Film / memorie

A plecat Boto. Cea mai importantă persoană necreditată a noului cinema românesc

de Scena 9

Publicat pe 1 noiembrie 2021

Sorin Botoșeneanu a plecat dintre noi. A fost unul dintre cei mai iubiți profesori din UNATC (Universitatea Națională de Teatru și Film) și, cel mai probabil, cel mai iubit din Facultatea de Film - un pedagog înnăscut, cu un drag imens de oameni, un drag de a da mai departe și de a-i stimula pe ceilalți în căutările lor, atât în cele artistice, cât și în cele de viață. Orele cu Sorin, de fotografie sau de cinema, nu aveau intervale precise. Chiar dacă începeau la o anumită oră, ele se puteau termina oricând, fiind nelimitate în timp și în spațiu. 

Întregul lui univers se construia în jurul studenților săi de la Film și Teatru, a celor de la atelierele lui îndrăgite „Let’s go Digital”, din cadrul TIFF, a oamenilor pe care îi întâlnea și cu care se arunca în universul cunoașterii. Pasionat de poezie, literatură, pictură și muzică, absolvent de Arhitectură și Imagine de Film, Sorin era cel care reda încrederea studenților, cel care îi încuraja, iar de cele mai multe ori le influența traiectoria în viață, prin păreri bine argumentate, calde, vii, oneste. 

Un foarte bun ascultător, Sorin avea darul de a te face să ajungi la lucrurile esențiale, la cele personale, care veneau din adâncul tău. De la Sorin am învățat să fim mai atenți la realitatea din jur și să o chestionăm mereu. Această sete de căutare a realului nu putea să nu reverbereze în apropierea sa față de cineaștii Noului Val, fiind prezent în etapele de lucru ale filmelor lor, mereu atent, informat, pregătit pentru un fel de înțelegere aparte a artei cinematografice. Și a vieții. 

Lasă în urma sa un gol imens, pe care nu știm cum îl vom putea acoperi. Pentru a ne aduce aminte de el, am invitat mai mulți prieteni, studenți, cineaști, regizori de teatru, fotografi, arhitecți și oameni dragi care l-au cunoscut îndeaproape, să îi transmită un mesaj de rămas-bun. (Vlad Petri)

Dana Bunescu, cineastă

„N-aș schimba nimic” mi-a răspuns Sorin. Printre cărămizi reciclate și pisici vagaboande în căutarea unui loc tihnit de leneveală, ne imaginam că ne-am mai putea juca încă o dată de-a viața, dupa ce asta în care ne-am întâlnit se va fi săvârșit. Puseserăm pe masă tot felul de întrebări existențiale semi-serioase, cum ar fi dacă, știind ce deja aflaserăm fiecare despre el însuși, ne-am fi aruncat încă de la început de ceea ce ni se potrivește sau ne-ar mai fi sedus totuși bâjbâielile începuturilor, cu rateurile și entuziasmele lor, ce șanse am da unor alte cărări, ce am lua în serios, ce am evita. Cam ce face omul căzut în pasă reflexivă după o masă gătită de Neil. Așezat pe o băncuță improvizată din cărămizi și o frântură de scândură, cu spatele sprijinit de peretele garajului, cu capul sub streașina ce îi umbrea ochii, picior peste picior, cu Rothmans-ul între degetele mâinii drepte și privirea albastră care alerga între o jumătate de gând și o spaimoasă viespe enormă care bântuia ademenită de sosurile lui Neil, Sorin a conchis că nimic din lume nu l-ar fi tentat, mișcat, interesat, hrănit mai mult decât întâlnirile și dialogurile cu studenții lui. Oricând, oriunde, în orice condiții. Răspunsul m-a intrigat pentru că nu demult trecuse prin depresii serioase în urma tăvălelii oribile de la UNATC urmată de marginalizarea din cadrul școlii, așa că eu, mai vindicativă de la natură, gândeam că prețul pasiunii lui pentru maieutică fusese nepermis de mare. Dar nu și el. Oricând, oriunde, la fel… 

De când ieșise la pensie și de când pandemia ne redusese gradele de libertate și întâlnirile, Sorin se frământa să găsească un spațiu în care să croiască un atelier în care să-și continue munca începută în școală și întâlnirile cu „copiii”, un fel de laborator de idei artistice și nu numai, asemenea cabinetului său de la etajul doi, de data asta în afara umbrelei universitare. Își denunțase senin de nenumărate ori fericirea și nevoia de a ședea la taclale, de a consola, de a scormoni înăuntrul celuilalt, de a (se) întreba uneori doar de dragul interogației. Cred că pe toți cei cărora le ascultase păsurile și poveștile sau le oferise sprijin îi vedea ca pe copiii lui. Mici, mari, mijlocii. Pe toți. Și nu spun asta de dragul vreunui efect lacrimogen instant.  Echipamente, cărți, lucrușoare adunate ca să le aibă la îndemână atunci când ar fi aflat că vreunul dintre „copii” ar fi avut nevoie de ele îi umpleau casa, cabinetul și rucsacul enorm. Până și Sorin era copilul lui Sorin.

Nu cred în șansa la o nouă viață. Exercițiile noastre de atunci, oricât de simpatice și sentimentale, erau fantezie până la urmă sterilă. Ne vom mai întâlni doar în vis. Și nu-mi rămâne decât să sper, ca odraslă-prieten al lui Sorin, că dacă vreodată îmi bâzâie o întrebare care începe cu „Dar dacă…?”, urmată de „nu știu, mă întreb…” ar putea însemna că într-un cotlon al minții sau al sufletului să stea pitit, proaspăt venit în vizită, Sorin. Promit că o să-l hrănesc cu întrebări. Ca să mai vie. Și să rămână.

Cosmin Bumbuț, fotograf

Mă apucasem serios de fotografie de vreo trei ani și am dat admitere în 1993 la Academia de Teatru și Film ca să învăț mai multă. Singurele cărți despre fotografie pe care le găseam pe vremea aia, când încă nu existau internet, Google și Amazon, erau de pe vremea comunismului. Majoritatea conțineau rețete de revelatori sau erau albume cu pelicani, nuduri profil cu brațul ridicat și țărani bucolici – toate imaginile scăldate în lumină de apus, firește. Singura revistă foto pe care o văzusem vreodată era cea a Asociației Artiștilor Fotografi din România, încremenită tot în clișeele din timpul comunismului. Nu aveam bani să-mi cumpăr albumele de fotografie occidentale care apăruseră la librăria Dalles și nici n-aveam voie să le scot din țiplă ca să le răsfoiesc. 

Întâlnirea cu Sorin, care preda fotografie, a fost crucială pentru mine. El a fost primul om care a declanșat în mine incertitudini legate de fotografie și primul profesor cu care n-am vorbit despre chestiuni tehnice. Sorin mi-a dat să citesc „La chambre claire” a lui Roland Barthes – pe care am citit-o în franceză, pentru că pe vremea aceea încă nu fusese tradusă în română. Apoi au urmat discuții de ore întregi în apartamentul lui de lângă Gara de Nord. Căutam punctum împreună în albume și în fotografiile pe care i le aduceam la criticat. A fost prima dispariție din jurul meu la care am plâns.

Sorin discută tema la fotografie cu studenții de la Imagine Film, anul I. București, 1994 - fotografie de Cosmin Bumbuț.

Gianina Cărbunariu, regizoare și dramaturg

„Hai să vă arăt un spațiu incredibil în care s-ar putea face o grămadă de lucruri.” Ne urcăm în mașina lui și ajungem la Autogara Filaret. E perioada, care a durat mulți ani, în care și el, și noi (cei din grupul dramAcum) căutăm spații pentru a face proiecte care nu se pot face în școală sau în teatre. Cred că e prin 2005 – 2006. E seară și zona e pustie. După cum suntem îmbrăcați trebuie să fie toamnă sau primăvară. Sorin ne povestește cum ar putea fi acel loc, văd silueta lui în lumina gălbuie care se scurge prin structura spectaculoasă, dar ruinată a tavanului Autogării Filaret. Văd, atunci și acum, ce ar fi putut fi dacă măcar o parte din ideile și proiectele de reconversie a unor spații industriale din București ar fi putut fi duse până la capăt.

„Tinerii cineaști trebuie să vină să predea în UNATC, e de bun simț ca studenții să intre în contact cu oameni care fac filme premiate în toată lumea.” Sorin nu se enervează des, dar are idei ferme și e dispus să le susțină cu orice preț: în primul rând cu prețul timpului folosit pentru a convinge, pentru a găsi strategii în așa fel încât să devină posibile. Sorin are multă răbdare.

Sorin pune multe întrebări, vine cu argumente, glumește, nu-i plac cuvintele pompoase, dezinvoltura lui vine cu siguranță din faptul că citește mult, știe atâtea lucruri și e curios să afle și mai multe. Ideologiile îl cam lasă rece, preferă să gândească cu capul lui. E delicat, dar sincer cu oamenii cu care discută. Asist ani de zile la prietenia lui cu profesorul Nicu Mandea, datorită căruia l-am și cunoscut pe Sorin. Sunt fascinată de inteligența și generozitatea lor, de această relație care durează de o viață. Îmi doresc, peste ani de zile, să pot să am și eu o astfel de prietenie în care orice poate fi discutat ore în șir, în care nu suntem de acord din complezență, în care putem să ne aflăm pe poziții diferite, în care să putem râde înainte de a termina fraza. Cel mai mult mă amuză, în discuțiile lor în contradictoriu, tonul șugubăț al lui Sorin care aruncă un argument tare, începând fraza cu „hai, măi Nicu, măi, nu e chiar așa...”. Uneori „măi Nicu, măi” se îmbufnează și tace, iar Sorin îmi face cu ochiul, gen „ia să vedem ce zice acum.” 

În același birou de la mansardă aflu că Sorin este decan. Mă pufnește râsul de uimire și bucurie. Sorin e destul de rezervat, știe mai bine decât mine că lucrurile nu se schimbă peste noapte, știe că va fi mult de muncă, dar nu cred că asta îl sperie, cred că e îngrozit de  ideea că ar putea dezamăgi. Mi se pare o atitudine sănătoasă și îi spun că sunt sigură că va fi foarte bine, că va reuși. Că vor reuși pentru că și domnul Mandea era de ceva timp decan. The dream team.

Sorin ne aduce cel mai recent număr din Film Menu. Povestim și fumăm pe rând la geamul mansardei de la etajul 4, pentru că deja numai lui și mie ni se mai permite asta uneori. Nu stă mult pentru că are o groază de treabă, dar e în formă, trage cu poftă din țigară și încearcă să facă să nu între fumul înăuntru, „să nu-l intoxicăm pe Nicu”. După ce termin doctoratul în 2011 ne vedem tot mai rar.

În 2014 merg pentru ultima dată în biroul de la mansardă și în urma unei discuții cu fostul meu profesor Nicu Mandea hotărăsc să nu mai calc vreodată pe acolo. La câteva luni, o prietenă comună mă sună și îmi spune că ar trebui să mă văd cu Sorin pentru că nici el nu e bine. Ne vedem într-un bar, stăm unul lângă celălalt, prietena noastră de partea cealaltă a mesei. Ea rămâne cu această imagine: „erați unul mai negru de supărare ca celălalt”.  Sorin povestește calm un film horror. Nu se râde, nu se glumește și nu se fumează. Sorin privește cea mai mare parte a timpului în jos, e un alt om decât cel pe care îl știam. Pare și el uimit de tot ce s-a întâmplat chiar în timp ce povestește. Îmi trece prin cap că i-a fost atât de teamă să nu dezamăgească încât nu i-a trecut niciodată prin cap că el va fi cel dezamăgit.

La protestul de la UNATC din 2015 vin foști studenți, colaboratori, prieteni – cred că nu a fost vreun profesor pentru care să reacționeze atâția oameni în toată istoria școlii. Pe Sorin cred că astfel de reacții îl stânjenesc, dar sper din suflet ca măcar o mică parte din toate nedreptățile care i s-au întâmplat să se șteargă în felul ăsta.

În februarie 2019 mă întâlnesc cu el întâmplător la Cărturești.  Îmi dau seama că nu ne-am văzut de mult, că între timp mi-am schimbat numărul de telefon, i-l dau pe cel nou și ne promitem să ne vedem la o cafea când mai ajung prin București. Îi spun că lucrez cu Vlad Petri la documentarea unui spectacol, îmi spune că știe deja și pentru o secundă văd în zâmbetul din privirea lui atitudinea șugubeață: știe mai multe despre ce mai fac eu decât știu eu despre ce face el.

Astea sunt doar câteva imagini din albumul meu de fotografii color și alb-negru. Te iubesc mult, Sorin! Chiar dacă nu am îndrăznit să îți spun, sper că ai simțit asta.

Sorin în timpul facultății. Fotografie din arhiva personală.

Andrei Rus, conferențiar UNATC și primul coordonator al revistei Film Menu 

Rareori viața a fost mai frumoasă decât în vremurile în care, decan al Facultății de Film, Sorin visa cu ochii deschiși, mai ales serile când, după ședințe uneori extenuante pentru el (căci noi, ceilalți, eram prea tineri să participăm la asemenea întâlniri serioase), ne adunam în grup restrâns în biroul lui de la parter. Cred că îi făceau bine contactele cu tineri, în primul rând pentru că majoritatea – la vârsta aceea – eram niște idealiști încă neobosiți de lupte de tot felul. Și cred că, în felul acesta, își reîncărca bateriile și își recăpăta energia de a continua să coordoneze o facultate ce nu se lăsa atât de ușor revigorată. Oricine intra pe ușa lui în astfel de momente era prins automat într-un tăvălug de idei și cooptat pe loc într-un soi de „brainstorming” șugubăț, în care, de multe ori, ce se construia mental seara, era desfăcut a doua zi și i se adăugau alte și alte laturi fantastice și, de multe ori, fanteziste. 

A fost un enorm privilegiu să stau în apropierea unui astfel de om la o vârstă când încă vedeam lucrurile destul de mult în alb și în negru. Și, dintre toți „oamenii mari” la care aveam acces în acea perioadă, Sorin se apropia cel mai mult de un ideal, în sfârșit exista cineva în carne și oase, aproape, în care ne puteam proiecta peste ani. Nu am mai colaborat niciodată cu nimeni așa: pur și simplu simțeam că prindeam aripi, stăteam zi și noapte în școală, aș fi făcut orice și oricâte în acea stare. Și nu eram nici pe departe singurul. 

Sorin a fost un generator de idei și de proiecte, dar nu se simțea confortabil să fie el în prim-plan. Mulți dintre cei care am trecut prin UNATC îi datorăm enorm, în primul rând încrederea în noi și în faptul că facultatea se poate schimba în bine dacă ne implicăm mai mult și ne aducem, astfel, propria contribuție. Dacă nu era el, niciunul dintre proiectele la care am participat, pe vremea conducerii lui, și care ne-au format atât pe mine, cât și pe mulți alții, nu s-ar fi întâmplat. Dacă nu era el, mulți am fi plecat din UNATC fără să privim în urmă la terminarea anilor de studii. Însă avea Sorin un mod aparte de a calma până și cele mai rebele spirite și de a le aduce cu picioarele pe pământ, dar lăsându-le tot restul în visare.

E un moment îngrozitor, de neimaginat chiar, și nu cred că rana cauzată de dispariția lui Sorin Botoșeneanu se va închide cu adevărat vreodată. Ar mai fi fost multe de spus, multe de făcut, multe ceaiuri de băut și țigări de fumat. Și, mai ales, multe de visat. Căci nu îmi pot imagina un partener de visare mai generos și mai inventiv decât el. Și nici cu șarmul și cu căldura lui umană. Iar oamenii care visează și îi prind și pe alții în visele lor, lăsând pe parcurs tot felul de urme benefice, sunt cei mai rari. Azi a murit singurul om pe care l-am considerat, în viața mea adultă, cu adevărat un mentor, dar simt că o parte importantă din cel care sunt i se datorea și că, în felul acesta, ceva din el rămâne aici. Și știu că sunt doar unul dintre mulți, mulți alții care îl purtăm cu noi zi de zi.

Cu Sorin Botoșeneanu la una din proiecțiile „Să Film!”, organizate în timpul decanatului său. Foto credit: UNATC

Stere Gulea, cineast și fost profesor în UNATC

Care este semnificația valului de simpatie la moartea lui Sorin Botoșeneanu? 

Prin cele câteva cuvinte pe care vreau să le spun mă gândesc mai degrabă să deschid o discuție despre rolul si posibila direcție pe care a deschis-o Sorin în calitatea de profesor și decan al Facultății de Film din UNATC. Este limpede că în vremurile de azi când lideri, conducători și chiar idoli de moment sunt mai degrabă contestați, valul de regrete și simpatie pe care l-a stârnit dispariția lui Sorin Botoșeneanu este o surprinzătoare excepție.

Sigur, te poți gândi la emoția creată de moartea unui om simpatizat și chiar iubit, dar, pe lângă aceste lucruri omenești, m-am gândit că s-ar putea să fie ceva cu o semnificație ascunsă: nevoia tinerilor de modele în care să creadă cu adevărat.

Sorin, pe lângă empatia sinceră și reală pentru cei tineri, ca decan a făcut un lucru care a stârnit reacții contradictorii: a deschis ușile la propriu și la figurat, iar lucrul acesta a primenit aerul și a dat un sentiment de noutate și transparență, el a provocat o oarecare panică a unora care nu erau obișnuiți cu așa ceva.

Ce propunea acest gest aparent anodin? O mai mare apropiere între profesor si studenți, o comunicare fără inhibiții și bariere – este totuși un învățământ vocațional și relația profesor - student trebuie să fie cea dintre maestru și discipol. Sorin, cu modestia lui, s-a pus pe picior de egalitate cu studentul și acesta a simțit că poate să se deschidă cu tot ce presupune deschiderea, ca la confesor.

După mine, acest aport al lui Sorin Botoșeneanu ca profesor și decan este inestimabil și el poate fi baza de clădire a unei direcții în relațiile dintre profesor și student la UNATC.

Andra Tarara, regizoare

Un pedagog incredibil, cu atâta răbdare, atâta curiozitate, atâta generozitate, atâta discreție. Un minunat ascultător. Sorin răspundea mereu cu alte întrebări. Stătea ore în șir ascultând și întrebând, până ajungeam noi la propriile răspunsuri. „Problema e a-ți pune problema.”

Sorin tăcea mult și asculta bine. 

Eu sunt pe dos. Îmi vine în minte momentul în care i-am arătat un prim draft de montaj pentru „Noi împotriva noastră”. Am știut că am făcut ceva bine atunci când mi-a zis că e multă liniște acolo, că e un film în care tac mult. 

Profesor, mentor, prieten, părinte. Mi-e foarte dor. 

Sorin și Andra în sala de cursuri de la etajul 2, septembrie 2016. Fotografie de Vladimir Bulza

Cristina Iliescu, regizoare, critic de film

Prima dată când am avut o discuție tête-à-tête a fost pe unul dintre textele mele, când eram în anul II. Stăteam în dreapta mesei verzi de la cabinet. Sorin era sprijinit de tablă, eu în fața lui. Lampa lumina peretele și, ca de obicei, era aprinsă lumânarea din suportul de ceai, deși beam amândoi cafea. Eu rămăsesem fără țigări, fumam Rothmans de la el, aveam emoții. A fost prima dată când am vorbit de-adevăratelea despre ceva ce am scris, în UNATC, cel puțin. Îmi amintesc cum ridica în mână foile cu treatmentul și spunea „Aici te văd, aici te văd pe tine.” Problema era, bineînțeles, să-mi pun problema. După, m-a condus la cămin cu mașina. Au urmat multe, multe alte discuții, multe drumuri prin oraș, în care făcea acest ocol aproape zilnic, ca să ne lase acasă. Întâi am fost doar eu, apoi am fost trei și după din ce în ce mai mulți oameni dragi, atât de mulți că nu mai încăpeam în mașină. 

Ultima oară când am avut o discuție numai noi doi, la J’ai, am vorbit câteva ore, non-stop. Vorbiserăm, printre altele, despre ceva mare care mi se întâmplase, mi-a spus să scriu. Măcar ca notițe, face bine la cap. E ceva, a spus, e un miros acolo. A făcut un gest cu capul, ca și cum ar adulmeca în aer ceea ce tocmai îi povestisem. În mașină, căci m-a condus acasă ca de obicei, mi-am lăsat capul pe umărul lui și i-am zis că de fiecare dată când văd prin oraș o mașină cum are el mă gândesc că mi-e dor. M-am întrebat, retoric și puțin dramatic când o să îl mai văd data viitoare, cu atâtea „agitațiuni” în jurul nostru. A râs și mi-a spus că ne vedem oricând. Nu vreau să-mi iau rămas bun, dragul meu Sorin, însă chiar tu mi-ai spus mereu că lucrurile au, în cele din urmă, un sfârșit. Nu știu când eu o să te mai văd pe tine, dar știu că tu m-ai văzut așa cum mi-ar plăcea să cred că sunt.

Sorin pe coridorul de la etajul 2. Mai, 2019. Fotografie de Cristina Iliescu

Șerban Radu, co-fondator Cărturești

Sorin mi-a fost mai bun prieten decât i-am putut eu fi, a fost profesor, mentor, ca un văr mai mare… Îl consider unul din nașii spirituali ai lui Cărturești (ne știm de peste 25 de ani).

Sorin și Șerban la Cărturești Verona în 2008. Fotografie de Șerban Radu.

Nicole Cuturela, medic imagist 

Eu și copiii îi spuneam Omz, așa îl salvasem în telefon prima dată (de la Omul Z) și așa a și rămas.

La prima mea vizită „La Gară” (apartamentul lui), jumătate aplecat peste fereastră și evident fumând, mi-a spus brusc: „Tu mă vei ajuta să fac filmul!”. M-am contorsionat de teamă și nedumerire și nu am răspuns nimic. Despre „Acel film” nu a mai vorbit decât foarte rar, tangențial. Atât am înțeles, că îl terminase „în cap”. 

În ultimele două zile ale lui pământești (mă refer la cele de la capelă), l-am simțit ca o curgere eterică între noi cei de acolo, ca un liant inefabil care ne plasa în același film, filmul lui, aș îndrăzni să spun, cu riscul că ar putea suna „prea literar” pentru el. Fusese acea întâlnire specială, singulară, revelatoare, eliberatoare,  pentru unii chiar binecuvântată (știu că l-ar fi iritat la maxim ultimul cuvânt, dar nu m-am putut abține). 

Avea o intuiție dincolo de uman (cu ascendență „lupească”, glumeam noi) și o empatie fără limite, prin care se conecta la tot ce era viu... și nu numai. La fiecare contact cu el, sub pretextul unui scenariu, film sau fotografie, el devenea însuși spațiul în care tu îți puteai derula și rescrie povestea umană, propriul film.

Legat de moarte, ne contraziceam. El baleind între ateu și agnostic, spunea spre final, că tot ce rămâne după este „ceva-ul”, „hai să-i zicem energia” (folosea cuvântul ca un favor personal) din amintirile celor rămași.

Eu aștept un semn.

Foto: Arhivă personală

Cătălin Cristuțiu, monteur

Pe la 16-17 ani mă hotărâsem să dau la Facultatea de Film, să mă fac regizor. Am avut marea șansă să-l cunosc pe Sorin Botoșeneanu la scurt timp după această decizie, iar el a avut buna intuiție de a mă îndruma spre secția Multimedia, unde se studia montajul de film. Cum nu cred că un adolescent este în stare să-și aleagă o meserie pe care să o facă pentru următorii 50 de ani, hazardul joacă o parte importantă în eventualul succes sau insucces al respectivului. Aș spune că Sorin Botoșeneanu mi-a schimbat traiectoria, îi sunt foarte recunoscător – nu numai că-mi iubesc meseria, dar nu mi-aș dori să fac nimic altceva.  

În contextul anilor 2000, Botoșeneanu era o ciudățenie în UNATC. Deschiderea lui pentru discuție, răbdarea, umorul și disponibilitatea pentru fiecare student nu erau lucruri foarte comune printre profesorii de atunci. Îmi era într-un fel ciudă că nu mă interesa defel fotografia, ca să asist la cursurile lui. 

A doua perioadă în care ne-am întâlnit mai des a fost cea în care Sorin era decan al Facultății de film. Era incredibilă schimbarea și este greu de explicat pentru cei mai tineri, dar facultatea se modernizase și o anumită efervescență plutea în aer. Apăruse revista „Film Menu”, cea mai serioasă revistă de cinema pe care o citisem în limba română. Se organizau cinecluburi cu filme românești si clasice, s-au tradus câteva cărți importante de cinema. 

Toate acestea, combinate cu munca de tutore în cadrul atelierului „Let’s Go Digital”, îl fac pe Sorin Botoșeneanu cea mai importantă persoană necreditată a noului cinema românesc.

Sorin și Cătălin în timpul unei proiecții la UNATC, 27 iunie 2013. Credit foto: UNATC

Matei Branea, regizor animație, lector universitar doctor

Sorin Botoșeneanu nu mai este printre noi în forma lui fizică. Rar sunt profesori ca el. Am avut norocul în studenția ATF-istă (fostul UNATC) să îl cunosc și să îl pierd pe regretatul și incredibilul profesor George Littera. Acum retrăiesc din nou sentimentul greu al pierderii unui om deosebit. Au scris deja mulți și foarte emoționant despre cât de importantă a fost influența lui Boto. UNATC I. L. Caragiale devenise COOL pt prima oară din ’96, de când îl cunosc eu. Mai târziu, Facultatea de Film era „pe hartă” cu atât de necesara (și singura) revistă de cinema FILM MENU, iar cineclublul „Să Film” era, împreună cu party-urile de lansare Film Menu, the place to be. 

Am revenit în UNATC ca profesor în timpul mandatului său ca decan și m-am bucurat de fiecare întâlnire cu el. Mereu cu idei noi și mereu cu o încredere pe care mi-a transmis-o și m-a făcut să cred că pot ajuta la schimbarea facultății și că merită să-mi investec timpul aici. 

Așa am ajuns să fac coperțile de la Film Menu, conceptul grafic pentru posterele de la „Să Film” și cele două coperți de carte publicate la UNATC Press (Andre Bazin / Robert Bresson) și să discutăm intervenții grafice cu Omulanii mei prin băile și pe culoarele universității ca parte din noul look al UNATC pe care îl avea în proiect. Zero cenzură, libertate artistică completă, susținere intelectuală și dialog critic – „marca Boto”. 

În acest climat propice am inițiat cu studenți de la mai multe specializări de la film fanzinul „Zi-Ne” care timp de cinci apariții a ajuns să cuprindă toată universitatea, schimbând formatul de la xerox la pagină de ziar, făcând petreceri de pomină la demisol, apoi la Ota sau la Centrul Dansului pe când era sus în TNB. „Zi-Ne” era mereu la loc de cinste în biroul lui, ne purta cu mândrie insigna, iar cu ocazia Ușilor Deschise ne-a susținut să facem mare tam-tam cu numărul frust dedicat UNATC-ului.

Am fost amândoi pe aceeași lungime de undă: fără simț autocritic și fără autoironie și fără umor ajungeam să ne luăm prea în serios, ceea ce este complet nerecomandat și nesănătos pentru mediul artistic. Sorin, îți dedic acest desen unde am pus un pic din toate. Rămân pe undă și transmit mai departe.

Ilustrație de Matei Branea

Octavian Neculai, arhitect

 …fără titlu și fără imagini.

 Când trag draperia de la fereastra camerei, văd cerul albastru de culoarea ochilor săi… și privirea lui Sorin care caută. Ceea ce voi scrie, într-un moment foarte greu pentru mine și cei apropiați lui, mi-am propus să fie fără imagini, pentru că imaginea era parte din „imperiul gândirii” lui, în care nu puteai pătrunde decât dacă aveai darul și știința de-a o surprinde. Ceea ce scriu e despre momente, la mare distanță în timp, momente care ar părea banale, însă care m-au marcat pe drumul vieții de până acum.

Persistă în mintea mea imaginea copilului cu păr blond-auriu plin de bucle naturale, cu un zâmbet larg și luminos, așezat pe o minge de fotbal sub masa la care „oamenii mari” vorbeau zgomotos și privirea de neuitat a ochilor săi albaștri întrebători și plini de curiozitate. Acești ochi albaștri care căutau în tot ce era în jurul său sensul, care dădeau căldura și apropierea de oameni.

În fiecare duminică, când venea în vizită la mama și bunica mea, eu mă așezam în genunchi ca să-l privesc și să-i spun mici povești, iar el râdea luminându-se la față. Acești ochi albaștri care căutau în tot ce era în jurul lor sensul, care dădeau căldura și apropierea de oameni... Obiceiul acestor întâlniri de duminică nu s-a pierdut peste ani, chiar dacă au mai fost mici întreruperi, normale în parcursul vieții noastre.

Un moment, pe care e greu să-l pot uita, este cel când m-a chemat la facultate, unde monta filmul său de absolvire, cu imagini dintr-un vis care-l urmărea de multă vreme. Și azi, după atâția ani, am amintirea lui Sorin aplecat peste masa de montaj și a unui ecran mic pe care se derulau imagini arătând mișcarea unor copaci cu trunchiuri drepte, ca niște coloane, profilându-se pe un fundal de nori alburii plutind în spațiul cerului. Impresionat, i-am spus: „O să ajungi un Tarkovski al filmului romanesc!” (chiar credeam ce spuneam, cum am crezut întotdeauna în el); Sorin s-a oprit și mi-a răspuns, fără să întoarcă capul, rămânând cu fața înspre masa de montaj: „Ți-ai pierdut mințile?  Unde vezi tu Tarkovski? Sunt imaginile mele!” și apoi am râs amândoi. 

...

Ceva însă s-a întâmplat!

Și-a așezat iubirea pentru fotografie, film, imagine și învățăre-învățământ-facultate, în brațele filozofiei de a transmite toate cunoștiințele și gândurile sale către lume, către cei care trebuiau și voiau să învețe, chiar dincolo de persoana sa. În ziua în care ne-a anunțat că a demisionat, renunțând să mai fie decan, ochii aceia albaștri luminoși și-au pierdut strălucirea. Nu merita, nu trebuia să se întâmple…

Atunci și Niciodată!

Andreea Mihalcea, doctorand

Sorin credea în atenție, ceea ce se vedea în relația cu studenții, cu imaginile, cu cuvintele și în întrepătrunderile dintre ele. Avea o minte extrem de ascuțită, era timid, modest și generos până la autoefasare totală, desfăcea semne („texte și contexte”) de dimineața până seara cu studenții, căutând să provoace (re-)descoperiri de sens în capul și privirile celorlalți, de la egal la egal. Sorin își încuraja studenții să filmeze scurte documentare observaționale, care deveneau ulterior obiect de analiză riguroasă pe peretele din biroul său, așezând și antrenând în ei o formă de acuitate a privirii. La cursul lui Sorin studenții gândeau și vorbeau liber. Și tot Sorin discuta cu răbdare cu fiecare în parte despre orice proiect individual, indiferent de oră. Umplea aerul dintre noi cu imagini, cărți, muzică, umor, galanterie și înțelegere. Sorin nu mi-a fost profesor, dar mă primea oricând să stau în acest aer de la cursurile lui, răspundea mereu la telefon, îți făcea o cafea, intuia și simțea când aveai nevoie să auzi sau să spui ceva. Mi-a fost prieten, așa cum a fost pentru mulți dintre noi, iar acest prieten gândea și practica actul educațional într-un fel doar al său, ca un atelier infinit, pentru care dezvoltase niște gesturi și o limbă doar ale lui, cu un vocabular și sonorități care creează familiarități indirecte între cei care am avut marea bucurie de a-l cunoaște, oricât de puțin. Sper ca fragmente din ideile sale și textúrile acestor idei să continue să adune împreună oameni deschiși la schimbare. Pentru Sorin oamenii erau importanți.

Atmosfera din jurul lui Sorin din „cabinetul” lui de la etajul 2. Fotografie de Ana Gurdiș

Nora Agapi, operatoare și regizoare

Sorin. Mi-a luat ani de zile să îi pot spune pe nume. Deși eram deja prieteni îi spuneam „dom’ profesor”. Profesorul care m-a marcat și m-a făcut să înțeleg lucruri, așa cum a făcut-o pentru atâția dintre noi. În puținul timp cât am fost preparator la clasa lui de fotografie, eram mult împreună. Era o bucurie să stăm de vorbă. Mă rog, eu nu prea vorbeam, îl ascultam. Și ne uitam la fotografii. Și mă făcea să râd. Apoi am început să vorbim despre filme, despre viață și despre situații din viață. Mă făcea să îmi pun întrebări, să gândesc altfel, să privesc și să găsesc soluții. Părea atât de simplu în preajma lui. Uneori era suficient sa spună un cuvânt și mi se deschidea mintea. Mi-a deschis ochii și când făceam filmul despre tata. Îi datorez mult pentru încrederea pe care mi-a dat-o în mine ca să pot vorbi, pentru felul în care am început să fotografiez, pentru multe decizii bune pe care le-am luat de-a lungul anilor. Doar că nu mi-a trecut niciodată prin cap să-i spun cât de mult îl iubesc și cât de mult înseamnă prietenia lui pentru mine. Știi ce spun, Sorin?

Tudor Jurgiu, regizor și lector în UNATC

Când stăteam cu Sorin simțeam că sunt privit și ascultat cu adevărat. Nu reușesc să îmi aduc aminte niciun moment în care să-l fi simțit absent, cu gândul în altă parte sau vorbind ca și cum nu conta cine e în fața lui. Avea răbdarea de a aștepta tăcut și zâmbind până eram pregătit să spun ce voiam să spun de fapt. Și dacă nu spuneam știam până la urmă că tăcerea lui caldă va provoca deschiderea și împărtășirea. Rareori și cu foarte puțini oameni m-am simțit mai puțin singur decât în acele momente cu Sorin. Stăteam în tăcere și așteptam să ne vină vorbele și ne mai priveam din când în când ca să ne asigurăm că suntem aici. Cu el am simțit că poate totuși nu suntem așa de singuri. Avea acea putere rară de a se lupta cu slăbiciunile și cu vulnerabilitățile lui singur, împărtășindu-le foarte rar și doar după multă insistență. Oricum toate erau acolo în privirea și gesturile lui și aștepta probabil să le simt cum și el le simțea la mine. 

La cursuri sau în discuții nu încerca niciodată să domine prin discursuri care să sublinieze ascendentul pe care îl avea asupra noastră ca și cultură și experiență și ar fi fost atât de ușor.  Nu simțeam niciodată că e vorba despre un joc de putere, cum e din păcate în cele mai multe interacțiuni pe care le avem. Da, poate totul e despre putere, dar cu el exista acea relaxare temporară a orgoliului și a egoului care făcea ca lucrurile descoperite să fie asimilate undeva mai adânc, dincolo de toate barierele de care avem nevoie. Sigur că sensibilitatea care îl făcea să se poată apropia așa de oameni l-a făcut și să sufere mult în conflicte meschine și fără sens, răni care pentru el nu s-au vindecat niciodată de tot, dar despre care nu vreau acum să vorbesc mai mult. 

Avea răbdarea să pună acel lung șir de întrebări care să te facă să descoperi singur și la finalul cursului să-ți spui naiv: „Ce deștept sunt!” Era un drum împreună și nu o îndrumare. Din acest motiv drumul era mai greu, descoperirile erau mai puține, dar mai profunde și mai marcante. 

În discuțiile cu el am înțeles că pot folosi „dreptunghiul ăsta cu care decupezi din realitate” pentru a mă cunoaște mai bine și am conștientizat mai profund că orice decizie e și personală. De aceea discuțiile cu el au rămas importante și pentru oamenii care nu au ales să lucreze în industria filmului, dar și-au schimbat puțin felul în care privesc în jur.     

Am avut primele cursuri cu el în 2005 și am observat cum munca lui la „Let’s Go Digital” (din cadrul TIFF) a influențat enorm cursurile de la universitate. Acolo, la LGD, simțeam cum întâlnirea cu energia adolescenților provoca descoperiri chiar și pentru Sorin. La fel și pentru mine. De aceea am puțin sentimentul că am și crescut împreună, că au fost câteva momente și discuții la Cluj care au pus bazele felului în care urma să își țină cursurile la școală. Intensitatea acelor zile era dată de energia lui, de căldura și afecțiunea cu care ne înconjura pe toți și de libertatea pe care o emana. La Cluj m-a făcut să simt pentru prima oară că ce fac acum e cel mai important lucru și că nu contează nimic altceva. În orice caz, de foarte puține ori am văzut pe cineva mai viu decât era el în mijlocul adolescenților și al studenților. Probabil că nu l-ar fi deranjat dacă ultimii câțiva ani ar fi fost un atelier și un curs continuu.

Sorin, în timpul unor explorări fotografice în 1996. Fotografie de Radu Igazsag.

Maria Drăghici, artist vizual

Cum am devenit anarhistă. Este singurul om cu autoritate care a știut ce să facă cu ea în raportul direct cu mine. Până să-l întâlnesc eram eu împotriva lumii, apoi am început să vreau să văd nuanțe. Mi-a dat forță să am încredere în mine și să pictez, dar tot o ardeam împărțind lumea în alb și negru. Eram anarhistă în înțelesul vechii paradigme. El a fost primul care m-a invitat să destabilizez conceptul, să-l arunc în aer și să îl reașez intern mai apoi, într-o înțelegere asumată. Nu pricepea (se făcea că nu voia să înțeleagă) multe din adeziunile sociale, pozițiile politice sau curentele de gândire la care aderam, dar era în permanență acolo să le discutăm, să le disecăm, să le reapropriez, să mi le însușesc, să fie ale mele, să mi le asum dincolo de el, dincolo de împărtășirea lor. Fiecare întâlnire era prezență și conta. Părea că nu obosește niciodată. Prin el a decăzut pentru totdeauna instanța paternă a profesorului, a liderului, autoritatea celui care deține experiența, cunoașterea. Și m-a tratat egal. Cu el am descoperit forța dialogului în adevăratul lui sens, acela de a ne muta împreună pe un alt palier de înțelegere a lucrurilor. El a extins școala dincolo de școală, cu o naturalețe pe care i-o invidiam. Conceptualizam asta, dar eram mereu într-un efort de percepție, la el venea organic. 

Nu adera la nici un -ism, dar era pertinent în dialog și te punea constant să revizitezi sensul, să te verifici. Înțelegerea conceptului extins de școală, prezența în discuție fără altă agendă ascunsă, împărtășirea vulnerabilității, generozitatea în actul de cunoaștere, cu el le-am învățat. Chiar și atunci când îți atrăgea atenția cu empatie că ești „No limits”, se bucura interior că împingi limita. De acolo venea Noul. În aceste ultime zile am înțeles că nu eram singura în acest proces. Cu mulți se întâmpla asta, dar cu fiecare era altfel. Când ne-am împărtășit unii altora, ne-am dat seama cât a însemnat el. Și pentru foarte mulți dintre noi, deși nu se vedea, deși a rămas permanent în background-ul tuturor realizărilor noastre. Se bucura pentru fiecare dintre noi. Am înțeles ce vroia să spună Ivan Ilich, într-un dialog filmat de televiziunea franceză, foarte drag mie, cu sintagma „ne împrumutăm temporar unii altora”. Trăia convivialitatea și ne făcea să dăm mai mult de la noi. Ne căra pe toți de la unul la altul prin povestirile lui, lua partea celor care nu se puteau apăra în luptele pe concepte ale scenei artistice, cu generozitate și bucurie. Am înțeles când a dispărut dintre noi fizic, că aparțin unei comunități invizibile care va lucra mai departe și care mă recunoaște ca unul dintre ceilalți. Mai avem atâtea de făcut pentru ca lumea să meargă în direcția cea bună. Îți mulțumesc, Sorin, că împreună cu tine am reușit să văd o licărire din ce ar putea fi dacă ar fi.

Ion Neculai, arhitect

Sorin… este în mintea mea mult mai ușor de descris decât pot de fapt să o fac prin cuvinte. Oricum, îmi dau seama că nu am o imagine completă… 

Sorin era cald și fuzzy… sau cel puțin așa îl simțeam eu. Era unchiul meu și, sincer, era de fapt un al doilea tată. Am avut norocul să am cumva trei părinți. A fost (și este) prezent în cele mai importante momente ale vieții mele, fiecare răscruce, fiecare cumpănă, a fost acolo și m-a călăuzit. Dar a fost foarte prezent și în micile momente - ceaiuri de duminică, mese de Crăciun și Paște, aniversări, zile random, vacanțe și călătorii. Când venea acasă la noi era bine, se făceau glumițe, se râdea, se mai și mustăcea. Dar era mereu miros de cafea, tutun și energie pozitiva. Era bine.

Am fost și eu prezent în momentele lui de cumpănă. Crescusem deja și am încercat să dau puțin înapoi din ceea ce primisem. Nu știu dacă am reușit. Am văzut însă și partea lui vulnerabilă și până la urmă tot el e cel care m-a învățat ceva. Sorin este și va rămâne în sufletul și în visele mele căci e parte din mine. Acum, după cele întâmplate îl vad și în cei pe care i-a atins prin prezența și prin prietenia lui – studenți, prieteni, parteneri, oameni care acum fac proiecte în domenii care mai de care.

Ce îmi dau seama, văzând pe toată lumea strânsă atunci când a plecat, este că, prin felul lui de a fi a reușit să devină nemuritor și să facă mult mai mult chiar dacă asta a însemnat să renunțe la proiectele personale. El merge mai departe prin fiecare dintre noi, cei care am fost modelați mai mult sau mai puțin de el. Și va merge și mai departe în timp, prin lucrurile pe care le vom face și prin cei cărora le vom dărui din ceea ce el ne-a dat nouă. Iar a da mai departe este cel mai bun lucru pe care îl putem face pentru el acum.

Sorin uitându-se peste o schiță de proiect. Fotografie de Ion Neculai, 2012.

Teodor Zaharia, scenarist

Nu mai văd nimic. 

Nu știu dacă ce împărțeam eu cu Sorin era bibliofilie sau bibliomanie, dar lui i se părea destul de ciudat să își facă cont pe târgul cărții sau pe elefant, așa că îmi trimitea link și mă trimitea să cumpăr cartea respectivă, lucru care mă făcea să fiu, într-un fel sau altul, „săgeata” lui. În dulcele lui stil clasic, dacă găseam cartea în dublu exemplar, insista să mi-o cumpere și mie. De obicei, el suna sau mergea prin anticariate și eu știam pe cine să mai întreb sau cum să le găsesc pe net. Dacă era ceva ce detesta în căutările noastre, era momentul în care o carte nu se mai reedita și astfel devenea mai greu de găsit. În fiecare an, când începea sesiunea de vară, le dădea studenților să citească „Nu vedeți nimic” a lui Daniel Arasse. Întâmplarea face că anul meu a fost primul an în care o recomandase pentru examen și de atunci a rămas bătută în cuie. Dintr-un motiv pe care probabil l-am uitat, începuse și această tradiție ca de prin aprilie să mă pună să caut volume din „Nu vedeți nimic”, pentru ca Sorin să le împartă studenților. Dar pe an ce trecea, cărțile deveneau din ce în ce mai greu de găsit. Anul ăsta nu am mai sunat la editură. Anul ăsta nu am mai căutat prin librării. Anul ăsta nu am mai fugit spre cabinetul lui cu ghiozdanul plin de volume negre în țiple de plastic să îi spun „uite, am mai cumpărat câteva de colo sau de colo, erau la reducere”. Zilele astea mi-am dat seama că nu mai găsesc volumul meu. Am căutat cartea acum câteva minute pe net, dar nu se mai găsește de cumpărat pe nicăieri.

Georgiana Huțanu, absolventă

E prea devreme să scriu despre tine, Sorin, așa că o să scriu pentru tine, ca și cum ăsta e un bilețel pe care ți-l las pe masă la cabinet fără să-ți spun nimic și o să-l descoperi tu când o să fie timpul. De fapt, cred că așa ai făcut și tu: ai pus totul pe masă și m-ai lăsat să mă joc cum vreau, să descopăr, să sufăr și să mă enervez atunci când nu înțeleg sau nu e așa cum mi-ar plăcea. Ai fost mereu alături de mine, pe scaunul de lângă, ca să nu mă simt singură în linie, sau pe cel din față, ca să ne privim în ochi. Și acea privire, plină de înțelegere, rămâne ca un stâlp de siguranță și acum. 

Tu nu poți să mori pur și simplu, nu poți să dispari. Ești prezent prin mine și prin toți oamenii pe care i-ai iubit, ești în felul în care vedem noi lumea, în felul în care gândim și vorbim. Totuși, înțeleg de ce ai vrut să pleci acum. Mai erau multe de povestit, multe de făcut, de ascultat și de văzut. Dar știu, când mă mai uit spre cer, că am acolo sus un complice. 

Îți mulțumesc.

Gabriela Filippi, istoric de film

Sorin Botoșeneanu nu mi-a fost profesor. Am urmat secția Comunicare Audiovizuală a Facultății de Film, unde el nu avea cursuri pe vremea studenției mele (de altfel, secția pe care o urmam, un hibrid între studii de film și scenaristică, era cam ruptă de secțiile practice și oarecum desconsiderată pe atunci). Prima imagine pe care o am cu el este de la TIFF, probabil de la finalul primului meu an de studenție, în 2007. În fața unei autoserviri, Boto era înconjurat de studenți și m-a frapat atmosfera însuflețită din jurul lui; mi-am dorit tare să-l cunosc. 

Peste un an, ajuns decan al facultății, Boto lansa ideea unei reviste de film (care avea să devină Film Menu) și multe alte proiecte inițiate de el aveau să se succeadă în următorii câțiva ani. A fost o perioadă de entuziasm și efervescență, în care petreceam foarte mult timp în școală, în vizionări, discuții despre filme, dar și discuții despre ce ar putea fi îmbunătățit în facultate, în toiul cărora nimeream adesea în biroul lui Sorin. În perioada respectivă a avut loc o transformare spectaculoasă a facultății. Datorită lui Boto și a oamenilor cu care s-a înconjurat au început să fie arătate în școală filme nemaivăzute până atunci, bibliografia s-a îmbogățit substanțial, a crescut nivelul dezbaterilor teoretice. Pe Boto l-am simțit foarte aproape într-o perioadă foarte dificilă pentru mine, marcată de boală, iar susținerea lui am simțit-o în permanență, în toți anii care au urmat. Cu toate acestea, nu am fost printre aceia care mergeau la el să-i ceară sfatul, să îi împărtășească nemulțumirile și bucuriile lor. Pe mine recunoștința și afecțiunea față de el, dar și faptul că Boto vorbea atât de rar despre viața lui, m-au făcut mai degrabă reținută în a-i povesti ce mi se întâmplă. Chiar și așa, fiind mereu în legătură cu toată lumea, știa ce se petrece cu fiecare, iar pentru mine a avut cele mai bune și calde cuvine exact când am avut nevoie de ele. Cred că știa cât de tare țin la el și cât îi sunt de îndatorată.    

Sorin, în timpul unei ultime vizite la școală, anul acesta. Fotografie de Doru Nițescu.

Ioana Trișcu Floret, arhitectă

Crâmpeie: ceai, ceaiuri, Dada, scrumieră obosită, cafea cu vorbe, iederă înflorită, Amanita, titirez, whisky Nikka, gros sel de Guérande, Moleskine, Mehldau, dulceață cireşe negre, Gelu Naum, pastéis de nata, Wiseman, Metamorfosis, măduvă pe fund de lemn, Mariage Frères, Marcel Iancu, Un homme et une femme, Miles Davis, Marais, imagini- imagine, Brâncuşi, terasoterapie, pup tare.

Sorin Floret, inginer

40 de ani de taclale și gânduri bune și un ultim – bunul meu prieten. L-ai spus tu, l-am gândit eu. 

Mircea Toma, psiholog

În anul 2002, într-o banală zi de vineri, 18 ianuarie, la știrile de seară ale TVR-ului, a fost difuzată o înregistrare a interogatoriului unui cetățean care „atentase la siguranța națională”. Imaginile alb-negru, cu anchetatorul și „teroristul” de o parte și alta a unei mese, priviți de o cameră de supraveghere agățată undeva în tavan, au produs vâlvă națională. „Teroristul” cu nume și prenume, Ovidiu Iane –  fusese reținut de poliție și recunoștea, în înregistrare, că distribuise „pe internet” un document cunoscut sub numele tragi-comic de „Armaghedon 2”. Documentul cu pricina (anonim) conținea o colecție de informații (nesusținute de probe) despre Adrian Năstase, la acea dată prim ministru al României, și lăsa să se înțeleagă că acesta ar fi fost suspect de acte majore de corupție. „Bun, Năstase o fi corupt – nu discut -, dar să lansezi informații de genul ăsta fix în pragul unui turneu care are ca miză aderarea la Uniunea Europeană nu mi se pare în regulă” a articulat, de la înălțimea unei mese încărcate cu halbe de bere, numitul Sorin Boto. În fața lui, dincolo de halbe, ne-am holbat ochii eu și colegele mele Teo și Liana. Cum, frate,  – am sărit tustrei –, să arestezi un om pentru că a transmis niște e-mailuri? Sorin era naiv. Fraier. Ne-a enervat. Mușcase din propaganda guvernului. Deh, pentru Sorin, încrederea în oameni avea drept de preempțiune. Și, mai mult, își dorea imens să intrăm în Uniunea Europeană. 

La runda următoare de beri, am detaliat chestiuni legate de dreptul la liberă exprimare. Sorin a descoperit, atunci, obediența mizerabilă cu care răspunseseră procurorii la deranjul pe care Armaghedonul îl stârnise premierului. „Ei bine, e nevoie de un protest major” – a decretat Sorin, dezamăgit că se lăsase păcălit –, „un protest care să demaște minciuna lui Năstase”. 

Harul lui Boto a zămislit o idee ludic/furioasă, compusă din trei pași. Mai întâi, a doua zi, duminică, dis de dimineață, echipa Agenției de Monitorizare a Presei* (adică noi, supraviețuitorii Sorin-stormingului din seara precedentă) a transmis textul Armaghedonului despre Năstase pe toate adresele de e-mail pe care le avea în agendă (până la ora 10 am). Apoi (pe la 11 am), Agenția a invitat mass media la o conferință de presă în care anunța că va dezvălui cine sunt teroriștii care au transmis Armaghedonul în cele patru zări. La conferința de presă de duminică (ora 13) s-au bulucit televiziunile, radiourile și ziarele dornice să afle identitatea teroriștilor. Surpriză, teroriștii eram chiar noi, membrii Agenției de Monitorizare a Presei: ne-am autodenunțat că am distribuit armaghedoane în draci. Gestul nostru a declanșat, atunci, un val de autodenunțuri similare care au expus, prin ridiculizare, aberația antidemocratică a guvernului Năstase. Ovidiu Iane a fost eliberat luni dimineață. 

A fost efectul blândului Boto asupra democrației. 

*azi ActiveWatch 

 

Lucia Chicoș, regizoare 

„Pedagogie fără pedagogie“ – e greu să reproduci povețele lui Sorin în scris sau să le povestești altor oameni, în parte pentru că reușea să spună totul în cuvinte foarte simple și care, scoase din context, pot părea banalități sau silogisme. Iar asta era una dintre calitățile stilului lui, faptul că ajunsese la performanța acestei simplități aparente, care te făcea să înțelegi că să fii simplu e de fapt greu.

Trei ipostaze cu S.

O ultimă țigară în fața hotelului din Cluj, înainte de întoarcerea în București. O mașină de gunoi se apropie încet și sigur de noi. Mirosul neplăcut intens o face pe Diana să se strâmbe și să-și prindă nasul cu degetele. Sorin rămâne nemișcat, nedisturbat. Și astea fac parte din viață, lucrurile neplăcute, comentează solemn Sorin. 

Într-una din lungile jazz session-uri, cum le numea el uneori, din apartamentul de la gară îmi spune, Îmi place că atunci când vorbești cu mine îți ții spatele foarte drept. Te făcea mereu să te simți egalul lui, simțeai că ești văzut, că participi la întâlnirea dintre un om și un alt om. Iar asta îți dădea o încredere care nu semăna cu nimic.

Într-una din lunile dinainte de pandemie, la biroul de la etajul 2. Mă ascund sub masa solidă și rămân acolo vreo două ore cât vorbim. Nu mai vreau să mai cresc mare, Sorin. Nu mai pot. E prea mult. Iar el îmi vorbește cu blândețe despre cât de greu și de important e să faci pace între copilul din tine și adultul din tine. Cel mai probabil era o provocare și pentru el, însă din afară părea că-i iese mai bine decât oricui altcuiva.

Nu există o rețetă a pedagogiei pe care o practica Sorin. Pedagogia fără pedagogie, cum o numea. Pentru că venea din el, din tot ceea ce era. Atunci când trebuia să fie profesor, avea curajul să fie om. Sorin nu ne-a învățat să facem filme. Ne-a învățat să trăim.

Suferința din ultimul an și jumătate scoate însă la iveală o altă latură a lucrurilor. Felul în care nu suporta să fie văzut în condiția în care era, în felul în care ne-a protejat de situație, e un reminder amar că de fapt nu am fost niciodată egali cu el în prietenia noastră. El ne-a permis nouă tuturor, în tot acest timp, să fim copiii, în timp ce el rămânea adultul.

Tana și Lenca Cuturela – studente

Cred că Sorin este exemplul perfect pentru ce înseamnă să apreciezi oamenii necondiționat – nu pentru ceea ce au să-ți ofere – ci pentru simpla lor condiție de om. Interacționa liber cu asistentele din spital, cu colegii de salon, cu paznicii blocului, cu studenții – apetitul lui sincer pentru conversație și oameni l-au adus aproape de mulți. Îmi amintesc că prima dată când am rămas profund impresionată de el a fost la foarte scurt timp dupa ce îl cunoscusem – aveam vreo 12 ani. Eram la casa de la munte împreună cu multe rude, printre care și Cheri, mătușa noastră mai în vârstă, a cărei prezență părea a fi ignorată, neintegrându-se în discuțiile celorlalți. Sorin, observând imediat că ea nu se simțea comfortabil și se retrăsese singură în bucătărie, s-a ridicat de la masă și s-a dus să stea cu ea – lucru care s-a repetat de multe ori cât am fost cu toții acolo. Sorin a fost singurul care îi oferea înțelegere și care o asculta sincer, dezvăluindu-și astfel (fără să știe că un copil curios îl urmărea de la distanță) bunătatea și empatia autentice, cele care se arată tocmai în lipsa unui public.

Pentru noi, Sorin a fost ca tatăl pe care ni l-am dorit de când eram mici. Era conținător, empatic și permisiv – dar nu în felul în care e un părinte cu un copil. Ne respecta dorințele și nevoile și ne lua în considerare temerile sau frustrările prin multă înțelegere. Când îl vizitam la el acasă rămâneam fascinate de cât de primitor este apartamentul și cât de mult se bucura să ne vadă. Oricând îl sunam, el era acolo pentru noi. Fie că era 3 dimineața și rămăsesem fără un mijloc de a ajunge acasă sau că plângeam în hohote duminica la prânz după vreun băiat, el apărea mereu în 20 de minute în mașina lui – unde ascultam Mazzy Star, pufăiam țigări și ne spuneam cu toții ce aveam pe suflet. A fost un sprijin extraordinar de-a lungul timpului și un reper de cultură și valori, incredibil de important în dezvoltarea noastră.

Dar mulți cu care interacționa îl văd astfel – un fel de figură paternă universală, față de care e natural și intuitiv să te simți strâns legat și să-i porți multă iubire.

Mai spunea că oamenii când mor nu dispar, pentru că ramân în amintirea celor vii prin contactul și conexiunea avută cu ei. Sorin nu va dispărea. Pentru cei ce vor să-i onoreze amintirea, cred că primul pas de făcut este să fie mai oameni cu cei din jur.   

Mulțumim, Sorin, pentru tot!

Foto main: Cristina Popa

Tema de gândire

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK