vocea în comunicare — Luca preferă să sune chiar și un minut, crede în importanța întâlnirilor pe viu și în puterea îmbrățișării ca antidot la singurătate. Observă și paradoxul social media: meme-urile și comunitățile online îți pot oferi alinare, dar sunt doar niște „licăriri” și îți pot adânci golul dacă nu ai o viață reală în paralel.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Eram într-o relație mișto, familia mea era super supportive, dar tot mă simțeam singur”
Singurătatea e de două feluri: cea pe care o alegi și cea pe care ți-o impune un moment sau o perioadă. Uneori, chiar ai nevoie de ea ca să reflectezi și să petreci timp cu tine. Pe partea negativă, pentru că sunt o persoană foarte socială, singurătatea m-a afectat cel mai tare atunci când îmi doream mult să ies cu oameni și lucrurile nu se legau. Am simțit asta mai ales în Viena. La început, mi-a plăcut să mă plimb singur acolo, să merg singur la teatru sau pe munte. Dar de la un punct încolo, începi să-ți dorești să mergi cu cineva și să povestești despre ce ai văzut. Când am realizat că nu erau așa multe opțiuni sau că oamenii erau ocupați, s-a căscat hăul.
În primul an, la cămin, îmi sunam foarte des prietenii de acasă. Dar nu e ca și cum te vezi cu ei, iar pentru că tu ești mai singur, apare o prăpastie. Simți că tu ai nevoie de asta mai mult decât ei. Ca în orice relație, îți dorești să fie reciproc, să nu fie un dezechilibru și atunci îți impui să nu mai suni așa des. Apare un self imposed loneliness. În același timp, îți spui că dacă suni prea des, nu-ți dai voie să-ți faci prieteni acolo, pentru că inima ta e în altă parte.
Singurătatea poate apărea chiar și într-o relație sau când ai în jurul tău o constelație de oameni – familie și prieteni, pentru că simți că lipsește ceva. Nu e vina lor, e doar un moment prin care treci tu. Un astfel de moment a fost după bacalaureat, când trebuia să decid ce fac mai departe cu viața mea. Eram într-o relație mișto, familia mea era super supportive, dar tot mă simțeam singur. Primeam mesaje diferite din jur: unii îmi ziceau ce să fac, alții îmi spuneau că orice aleg, e OK. Ambele extreme sunt dificile: fie ai senzația că ți se taie aripile, fie primești un sprijin atât de vag că nu te ajută.
Deși eram înconjurat de oameni care mă susțineau și mă ghidau, simțeam că lipsește ceva și nu știam cum să formulez asta. E greu să-i spui iubitei tale: „Hei, ești aici, dar tot mă simt singur”, mai ales când ea vorbește cu tine, te întreabă cum ești, cu ce te poate ajuta. Astfel de momente sunt exasperante. Simți că problema e la tine și nu poți s-o reperezi. E o senzație nașpa când ai oameni lângă tine care te ajută și tu parcă te încăpățânezi să te victimizezi. În astfel de situații, cred că ajută o perspectivă terapeutică. Un specialist îți poate da claritatea de care ai nevoie ca sa te deblochezi, să nu te mai simți singur și să vorbești cu ceilalți într-un fel care să te ajute.
„Mulți avem tendința să fim super exigenți cu noi”
Ce m-a apăsat atunci era nesiguranța: puteam să continui cu muzica aici, unde îmi creasem deja o punte, sau să plec afară și să să risc să pierd tot ce construisem. Era acel overthinking despre ce câștigi și ce pierzi. Cred că astfel de răscruci, mai ales la o vârstă fragedă, sunt inevitabile. Trebuie să treci prin ele, chiar dacă nu găsești imediat răspunsuri clare. Nici acum nu pot să zic de ce m-am simțit aiurea atunci. Mi-era greu să vorbesc cu oricine pentru că, în primul rând, mi-era greu să vorbesc cu mine însumi.
Eram confuz și copleșit. Nu trebuie condamnată această complexitate pe care o pot avea gândurile și emoțiile noastre. De aceea, ceea ce le spun altora ar trebui să-mi spun și mie: Be kind to yourself. Mulți avem tendința să fim super exigenți cu noi. Ne biciuim când nu facem ceva la un standard impus chiar de noi sau de societate – capitalismul concurențial, sistemul școlar axat pe competiție. Se simte presiunea de a fi mereu la un anumit nivel. Din tensiunea asta, îți ridici chiar tu ziduri care duc la însingurare.
Societatea influențează mult felul în care se simt tinerii. În Austria, de exemplu, presiunea de a termina o facultate e mai mică. Nu-ți place? Schimb-o. Nu e sfârșitul lumii, e doar o facultate. Ești obosit? Ia-ți un an pauză. Ai 20 de ani, ai toată viața înainte. La noi, în schimb, există ideea că „trebuie acum”: termini școala, faci facultate, îți iei job, altfel e o rușine.
Nu zic că trebuie să renunți când ți-e greu, ci să-ți dai timp să analizezi: dacă îți place, mergi mai departe, dacă nu, încerci altceva, fără niciun fel de tabu. Desigur, depinde de fiecare om, de familie, de context. Dar există presiunea de a bifa etape: școală, job, casă. Dacă nu le ai, cade cerul pe tine. Ne comparăm constant cu colegii de generație sau cu oameni mai mari. Asta ne face să ne pierdem răbdarea cu noi și să fim sensibili la orice privire sau glumiță pasiv-agresivă, care inevitabil se stochează undeva.
Lumea se judecă foarte tare acum. Nimic nu trece nevăzut. Ce-ai făcut? Cum ai făcut? Unde ai studiat? Unde lucrezi? Ce salariu ai? Mulți sunt prinși în această cursă de hamsteri și puțini sunt împăcați cu sine. Faci un lucru, dar nu-ți dai voie să te bucuri de el, pentru că imediat îți pui un alt obiectiv. Ți se spune: nu ai voie să te relaxezi, că pierzi trenul. Și ajungi să te turezi în o mie de locuri. Ești ca un browser în care sunt deschise o sută de tab-uri și toate rulează câte ceva. Nici nu mai știi din care dintre ele se aude muzica.
„Mi-e greu și mie uneori să iau o pauză”
Un mare debate în generația mea și în liceul pe care l-am terminat, Lenau, unde se predă în germană, e: pleci sau nu afară? Ai făcut această școală și ai învățat o limbă nouă la un nivel înalt ca să ai șansa să studiezi afară. Dacă nu pleci, ai făcut-o degeaba. Absolut nu. Poți să faci multe chestii cu germana și aici. Ideea de a pleca, pe care am simțit-o ca pe o presiune, te catapultează într-un loc unde nu mai ai confortul și relațiile de acasă.
Competitivitatea, care ne e insuflată de la o vârstă fragedă, este direct proporțională și cu faptul că, de când a ieșit primul smartphone, ritmul vieții s-a accelerat foarte tare. Am ajuns toți să facem multe lucruri. Școala a devenit multifațetată: ai un volum mare de lucruri de făcut și, pe lângă asta, mai adaugi proiecte – în cazul meu, au fost muzică, teatru, arte marțiale.
Pare că s-a normat fiecare parte din ziua și din viața noastră: cum ne relaxăm, cum ne încărcăm bateriile, cum dormim. Am fost aproape terorizat de oameni care-mi spuneau că trebuie să am ceas care să-mi măsoare cât de bine dorm, cât de bine îmi bate inima, cât de stresat sunt, câte calorii mănânc. Totul trebuie să fie măsurat, ceea ce poate fi sănătos, dar nu-ți mai dă voie să respiri. Apoi, ești prins constant în niște rute accelerate, devii obosit și îți tot spui că trebuie să iei o pauză, dar nu-ți permite timpul. Iar atunci când ea vine de la sine, nu știi ce să faci cu ea.
Mi-e greu și mie uneori să iau o pauză. Mi-e greu să compartimentalizez. Mă gândesc constant la asta: când e prea mult și ajung să am o dinamică toxică cu mine, să nu mă panichez că iau o pauză și n-am ceva de făcut. Trebuie să fii în stare să stai tu cu tine și să fii OK. Asta doar în singurătate o poți ajusta. Dacă nu te simți confortabil să stai singur, work on that. Dar nici să stai prea mult nu e OK. Riști să te ducă în direcții aiurea. Poți să cazi în overthinking și să fii prea critic cu tine. Te gândești inclusiv la cum arătai când ai făcut nu știu ce sau vai, cum ai putut să spui aia atunci?
Catch-ul e să înveți să controlezi aceste gânduri. E bine să analizezi ce ai făcut și cum puteai s-o faci mai bine, dar și să recunoști ce ai făcut bine. Să te recompensezi. Să te întrebi cum mai ești tu, sub toate aceste proiecte? De ce ai nevoie? Și să discuți mai des cu alții la un mod real, nu doar la suprafață. Ne punem toți măști și poate că e necesar, dar n-ar trebui să neglijăm persoana de sub mască. Dacă îți tot reprimi asta, apoi îți vine greu s-o faci. Se umple un pahar și dă pe dinafară. Poate fi un burnout, un episod de depresie, de manie. Lucrurile ajung în dezechilibru și duc la implozie.
„Toți ne simțim watched toată ziua”
Pe de altă parte, am învățat the hard way că trebuie să alegi cu grijă cui te destăinui. Timișoara e ca un sat. Sunt convins că asta e valabil și pentru București. Ce faci și ce spui nu rămâne de multe ori un secret. De aceea, selectivitatea, discreția, nuanțele cu care vorbești sunt importante. Dacă te-ai ars o dată, e greu să te mai deschizi. Ajungem să ne cântărim și să fim super atenți mereu. De exemplu, am ieșit odată cu câinele și un cunoscut i-a spus unui apropiat: „Uai, să vezi cum era îmbrăcat Luca.” Asta m-a lovit tare. E ca și cum nu pot să ies din casă dacă nu sunt aranjat de nota 9+.
Fiecare aspect al prezentării tale trebuie să fie imaculat, de dimineață până seara. E obositor. Un termen din sociologie care mi se pare foarte actual și potrivit pentru ideea de singurătate e efectul de „panopticon” de care spunea Michel Foucault: toți ne simțim watched toată ziua. Nici privatul nu mai e privat. În generația mea, au fost cazuri când cineva a trimis cuiva o fotografie și acel cineva a făcut-o publică. E ceva țintit pe umilire. Nu trebuie să dai în paranoia, dar nici nu mai poți trimite sau posta orice.
Social media au devenit, însă, și un mod de coping pentru singurătate. Inclusiv prin meme-uri. Există o nișă, mai ales pe Instagram, cu meme-uri despre singurătate și tot felul de alte trăiri negative. Se ia singurătatea, se ia o stare de tristețe, de burnout, de exasperare și se face comică într-un mod relatable pentru mulți. Când vezi că sute sau mii de oameni dau like sau comentează, simți că nu ești singur și că faci parte dintr-o comunitate. Dar e doar o licărire, nu ceva îndestulător. E drăguț cum oamenii își comunică greutățile prin meme-uri și-și creează un canal de sprijin, dar asta trebuie să-și aibă 100% counterpart-ul și în lumea reală. Acesta e unul dintre paradoxurile comunității virtuale: este un tool util, dar niciodată suficient.
Social media sunt și o capcană. Sunt făcute să te țină captiv. Când te simți singur și stai mult pe telefon, trebuie să înțelegi că, fără o viață activă în afara lui, online-ul nu umple golul dinăuntru. Ai nevoie de ambele. Anul trecut, în Viena, când stăteam mult singur și eram mult pe social media, la un moment dat am zis gata. Mai bine mă uit la un film decât la o sută de clipuri. Am ajuns să văd peste 500 de filme. Poate și asta e o extremă.
„Fizicalitatea e un antidot la singurătate”
Felul în care comunicăm se schimbă foarte mult. Tot mai mulți oameni preferă să scrie în loc să sune. Eu prefer să sun, chiar și dacă e un call de un minut. Uneori sunt ridiculizat pentru asta. Mi se pare important să auzi o voce. Comunicăm cu multă lume în fiecare zi, avem grupuri de WhatsApp și e imposibil să vorbești la telefon cu atâția oameni, darămite să te vezi pe viu. Dar având zilnic atâtea interacțiuni, de multe ori intrăm pe pilot automat și se pierde căldura în comunicare. Nu pentru că ne dorim asta, ci pentru că nu mai avem timp să fim empatici. E o realitate de neevitat, dar cred că ar trebui să acordăm mai multă atenție micro-comunicărilor tête-à-tête.
Când am o zi proastă și vreau să mă văd cu cineva și n-am cu cine, e un sentiment foarte aiurea. Nu e același lucru dacă suni sau ai un video call. Dacă reușesc să mă văd cu cineva și să povestim la o bere, pentru mine e cel mai mare medicament atunci când mă simt singur. The old fashioned way. Iar când te vezi cu cineva și-l iei în brațe, îmbrățișarea aia face extrem de mult. Fizicalitatea e un antidot la singurătate. Nu trebuie să fii touchy la modul exagerat, dar simplul fapt de a cuprinde pe cineva does a lot.
Conflictele, la fel, e mult mai bine să fie rezolvate față în față. Cearta pe mesaje e cea mai rea,. Nu știi cum interpretează celălalt ceea ce scrii, chiar dacă s-a dezvoltat un limbaj complex pentru texting, cu tot felul de emoticoane. Comunicările pe ecran, oricât de layer-uite ar fi, nu se compară cu o discuție față în față. Ceartă-te pe viu, vorbește mai mult pe viu.
Pentru că ne vedem tot mai rar față în față, când treci de la online la fizic, ai nevoie de un mic „click” ca să te resetezi. Ca atunci când schimbi limba în care vorbești. Iar ca să atingi subiecte mai profunde și mai personale, trebuie să te încălzești, dar timpul e tot mai scurt. Ne vedem la o cafea, stăm jumătate de oră și nu apucăm să intrăm în subiecte reale. Spui că o să continui povestea data viitoare, dar nu te mai revezi săptămâni întregi cu persoana respectivă. Momentul se pierde. Suntem mereu smulși din chestii pe care unii din noi am vrea să le aprofundăm, să le spunem până la capăt.
Văd cum oamenii mai tineri, care vin din urmă, încep cumva să-și piardă sau să-și modifice skill-uri basic de comunicare. Văd asta la fratele meu de 17 ani. Eu am meeting-uri virtuale în mare parte pentru muncă. Ei se văd virtual chiar și când ar putea să se vadă fizic. Eu nu prea înțeleg asta. Dacă suntem în același oraș, prefer de o mie de ori să te văd fizic decât pe un ecran. Dar nici nu vreau să spun că e ceva greșit. Cred că dacă cei mai mici decât noi ar fi ascultați mai mult, ar fi mai bine înțeleși. Așa cum noi avem adevărul nostru, și ei îl au pe al lor și e important să ne ascultăm reciproc.
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
