Spitalul de Psihiatrie Voila din Câmpina găzduiește de un an un centru de recuperare și educaţie împotriva adicţiilor la copii.
Am rugat cititorii să ne spună istoria lor cu dependența. Fiecare poveste adaugă o nouă dimensiune discuției despre adicții, atât de necesară pentru a înțelege mai bine cum ne raportăm la noi, la consum, la cei din jur și la cei responsabili de politicile publice în sănătate.
Am săpat în arhive ca să aflu cum se vorbea despre droguri în presa românească interbelică, de la reportaje printre contrabandiști de stupefiante la sugestia că jurnaliștii ar trebui să încerce cocaina.
Cristian a început să joace la pariuri pentru că iubea fotbalul și tenisul și ca să mai facă niște bani pe lângă ce primea de la părinți. În timp, fără să-și dea seama, distracția s-a transformat în adicție. Și-a amanetat aproape tot ce avea și, în punctul cel mai rău, s-a gândit să-și ia viața.
Mă uit la filme încă din copilărie, dar niciodată nu m-am gândit la ele ca la niște forme de vindecare. Câteva zile la Cinema Hora, un forum internațional organizat la Chișinău, m-au făcut însă să privesc îndeaproape filmul ca instrument de educație, reziliență și terapeutic.
Ionuț a fost consumator de heroină de la 14 la 24 de ani. Acum lucrează în domeniul prevenției, vorbind despre viața sa și drogul care a făcut ravagii în Bucureștiul anilor 2000.
Marius* a fost un munțoman pasionat, ghid montan și ultramaratonist. La 16 ani a intrat prima dată într-un cazino. După 23 de ani de adicție de jocuri de noroc, s-a sinucis.
Alex s-a luptat zece ani cu adicția de păcănele și, deși s-a autoexclus prin Oficiul Național pentru Jocuri de Noroc, tot a fost lăsat să intre într-o sală de jocuri.
Hai să vorbim deschis despre ce înseamnă adicțiile, despre greutatea lor asupra vieții de zi cu zi, despre ce nu fac instituțiile pentru a-i ajuta pe cei care se luptă cu dependența, dar mai ales despre ce ar trebui să facă
Monika are 72 de ani, dintre care 30 i-au fost marcați de băut în mod abuziv. Acum călătorește în țară și în Ungaria la conferințe ale Alcoolicilor Anonimi, încercând să îi ajute pe alți dependenți.
Doamna Mița este frizerița unui spital din centrul capitalei. Îi pregătește pe pacienți pentru operațiile și intervențiile pe care urmează să le efectueze doctorii, iar pe cei internați vreme îndelungată îi ajută să se îngrijească. Nu îi este ușor să fie martoră la suferință, dar gândul că ajută pe cineva să-și păstreze demnitatea și stima de sine în momente grele, o ajută.
Restauratorii care țin în viață obiectele valoroase din muzeele României lucrează în condiții proaste, care ridică riscuri pentru sănătatea lor. Amestecuri de substanțe chimice folosite în laboratoare nerenovate, cu dotări insuficiente, înseamnă boli pe care legislația deficitară nu le recunoaște ca boli profesionale.
Într-un stat care pare interesat doar de natalitate și familia tradițională, cine le ascultă și le ajută pe tinerele care nu au primit educație sexuală, pe cele care care vor să facă avort, dar nu își permit sau nu au unde, sau care au trecut prin situații de abuz? Printr-o linie telefonică de ajutor, moașa Irina Mateescu și echipa ei încearcă să fie răspunsul.
Pentru că România își împarte cetățenii după câți dinți au în gură, o comunitate de romi din Maramureș intră automat în categoria „gurilor știrbe”. Putem repara asemenea inegalități? Text publicat în revista Scena9 #4, în 2021.
Terapia prin muzică poate fi un ajutor real pentru pe cei cu dizabilități sau cu afecțiuni grave. Chiar dacă în multe țări le este oferită pacienților, alături de alte terapii de recuperare, în România nu este recunoscută profesia de muzicoterapeut. I-am cunoscut pe câțiva dintre cei care încearcă să schimbe acest lucru și care folosesc muzica pentru a-i ajuta pe ceilalți să facă față mai bine suferințelor.
Am vorbit cu o echipă de profesori și doctoranzi care au căutat să identifice cauzele lipsei de empatie în actul medical și care și–au propus să îmbunătățească relația dintre medic și pacient.
Sute de oameni au ieșit în stradă la Botoșani, să ceară dreptate pentru Alexandra, tânăra care a murit la maternitatea din oraș, din nepăsarea medicilor.
Trei istorici scriu despre efectele epidemiilor de ciumă, holeră, pelagră și gripă spaniolă, care au lovit România în ultimele trei secole.
Cum a apărut carantina în Europa și cum și-a făcut ea drum prin sistemul de sănătate publică din România?
Cum arăta sistemul medical din satele românești la sfârșitul secolului 19? Și ce are în comun cu cel pe care-l vedem azi?
Ambivalența figurii doctorului, prinsă între erou și șpăgar/incompetent, nu e o invenție recentă.
Am putut să-mi imaginez, pentru o secundă, cum ar fi dacă ne-ar lovi ceva chiar grav, nu doar un fel de gripă; cât de fragilă e, de fapt, lumea asta a noastră.
Antropologul Vintilă Mihăilescu analizează sistemele de sănătate din România și Franța, pe care le-a cunoscut îndreaproape în calitate de „bolnav” și „pacient”.
Dacă e să citiți o singură carte anul ăsta, sugestia mea ar fi să citiți În căutarea corpului regăsit. O ego-analiză a spitalului a antropologului Vintilă Mihăilescu, de-abia apărută la Editura Polirom
Ediția aniversară de 20 de ani a Nopții Muzeelor va fi marcată anul acesta printr-un protest fără precedent pentru lumea culturală din România. Angajați din muzee și biblioteci din toată țara vor ieși în stradă la București, iar instituțiile pe care le reprezintă vor fi închise în noaptea în care, în mod obișnuit, primeau sute de mii de vizitatori. Lucrătorii din muzee și biblioteci spun că sunt în acest moment de departe pe ultimul loc în sistemul salarial public din România și că s-a ajuns la „un moment de tensiune maximă”.
Am vorbit cu mai mulți artiști și operatori cultural implicați în protestele care au loc în sectorul independent.
Ilustratoarea Sorina Vazelina a creat o serie de benzi desenate pe tema reducerilor de fonduri din cultură.
