Viață&co / Sănătate

Boală, spital şi mecanisme de apărare

de Vintilă Mihăilescu

Publicat pe 31 mai 2019

Dacă e să citiți o singură carte anul ăsta, sugestia mea ar fi să citiți În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului a antropologului Vintilă Mihăilescu, de-abia apărută la Editura Polirom. Cartea a fost scrisă în ultimul an, de când, diagnosticat cu leucemie, profesorul Mihăilescu a fost nevoit să se mute, în cea mai mare parte, la Spital - cu „S”, fiindcă, dincolo de spitalul unde este internat, instituția asta e o lume în sine, cu regulile și ierarhiile ei, cu jocuri de putere și coduri de limbaj, cultură și ritualuri proprii. Într-un context în care cei mai mulți dintre noi, mai vulnerabili ca oricând, ne putem simți învinși și tindem să ne retragem din viața așa cum o știm, Vintilă Mihăilescu transformă un moment dramatic într-un teren de cercetare. Iar dacă această pornire a cercetătorului, de a analiza și raționaliza felia de realitate în mijlocul căreia se află, vine dintr-un mecanism de apărare în fața universului pe care-l deschide boala, cele 200+ pagini ale cărții sunt o oglindă a societății pe care o împărtășim, în care e absolut necesar să privim cu toții fără întârziere. După mine, cartea lui Vintilă Mihăilescu ar trebui socotită un serviciu de interes public.

Și asta nu doar fiindcă ne conduce pe coridoarele sistemului de sănătate din România, așa cum le traversează la persoana întâi, cu buzunarele pline de statistici relevante, ci fiindcă, prin onestitatea cu care-și notează și cercetează experiența, ne face să nu mai întoarcem ochii, defensivi, dinspre realitatea bolii, cu toate valurile de transformări pe care le pune în mișcare. Ci să privim lumea asta unde se intersectează teritoriul intimității supreme - corpul - și harta complicat de navigat a instituției totale - spitalul -, și în egală măsură să urmărim mecanismele care acționează în fiecare dintre noi atunci când frica ultimă ne dă târcoale și ne răvășește tot ce știam despre viețile și identitățile noastre. În căutarea corpului regăsit e în același timp o carte analitică și empatică, tandră și critică, extrem de personală și de lucidă. E o carte despre cum spectrul bolii schimbă percepția asupra timpului, organizează spațiul și modelează relațiile dintre oameni, pe care-i găsim din plin în cele opt capitole: pacienți, clienți, bolnavi, aparținători, asistente, femei de serviciu, medici, somități, mici întreprinzători, bodyguarzi. E o (auto)analiză extrem de curajoasă, care ia, pe rând, forma confesiunii, a articolului de cercetare, a notițelor de teren, a eseului și a criticii sociale, pe marginea căreia suntem datori să începem o discuție colectivă matură a cărei miză este, la propriu, pe viață și pe moarte. Mai jos, vă propunem să citiți un fragment din carte, despre cum ne apărăm fiecare când aflăm că suntem bolnavi. 

În căutarea corpului pierdut se va lansa mâine, 1 iunie, la ora 12, la Târgul de carte Bookfest, la Scena Arena de la Romexpo. Alături de Vintilă Mihăilescu, sunt invitați psihologul Aurora Liiceanu, scriitorul Bogdan Ghiu și subsemnata. (Andra Matzal)

 

Boală, spital şi mecanisme de apărare

Am asistat la câteva cazuri în care, la primirea diagnosticului de leucemie, unul dintre soţi – n‑are importanţă care – a leşinat. Când am primit aceeaşi veste, Ana şi cu mine (evident discret şi fiecare pe cont propriu) ne‑am dus fiecare la laptopul său şi ne‑am informat despre categoriile de leucemii, tipurile de tratament, probabilităţile de remisiune etc. De ce ? Ca să nu leşinăm.

Este un mecanism de apărare la care oamenii recurg foarte frecvent, evident inconştient, în astfel de situaţii; de la Sigmund, dar mai ales de la Anna Freud citire, se cheamă intelectualizare. Am recurs şi eu la ea, iată, din prima zi de spital, fără să mă gândesc că ar fi un mecanism de apărare şi fără să ştiu că s‑ar chema „intelectualizare”. De‑abia mai târziu am aflat că ceea ce am făcut şi eu, şi Ana sunt exact comportamentele cele mai banale în acest caz. Dacă nu chiar la prima, în orice caz la a doua căutare pe Google, în mod sigur veţi găsi exemplificări „for dummies” ale intelectualizării în cazul bolnavilor de cancer. De pildă : „O persoană căreia i se spune că are cancer cere detalii despre probabilitatea de supravieţuire şi rata de succes a diferitelor tratamente. S‑ar putea ca şi doctorul să intre în joc, folosind termenul de «carcinom» în loc de «cancer» şi «terminal» în loc de «fatal»”; sau : „Când a aflat că este diagnosticat cu leucemie, Tom nu a intrat în depresie şi nu s‑a lăsat cuprins de sentimente de anxietate şi supărare, ci s‑a aşezat să caute informaţii despre boală şi ce implică aceasta, s‑a interesat de grupuri de self‑help şi încearcă să se raporteze la situaţie în acest fel”. În esenţă, despre asta este vorba cu „intelectualizarea”: un soi de „fugă în abstract”, respectiv de „izolare a afectului”, care permite evitarea unor emoţii inconfortabile prin abordarea lor ca problemă abstractă, ce poate fi rezolvată exclusiv pe cale logico‑raţională ; exit afectul. Sau, aşa cum este definită ea în dicţionarul clasic al lui Laplanche şi Pontalis : „proces prin care subiectul încearcă să dea o formulare discursivă conflictelor şi emoţiilor sale pentru a le domina”. Exact ceea ce făcuserăm şi noi!

Da, mi s‑a părut evident să mă interesez de aceste lucruri şi apoi să continui acelaşi gen de întrebări cu medicul care urma să mă îngrijească. Am realizat mult mai târziu că toate întrebările erau informaţii abstracte : procentul de remisiuni în general, în funcţie de vârstă, în cazul meu în mod particular, dacă şansele de remisiune (nu riscul de moarte!) ar fi mai aproape  de 20% sau de 30% (ceea ce era evident o tâmpenie), după care chiar mi‑am făcut o strategie pe termen lung în materie de... costuri şi beneficii. Dar n‑am întrebat nimic despre aspectele mai „emoţionale”: cum este suportat, de regulă, tratamentul, o să mai pot ieşi din spital în toată această perioadă şi, mai presus de toat : doctore, o să doară?

Nu nevoia şi deprinderile de cunoaştere raţională intră aici în joc, ci scopul (inconştient) pentru care sunt utilizate: îndepărtarea afectelor angoasante. Partea proastă e că, fie el şi „încapsulat”, afectul rămâne acolo şi, la un moment dat sau altul, într‑un fel sau altul, va ieşi din nou la suprafaţă... Altminteri, nu orice „formulare discursivă” ascunde o conflictualitate emoţională ce se cere stăpânită şi nu orice „intelectual” formulează texte abstracte pentru a se feri de emoţii invadatoare : „intelectualizarea” din jargonul psi este cu totul altceva decât activitatea obişnuită a intelectului. 

De ce anume te „apără” un astfel de mecanism? De angoasa morţii şi a unui lung lanţ de suferinţe pe care îl evocă, în mod firesc, diagnosticul de leucemie. Exact această imagine a morţii – singura reală, singura onestă – a fost evocată în mintea persoanelor care au leşinat. Dacă nu eşti „apărat”, iată, leşini; e simplu şi limpede!

M‑a fascinat tot mai mult să observ diversitatea de mecanisme de apărare din lumea spitalului, dar mai ales a celor proprii: despre unele n‑am avut nici cea mai mică idee, despre altele mi‑am dat seama că au altă semnificaţie şi sunt mult mai complexe, iar despre ansamblul lor am realizat că denumirile şi clasificările academice diferă de la perspectivă la perspectivă şi de la şcoală la şcoală. În consecinţă, am renunţat de la început să caut încadrarea precisă a observaţiilor sau trăirilor mele într‑un tip sau altul de mecanism de apărare, dar m‑am folosit de descrierile ştiinţifice ale tipurilor de mecanisme de apărare pentru a identifica valenţele de apărare ale unor comportamente ale mele sau ale altora. În orice caz, datorită „mecanismelor de apărare”, am aflat multe despre mine, despre cei din jur şi, da, despre Om în general. (...)

Când nu ajunge la struguri, vulpea zice că sunt acri. Eram încă în şcoala primară când această vorbă înţeleaptă a devenit, nu ştiu cum şi de ce, principiul central al unei autovigilenţe de care eram foarte mândru: Vintiluţ dragă, hai să fim serioşi, nu‑ţi place asta sau aia pentru că n‑ai acces la ele, pentru că nu eşti în stare să... Dar nu e grav, există şi alte posibilităţi – îmi spuneam eu, ca un soi de Jiminy ferm, dar înţelegător. Iar această autovigilenţă a rămas acolo şi a devenit un reflex de care nici nu‑mi mai dădeam seama. Acum mă gândesc că această „luciditate” mi‑a barat definitiv şi probabil total accesul la o gamă largă de mecanisme de apărare, mai ales din zona raţionalizării, dar şi din cea a proiecţiei şi a altor ţapi ispăşitori. Chiar nu ţin minte să fi dat vina pe alţii pentru diferitele lucruri neplăcute care mi s‑au întâmplat din vina mea pe parcursul vieţii.

Pe de altă parte, tot din adolescenţă am recurs la un alt mecanism de apărare, care poate intra în mai multe categorii identificate de DSM, dar pe care am ajuns să‑l numesc, pur şi simplu, Povestea. Prima asemenea poveste de care îmi aduc aminte – şi despre care am scris şi cu alte ocazii – a fost prima mea confruntare cu Miliţia. Duceam pe cadru un coleg pe la Casa Scânteii, o maşină a Miliţiei mi‑a făcut semn să opresc, iar eu am refuzat şi i‑am alergat pe miliţieni pe aleile de la Expo până mi‑a sărit lanţul de la bicicletă şi am fost nevoit să opresc. Mi‑am luat nişte bulane pe spinare de am văzut stele verzi, am fost urcat de urechi într‑o dubă şi dus la Miliţie. Pentru un băiat cuminte de familie bună, care la vârsta aceea nu ştia încă nicio înjurătură, a fost, cu siguranţă, un mare şoc, o spaimă de neuitat – dovadă că n‑am uitat nici până în ziua de azi. Dar n‑am uitat mai ales faptul că, odată ajuns în duba Miliţiei, am început să ţes în minte povestea păţaniei mele. Era o povestire cu cap şi coadă, cu descrieri şi dialoguri, în care frica mea era însă cea a unui personaj inventat de mine. Ce alt „mecanism de apărare” mai clar vreţi ? Am ajuns la circa de Miliţie perfect senin, mi‑am cerut politicos iertare, mi‑am mai luat o scatoalcă şi m‑am întors acasă. Nu am luat însă niciodată Povestea drept realitate: Jiminy nu mi‑ar fi permis nicicând aşa ceva! Ştiam foarte bine care era realitatea, dar o şi transferasem într‑o poveste inofensivă.

De atunci m‑am înconjurat mereu de poveşti, am trăit în Poveste, am compus diverse versiuni narative ale aceloraşi experienţe de viaţă – şi m‑am amuzat frecvent de închipuirile mele. Un clivaj senin, o ambivalenţă bine temperată: povestea era un soi de plusvaloare a existenţei, am întreţinut‑o, am căutat‑o, am provocat‑o, dar nu am confundat‑o niciodată cu „existenţa”. Deşi în ultima vreme am început să mă întreb tot mai mult dacă nu cumva Povestea, povestea în general, este partea cu adevărat umană a existenţei noastre...

Nu m‑am gândit niciodată atunci, în adolescenţă, că povestea cu vulpea şi strugurii este un „mecanism de apărare” tipic. Despre mecanisme de apărare am aflat abia la Facultatea de Psihologie, dar nu pot spune că m‑au preocupat, teoretic, prea mult; doar atunci când, într‑o interacţiune, cineva era atât de evident nemulţumit şi acuzator în mod eronat, încât îmi aduceam aminte cum se cheamă „mecanismul de apărare” pe care tocmai îl observasem. Or, în spital, mecanismele de apărare debordează în fiecare loc şi cu fiecare ocazie: le vezi cu ochiul liber din prima zi, le‑am descoperit treptat şi la mine, evident, şi, după o vreme, am început să le observ şi la medici.

— Să ştii că luni eu ies din spital, nu pot să mai stau, trebuie să încep aratul de toamnă!
— Nu ieşi nicăieri, tată, doctorul a spus că încă nu eşti bine şi trebuie să mai stai până...
— Ce spui ? Şi ară doctorul ăla al tău în locul meu? 
— Să ştii că dacă te încăpăţânezi îţi ascund tractorul!
— Să nu te pună dracu’ !...

E un mecanism de apărare foarte „ţărănesc” – şi, ca atare, foarte răspândit prin spitalele noastre. Domnul cu pricina era internat la oncologie, deci presupun că ştia că nu are doar un guturai. Şi, cu toate acestea, el avea altceva mai important de făcut, avea treabă. I‑am auzit pe mulţi că „au treabă”, că n‑au timp de pierdut prin spitale. E un alt mod primitiv de a te apăra de boală : o negi, nu e importantă sau, în orice caz, e mai puţin importantă decât ce ai tu de făcut în momentul de faţă – mai încolo, vom vedea... Este un fel de „politică a struţului” : nu văd, nu aud – deşi, de fapt, ştiu despre ce este vorba. Această „negare” este dublată de o „raţionalizare” pe măsură: treaba pe care o ai tu în momentul respectiv e ceva „serios”, aşa încât este absolut „raţional” să mai amâni toată povestea asta cu boala.

— Mi‑am cumpărat un grătar de‑ăla, special, care nu scoate fum, îl anunţă un tânăr aflat în etapa de întremare pe un coleg de salon.
— ? !...
— Păi mi‑am dat seama de unde mi se trage: făceam prea multe grătare şi am inhalat prea mult fum – şi ăsta e cancerigen !
— Tu eşti prost, cum o să faci leucemie de la grătar?! îl repede colegul său.
Omul cu grătarul nu‑l ascultă însă şi laudă mai departe meritele noului său grătar.

*

— Eu nu pot să înţeleg, i se destăinuie un bărbat bine, între două vârste, unui prieten împreună cu care tocmai iese din spital. E om în toată puterea, am fost la el acum câteva săptămâni şi nu avea nici pe dracu’! Ieri la prânz a băut însă două păhărele de ţuică şi seara un păhăruţ de vin. Şi atât i‑a trebuit!...

*

— Atunci a început totul, omul ăla m‑a nenorocit! blestemă printre dinţi un proaspăt pacient.
— Dar tu nu ţi‑ai dat seama ? întreabă, prudent, prietenul său.
— De unde să‑mi dau seama, eu m‑am dus la dentist să‑mi scoată o măsea – el trebuia să‑şi dea seama! După ce mi‑a scos‑o, a curs o găleată de sânge, s‑au dus toate leucocitele, toate trombocitele, ce mai, el m‑a nenorocit!

Dacă nu o negi, trebuie să‑ţi explici boala, mai ales când este vorba de ceva de genul leucemiei, care nu are nicio explicaţie. Trebuie totuşi să aibă o cauză – iar dacă nu este pentru că aşa a vrut Dumnezeu, atunci musai să fi făcut eu ceva sau să mi se fi întâmplat ceva, căci altfel „nu se explică” : hazardul este greu de tolerat!

— Cornel, bună! Da, sunt încă în spital... Nu, nu merge prea bine, de‑aia am o rugăminte la tine, că nu vreau să le sperii pe fete. Poţi să treci tu, te rog, pe la cimitir şi să vezi care mai e situaţia cu cripta noastră, că nu ştiu dacă a mai rămas un loc în ea... Da, şi după aia, dacă poţi, treci pe la mine să‑ţi dau nişte bani pentru înmormântare şi toate alea. Nu, aşa mă simt eu bine, vreau să las totul în ordine! Da’ nu le spui fetelor, te rog! Bine, mersi...

Este o practică extrem de curentă la ţară, este aproape o ritualizare a morţii: te eliberezi de povara ei pregătind până în ultimul detaliu întâlnirea cu ea. Cazurile frecvente în care mai ales femeile îşi pregătesc din vreme hainele de înmormântare, sicriul, lumânările, banii etc. şi care sunt percepute de majoritatea lumii „civilizate” ca apucături de babe habotnice joacă exact acest rol. Este incredibil cât de liniştitoare poate fi Ordinea! Evident, acest lucru este la fel de valabil şi pentru orăşeni, chiar dacă ei s‑ar putea să aibă alte ritualizări.

Când am ascultat fără să vreau această conversaţie, mi‑am adus instantaneu aminte de tatăl meu, a treia generaţie de bucureşteni, o persoană poate chiar excesiv de raţională şi mai ales ordonată. Spre disperarea mea, m‑a luat de mai multe ori să‑mi arate exact unde a pus banii de înmormântare, banii pentru alte cheltuieli, hainele de înmormântare, lista persoanelor pentru parastas cu adrese şi număr de telefon, precum şi un plic cu nişte euro, în caz că va fi nevoie. Abia după ce a murit mi‑am dat seama cât de important a fost acest lucru pentru el şi cât de mult l‑a ajutat să moară în linişte.

Foto main: Pixabay/allinonemovie

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK