Denis Mitrofan a.k.a. „Moco” are 24 de ani și a crescut în Diniaș, un sat la 15 km de Timișoara. Acum locuiește în oraș, cu mama lui, cu soțul ei din a doua căsătorie, căruia îi spune tată și cu fratele mai mic. Are firma lui și pune muzică la evenimente private și de clubbing. „Sunt foarte cunoscut și căutat pe zona asta”, spune el. „Îmi merge foarte bine. Dar ca să ajung aici, totul a plecat de undeva.” Mai exact, dintr-o singurătate care l-a urmărit de mic.
Ea a izvorât din familie, unde a crescut cu un tată absent & abuziv. Din mutări succesive între sat și oraș. Din frica de a fi judecat. Din convingerea că trebuie să se descurce singur. Dintr-o despărțire care l-a prins în offside. Din consumul de substanțe și jocurile de noroc în care s-a refugiat. Din depresia care i-a scos la suprafață traumele trecutului. De curând, s-a reconectat la viață și la oameni. Face terapie și și-a ales un drum pe care merge conștient. Crede că singurătatea l-a învățat să se confrunte pe el și să învețe să se iubească. Dar simte că nu a reușit încă să se ierte complet.
Am transpus interviul la persoana întâi și l-am editat pentru claritate.
Acest articol face parte din seria Atlasul Singurătății @GenZ.
„Dacă cineva de la școală era un pic mai bully cu mine, plângeam imediat”
Izolarea și singurătatea m-au întărit și maturizat de mic copil. Eu și mama ne-am simțit singuri pentru că cealaltă persoană din familie nu punea preț pe ce eram noi pentru el. Asta ne-a făcut să ne îndepărtăm. Să ne îmbărbătăm și să încercăm să ne descurcăm pe propriile forțe, fără el. Pentru că am vrut să demonstrăm că putem și singuri, au apărut comportamente nu tocmai „religioase” față de noi. Am văzut lucruri pe care n-ar fi trebuit să le văd. Și care ne-au dat curaj să părăsim „casa terorii”.
Cât am fost mic, mi-a fost greu să mă deschid în fața oamenilor. Eram izolat și foarte introvertit din cauza lucrurilor pe care le-am văzut în familie. Ele m-au făcut să mă răcesc. Să mă închid în mine. Să fiu speriat de bombe. Eram foarte sensibil. Dacă cineva de la școală era un pic mai bully cu mine, plângeam imediat. Voiam să plec acasă, să stau cu mama. Ea avea nevoie de mine și eu de ea, pentru că celălalt n-avea nevoie de nimeni.
Îmi era rușine să vorbesc despre ce se întâmpla cu mine sau în familie. Nici n-aș fi putut să-i spun lucrurile astea unui copil de vârsta mea. Ar fi râs de mine și apoi ar fi aflat tot satul. Aveam o frică de a fi judecat, care tot de la tata pleca. El ne judeca foarte aspru și ne jignea, pe mine și pe mama, deși nu avea motive. Noi i-am arătat că îl vrem, cu toate că era rău cu noi. Dar el ne-a arătat contrariul. M-a ținut în brațe până la vârsta de doi ani, apoi, de pe la patru ani încolo, a fost ca și cum n-aș mai fi existat pentru el.
Am și schimbat multe școli și colective de-a lungul anilor. Până la un an jumate, am stat cu ai mei în Timișoara, apoi ne-am mutat într-un sat vecin, Diniaș. Am crescut la sat. Apoi, după divorțul părinților mei, ne-am mutat înapoi la oraș, de la oraș ne-am întors în același sat, în Diniaș, în locuința actualului soț al mamei, iar de-acolo, după ce s-a născut fratele meu, ne-am mutat iarăși în Timișoara. Pot să zic că și asta m-a făcut să mă simt singur – apucam să mă obișnuiesc cu un grup, apoi trebuia să schimb școala.
„Mereu am întemeiat grupuri pentru că mă simțeam singur”
Pe măsură ce am crescut și-am început să conștientizez mai multe despre cine sunt și despre ce se petrecuse cu mine în familie, am început să mă deschid. Cu teamă. Am reușit s-o fac cu baby steps. Când am plecat din satul în care am locuit 12 ani, am ajuns la un liceu foarte bun din Timișoara. Acela a fost mediul în care am început să mă deschid, în fața colegilor și a părinților. Și să fac cât mai multe chestii: chitară, fotografie, dansuri.
Învățasem de mic dansuri populare sârbești – în Diniaș erau mulți sârbi și m-au atras tradițiile lor, mai ales dansurile. Am căutat activități care să aibă colective în jurul lor. Acum mi-a pușcat ceva: am fost mereu băiatul care a întemeiat grupuri și s-a străduit să le păstreze. Chiar și grupul de azi tot eu l-am întemeiat. Îmi dau seama că am făcut-o mereu pentru că mă simțeam singur. Asta m-a ajutat să devin băiatul extrovertit pe care-l știu toți azi.
În grupul pe care îl am acum pot să fiu empatic și să mă deschid. Suntem vreo zece persoane în el. Ieșim în club, jucăm cărți, ne trimitem meme-uri, dezbatem subiecte. Cu ei pot să vorbesc deschis, iar ei pot să vorbească deschis cu mine. Ei știu prin ce-am trecut și uneori îmi cer sfaturi. Deși sunt cel mai mic din grup, cumva sunt cel mai matur, chiar dacă sună ciudat.
Dar multă vreme am fost închis. Mi-am setat de la o vârstă fragedă că trebuie să-mi rezolv singur problemele. Și s-o ajut pe mama. Nu aveam un model de bărbat pe care să-l urmez. Totul a plecat de la instinctul de a supraviețui. Și în prezent, dacă trebuie să rezolv ceva, mă închid în mine, nu vorbesc cu nimeni și caut soluții. Asta am învățat că trebuie să fac.
Am început să lucrez de la 16 ani. Fratele meu a fost diagnosticat cu o tulburare din spectrul autist. Asta m-a motivat să-mi ajut părinții, să nu aibă pe cap și un plod perfect sănătos. Să-și concentreze resursele financiare pe el, ca să ajungă o persoană independentă la maturitate. Am lucrat la Profi, la Auchan, la Heineken, la Bosch, la eMAG, la un pawn shop de electronice, până să mă dedic complet pasiunii de a pune muzică pentru oameni. Uneori am făcut-o concomitent cu evenimentele de noapte unde eram DJ.
Am vrut să-i ajut pe ai mei, dar și să fiu independent. Multă vreme mi-a plăcut să lupt doar eu cu mine și să mă descurc singur. Uneori poți face asta, alteori trebuie să ceri ajutor – dar nu o faci, din teama de a fi judecat înainte de a fi ascultat. Iar până ajungi să ceri ajutor, ți se întâmplă multe lucruri, cum mi s-au întâmplat și mie, de altfel, în urmă cu doi ani.
„A fost un moment în care m-am pierdut pe mine”
Acum doi ani, cea mai lungă relație a mea de până acum, care a durat aproape trei ani, s-a terminat rău pentru mine. Am fost abandonat când mi-a fost mai greu și am luat-o pe niște drumuri pe care nu mă așteptam să ajung. Când am luat-o pe panta asta, eram deja DJ. Ziua lucram la Bosch, iar noaptea făceam evenimente. La un moment dat, corpul meu a început să simtă oboseala acumulată, iar când o colegă DJ-iță a venit la mine și m-a întrebat dacă vreau să trag ceva, i-am zis „dă să încerc”. Prima senzație a fost wow. M-am simțit foarte energic. Nu mă afecta mental, nu mi s-a schimbat fața, nu aveam pupilele dilatate. Am început s-o fac la nevoie.
Apoi am schimbat grupul pe care-l aveam cu persoane care făceau același lucru. În loc să termin evenimentele și să merg acasă la prietena mea, mă duceam la ei. Atunci au început să apară și minciuni față de ea. I-am ascuns chestia asta pentru că am crezut că pot s-o rezolv singur, fără s-o afectez. Dar m-am adâncit tot mai tare. Când am ales să-i spun, pentru ea a fost un șoc și o înțeleg. Îmi asum cu totul vina despărțirii. Ea n-a greșit cu nimic față de mine. Dar m-a durut cel mai tare că m-a abandonat când i-am cerut ajutorul. Cel puțin așa l-am simțit eu atunci, ca pe un abandon.
A fost un moment în care m-am pierdut pe mine. În care m-am simțit singur, deși erau persoane în jurul meu – familia și câțiva prieteni apropiați – care voiau să mă ajute. Am început să prizez tot mai mult. Crystal Meth. A fost singurul drog pe care l-am luat și m-a distrus. Adică m-am distrus, că eu am ales s-o fac. Substanța asta mă ținea ocupat mental. Îmi oprea toate emoțiile. Nu mă mai gândeam la faptul că fata asta se despărțise de mine.
Am schimbat iar grupul. Stăteam cu persoane care făceau același lucru. Am început să joc la păcănele, pentru că am văzut asta la ei. Când s-a înrăutățit treaba, mi-am dat seama că ceva era în neregulă cu mine. Spiritul de supraviețuitor îmi zicea că o să reușesc singur să mă opresc. Dar nu puteam. Corpul tot cerea, se obișnuise cu substanța. Cumva, am reușit să mă rup de grupul respectiv și am lăsat-o moale vreo două săptămâni. Apoi am început s-o fac singur. Prizam singur, jucam la aparate singur. Am început să joc tot mai des. Toți banii pe care îi câștigam intrau în cazinouri.
„M-am mințit că pot să mă las singur și nu am reușit”
Eram tot mai rău. Consumul nu mă mai ajuta cu singurătatea. Mă ajuta să nu mă mai gândesc la fosta mea prietenă, dar când nu mai aveam de unde să procur, apăreau anxietățile. Începeam să plâng. Dormeam foarte mult. Mama știa ce se petrece cu mine. Odată, a venit la mine în cameră, m-a luat din pat, m-a pus la oglindă și-a zis: „Îți place cum arăți?”. Atunci m-am speriat foarte tare. Apoi am avut un scandal monstruos cu ea. Acum mi se pare amuzant când mă gândesc că bătaie ca atunci nu mi-am luat nici când eram mic. Ea clar îmi voia binele, dar eu nu conștientizam asta.
Nu mi-a plăcut cum am reacționat față de mama, dar pentru că eram cum eram, am plecat de-acasă. Am stat o săptămână la un prieten. După ce am revenit, a fost OK pentru scurt timp, apoi a urmat o altă ceartă nasoală. Atunci, tatăl meu, al doilea tată, m-a făcut să conștientizez că mama nu merita să treacă prin asta. Mi-a deschis mult ochii legat de ce reprezenta ea pentru mine și prin câte trecuserăm împreună că să ajungem unde eram.
Mi-am cerut scuze și ne-am așezat toți trei la masă. Le-am spus care erau problemele mele și cu câți bani eram dator de la aparate. Că m-am mințit că pot să mă las singur și nu am reușit. Că aveam nevoie de ajutorul lor. Că mi-a luat mult până să înțeleg că ei erau singurii care îmi voiau binele.
A durat un an jumate până să încep să fiu bine. Le-am dat importanță oamenilor care încercau să mă aducă pe un drum bun. Care mi-au rămas alături cât mi-a fost rău. M-am reatașat de grupul de dansuri și mi-am căutat job. Am încercat să mă țin cât mai ocupat. Să nu mai am timp să fiu singur și, în termeni de GenZ, să overthinkuiesc. M-am autoexclus pe România în ceea ce privește jucatul la cazino. De droguri nu mai vreau să aud, nu mai vreau să le văd. Îți dau satisfacție pe moment și apoi te distrug.
„Singurătatea m-a ajutat să mă înfrunt pe mine”
Singurătatea e foarte grea mai ales când ești în depresie. Nu știu cum s-o definesc, m-a luat cu furnicături acum. Am înnebunit când am rămas singur, pentru că aveam nevoie în permanență de cineva. Trebuia să fiu dependent de cineva. În plus, o iei razna de tot când ai persoane alături, dar simți că nu te înțelege nimeni. În perioada aia a singurătății am început să conștientizez că am traume din copilărie, deși mă băteam cu pumnii în piept că eu nu aveam așa ceva. Am dat vina pe despărțire, dar depresia a apărut mai mult din cauza trecutului meu. Doar că nu voiam să realizez.
Singurătatea m-a ajutat să înfrunt asta. Mai ales să mă înfrunt pe mine. Să nu mai fiu persoana oribilă care credeam că sunt și să-mi găsesc motivația de a deveni cea mai bună versiune a mea în fiecare zi. În procesul de recuperare, am început să mă iubesc mai mult. Să mă valorific mai mult. Mi-am dat seama că e bine să fii și singur. Depinde ce-ți dorești de la tine.
Cred că mulți din generația mea se simt singuri pentru că sunt absorbiți de tot ce înseamnă gadget-uri. Eu am crescut la sat, m-am jucat cu mingea la stradă. Gadget-urile mele au fost lopata și furca, ca să dau niște exemple amuzante. Abia în 2005-2006 am avut primul telefon, cu clapetă, cu care puteai să suni și să trimiți muzică prin infraroșu, nici măcar prin bluetooth.
Mulți s-au născut însă direct cu tehnologia, cu tot felul de aplicații care le livrează o grămadă de content. Și mulți nu mai știu să comunice acum. La ei totul e pe telefon: WhatsApp, Instagram, Snapchat. Eu urăsc treaba asta. Vorbesc doar strictul necesar în online. Apropiații știu că trebuie să mă sune sau să ne întâlnim dacă e ceva important de vorbit. Pe social media, dacă vrei să-i transmiți cuiva un mesaj mai serios, nu știi cum îl interpretează. Nu îi vezi emoția de pe față. Vezi niște emoticoane.
Cred că o altă problemă la Generația Z e că unii părinți au pus multă presiune pe copii sau deloc – ceea ce mi se pare și mai dureros. Unora le-a fost mai ușor să arunce înspre ei cu chestii materiale decât să le fie alături. Au înlocuit partea emoțională cu cea materială. Alții i-au dădăcit și le-au oferit totul de-a gata. Nu judec asta, pentru că au vrut, poate, să le asigure ce e mai bun. Dar copiii lor nu știu cum e să dai de greu. La un moment dat, se pot lovi de ceva nasol, când părinții nu sunt lângă ei. Nici școala nu te învăță să te descurci în viață. Doar te pregătește să devii angajat.
„Toată lumea m-a iertat, dar eu n-am reușit încă s-o fac”
Pe generația noastră o strică și social media. Punem prea mult preț pe lucruri care n-au nicio valoare. Am observat asta încă din liceu, când toți veneau cu ultimul iPhone sau cu o bluză Balenciaga și ne comparam. Vrem să ne vadă lumea. Suntem acaparați de tot ce înseamnă să fim în centrul atenției. Dacă primești două-trei comentarii urâte, mamă, ți-a căzut cerul în cap. Influencerii promovează absolut orice acum. Vedetele încă fac reclamă la cazinouri online. Odată, am zis că mă fac huligan, merg prin tot orașul și când văd un panou cu 888 Casino sau cu Betano, le tai cu cuțitul.
Mulți influenceri vând o viață perfectă, dar care e falsă. Acum câteva luni a fost un caz care a rupt YouTube-ul în două: un cuplu care se prezenta a fi relația perfectă s-a despărțit și a ieșit la iveală că el o bătea. Ea și-a arătat vânătăile și s-au dat în judecată pentru bani. Veterani ai YouTube-ului s-au adresat atunci copiilor și le-au spus să nu mai pună botul la tot ce văd. Cred că Google ar trebui să pună o vârstă minimă de acces la YouTube.
Azi am văzut, de exemplu, un video din tabăra Iulianei Beregoi. Toate fetele care s-au dus acolo voiau să ajungă ca ea. Mulți vor să fie ca altcineva. De ce ai vrea asta? Eu poate că mi-am luat un exemplu în viață, dar nu vreau să ajung ca cineva anume. Vreau să fiu unic. Când vine vorba de individualism, de overachieving, la mine se aplică. Mereu o să-mi doresc mai mult. Vreau să devin mai bun decât am fost ieri, indiferent de câți munți trebuie să urc.
Când m-am apucat de treaba cu DJ-iala, tatăl meu biologic mi-a zis: „Ce-ți trebuie ție să fii DJ și să pierzi nopțile? N-o să faci bani, n-o să fii bun.” În prezent, când mă uit la ce cifre am ajuns cu firma, mi se pare ireal că am reușit să fac asta, de la copilul sărac care am fost și după cum am crescut.
Am încercat să am o relație cu tata, ca să nu-l las singur. Nu are pe nimeni în momentul de față. Eu sunt singurul lui copil și l-am iertat. Dar el vrea să fie singur în continuare, deși s-a mutat din Diniaș și acum stă la două străzi de noi. Nu vrea să avem o relație, așa că am renunțat.
Dar revin mereu la subiectul tata. Mi s-a întâmplat asta chiar acum vreo două săptămâni, la psiholog. Când stau cu mine și meditez, mă întorc invariabil la anumite lucruri din trecut. Și mi-am dat seama că încă am anumite frâne pentru că nu m-am iertat cu totul. Toată lumea m-a iertat, dar eu n-am reușit încă s-o fac. De aceea merg în continuare la psiholog, pentru că mai am nevoie să lucrez cu mine. Dar mă bucur că lucrurile merg înspre bine și nicidecum înspre rău. Nu-mi mai permit să mă întorc acolo.
***
Interviul face parte din proiectul „Atlasul Singurătății @Genz:TM”, finanțat de Municipiul Timișoara prin Centrul de Proiecte. Acesta explorează singurătatea la Generația Z şi nu reprezintă în mod necesar poziția Centrului de Proiecte din Timișoara. Instituția nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.
