Film / Sărăcie

Stare de grație

de Georgiana Mușat

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 25 iulie 2019

Lazzaro Felice (r. Alice Rohrwachr, 2018) începe cu o ceartă pe un bec. O familie imensă, înghesuită în câteva cămăruțe de țară, plimbă un bec de la unii la alții; suntem în Italia la sfârșitul secolului 20. Afară, un grup de băieți radioși cântă o serenadă pentru o fată. Becul se aprinde și începe o ceremonie, un fel de ritual local de pețire - fata și pețitorul ei transmit că ar vrea să părăsească familia după nuntă și să se mute la oraș. Decizia lor se lovește atât de neîncrederea bătrânilor, cât și de un legământ virtual față de o marchiză care decide soarta sclavilor săi.

Toți locuitorii Inviolatei (o provincie din Italia profundă) încă făceau sharecropping (muncă la negru terenul agricol pe care stau) pentru o aristocrată abuzivă, Alfonsina de Luna. Deși obiceiul feudal se abolise prin anii ’80 în Italia, țăranii trăiesc de pe o zi pe alta și cer clemența unei tirane care îi muncește în schimbul a nimic. Rohrwacher (regizoare italiană premiată pentru Lazzaro cu Cel mai bun scenariu la Cannes și cu Grand Prix pentru Le Meraviglie) mai vorbise despre obiceiuri străvechi pe cale de dispariție (în felul similar în care Agnès Varda făcuse o reverență celor care adună recolte în Les glaneurs et la glaneuse) - vezi apicultura din Le Meraviglie. E o lume în care inocența și puritatea sunt taxate - unde intervențiile divine sunt trecute cu vederea sau luate în derâdere.

Trailer „Lazzaro Felice”

Unul dintre inocenții din Inviolata, exploatat la rândul lui de semeni, e Lazzaro (Adriano Tardiolo, excelent), un fel de băiat bun la toate, invocat ori de câte ori apare vreo sarcină prea plictisitoare sau migăloasă pentru cei din jur (adunatul salatei, păzitul oilor). Lazzaro are un chip pruncesc și candid, care privește viața cu o bucurie nefiresc de simplă (în felul în care fetițele din Le Meraviglie, filmul precedent al lui Rohrwacher, încercau să „bea” fâșii de lumină solară). Fără a fi neghiob, ci doar blând, acceptă exploatarea ca o condiție a propriei existențe - așa se face plăcut, iubit, util.

Fiul marchizei, Tancredi, un hipsteraș melancolico-poetic, râde de cei exploatați, dar se împrietenește cu Lazzaro, numindu-l fratele-său-pe-jumătate. După un lanț de joculețe patetice între Tancredi și marchiză (fiul își înscenează răpirea și stă locuiește câteva zile printre stânci, alături de Lazzaro, care-i aduce mâncare și țigări), are loc un fel de „dislocare temporală” (așa cum o numește Lawrence Garcia) - Lazzaro are un accident, iar după recuperare realitatea din jurul lui e schimbată complet (toți au îmbătrânit, s-au mutat la oraș, numai el e tânăr și intact). De aici, protagonistul plutește într-un fel de stare de grație - familia nu știe dacă să-l vadă ca pe o fantomă sau un sfânt. De altfel, e atât de echivocă și bizară tranziția temporară între viața lui Lazzaro înainte de accident și ce urmează după, încât e incert în ce an se teleportează de fapt protagonistul - au trecut 5, 10, 20 de ani? Deși în plin capitalism, lucrurile nu sunt mai simple pentru cei săraci, ci doar continuă o agonie a lipsei de posibilități - orașul e mai mare, iar ajutorul nu mai vine de nicăieri.

Amestecul ăsta de penurie și miracole divine e parte din ce propunea neorealismul italian: indivizi atinși de Dumnezeu, dar care sunt ocărâți de o societate devastatoare. Nu e vorba deci de inadaptarea lor la mijloacele moderne, ci de imposibilitatea lor efectivă de a ieși din mizerie. Cu toate astea, simplitatea lor nu e lipsită însă de noblețe - o noblețe înduioșătoare, care-i face să cumpere, din puținul lor, cele mai scumpe produse de patiserie, să se aranjeze și să vină la prânzul fostului lor exploatator. Secvența la care fac referire e zguduitoare - soția lui Tancredi îi ușuie sfidător pe strâmtorați, ca mai apoi să le ceară aproape plângând să îi lase tava cu bunătățile cumpărate. Teza lui Rohrwacher e cât se poate de limpede - și vorbește de faptul că, în fond, capitalismul modern nu e decât o reminiscență opacă a feudalismului, iar puterea e teribil de fragilă. În marea tradiție umanistă, clemența incredibilă (asociată cu prostia) a lui Lazzaro e parte din misticismul religios al filmului - într-o lume plină de nenorociri, uite o inimă curată. La fel ca în Corpo Celeste, filmul precedent al lui Rohrwacher, Biserica nu e în niciun fel solidară cu săracii, dar Dumnezeu este: când Lazzaro e dat afară de o măicuță, muzica din Biserică se oprește și pornește cu el în plimbările lui nocturne, cântând parcă din ceruri (similar cu clopotele din Breaking the Waves).

Întorsăturile ingenioase de situație, scrise impecabil de Rohrwacher, pot fi asociate uneori cu un exces infinit de zel - cum ar fi căutarea excesivă a unor imagini plastice (statuia pictată a lui Iisus plutind pe ape în Corpo Celeste, întâlnirea onirică dintre Lazzaro și un lup străvechi, bucăți de realism magic) care să stârnească emoție. Contrar unui minus ca ăsta (care, în fond, e un cârlig sprijinit de un scenariu foarte bine scris), Lazzaro Felice e unul dintre cele mai bune filme pe care le putem vedea la cinema anul ăsta.

Lazzaro Felice/Lazzaro cel fericit poate fi urmărit în cinematografele de la noi începând cu 26 iulie.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK