Filosofie / Identitate

Tu știi cine ești?

de Cristian Iftode, ilustrații de Livia Coloji

Publicat pe 15 februarie 2018

Se fac opt ani de când ţin cursuri de Filosofie contemporană. Am încercat tot felul de formule, dar există o temă pe care nu m-am îndurat niciodată să o scot din programă: problema autenticităţii. S-a spus nu o dată că secolul XX a stat sub semnul unei veritabile obsesii pentru autenticitate, deşi înţelesul acestui cuvânt nu a fost niciodată extrem de limpede. Să ştii cine eşti, dincolo de toate măştile pe care înveţi să le porţi în societate. Să duci viaţa pe care tu însuţi ai ales-o. Să fii „adevărat”. Asemenea aspiraţii pot fi privite ca reacţii legitime, într-un secol în care linia de producţie, războaiele mondiale, publicitatea agresivă sau dependenţa de televizor au concurat în a face indivizii să se simtă complet înstrăinaţi de ei înşişi.

Totuşi, într-o zi, o fostă colegă de facultate nu doar extrem de inteligentă, dar şi cu o vastă experienţă în privinţa interviurilor de angajare, mi-a spus cam aşa: „Ai grijă, autenticitatea era tema generaţiei noastre. Tinerii de astăzi cred că ştiu foarte bine cine sunt, tot ce aşteaptă e validarea instantanee din partea celorlalţi”.

Mi-a dat de gândit. Acum, e adevărat că filosofi contemporani de prestigiu, precum Ch. Taylor, au avertizat că autenticitatea nu înseamnă decât la prima mână să fii „tu însuţi” într-un mod spontan, dezinhibat, necontaminat de influenţe externe. Nu doar că devin ceea ce sunt printr-o serie de identificări succesive cu ceea ce îmi place la ceilalţi – sau sunt făcut să îmi placă, prin educaţie (cinicii ar folosi, aici, cuvântul „dresaj”). Nu doar că mă exprim pe mine însumi în moduri şi prin cuvinte pe care le-am învăţat de la semenii mei – prin multe share-uri, cum s-ar spune azi, mai degrabă decât inventând conţinut propriu. Dar dorinţa de a fi recunoscut şi apreciat de cei din jur reprezintă o axă morală indispensabilă pentru a-mi socoti propria viaţă drept una împlinită şi bună, oricât de independent m-aş visa. Tocmai în orizontul acestei „lupte pentru recunoaştere” sinonime cu supravieţuirea au loc, astăzi, şi dezbaterile despre multiculturalism.

Problema este cu nevoia de validare instantanee, fără dovezi, fără încercări depăşite şi, dacă se poate, fără niciun efort. Ca şi cum ne-am naşte deja vedete sau capi de serie.

Validarea de care îmi vorbea fosta mea colegă nu se constituie, atunci, în ceva independent de căutarea autenticităţii, ci este o condiţie pentru realizarea acestui ideal modern. Un ideal ce conjugă aspiraţia filosofului antic de a fi propriul său stăpân cu ideea de provenienţă creştină a unicităţii, a singularităţii fiecărei vieţi omeneşti. Vreau să mă exprim „aşa cum sunt” (scriitorul ceh Milan Kundera identifica, aici, principala cauză a „grafomaniei” omului contemporan), pentru că sunt convins că aici e ceva ce merită atenţia voastră: ceva valoros, o bogăţie interioară pe care o scot la iveală. De ce cred asta? Aici intervine partea tulburătoare a observaţiei de la care am pornit: problema este cu nevoia de validare instantanee, fără dovezi, fără încercări depăşite şi, dacă se poate, fără niciun efort. Ca şi cum ne-am naşte deja vedete sau capi de serie.

Nevoia de a ne exprima pe noi înşine într-un mod cât mai natural, cât mai necenzurat, nu indică, astfel, decât una dintre feţele aspiraţiei la autenticitate: aceea „romantică”, pasională, transpusă, în versiune simplificată, în cultura pop a Occidentului. „Fii tu însuţi în lumea de azi”, după cum îndemna o reclamă la bere din urmă cu nişte ani. Cealaltă faţă a poveştii este cea existenţialistă: accentul se mută, aici, de la a fi sau a avea, la a face. Suntem ceea ce facem din noi, promisiunile de care nu ne dezicem, viitorul pentru care ne angajăm. Fără a exclude condiţia pasiunii, existenţialiştii deplasează autenticitatea, din registrul „naturaleţei”, în acela al angajamentelor asumate. Iar aici merită făcută o observaţie: angajamentele existenţialiste sunt prin definiţie publice, pasiunea ce răzbate din ele trebuind dublată de aprobarea socială, adică de recunoaşterea legitimităţii şi importanţei acestora la nivelul comunităţii. Ce facem însă cu o altă specie de angajament, alimentând, astăzi, bănuielile generalizate cu privire la implicarea Serviciilor de informaţii în toate sferele vieţii sociale şi politice, prin „acoperiţi”? În cazul acestora, pare a fi vorba de un angajament nu doar tăinuit, ci de unul care obligă, în viaţa publică, la un grad serios de duplicitate. „Bine, dar şi luptătorii din Rezistenţă se ascundeau de autorităţi!” Problema apare însă atunci când  „autorităţile” se ascund, într-o asemenea măsură, de cetăţeni.

Un alt gânditor contemporan de marcă, pe numele său Peter Sloterdijk, mergea chiar mai departe, susţinând că existenţialismul rezistenţei şi angajamentului, oglindind contextul politic dramatic al Franţei din vremea celui de-Al Doilea Război Mondial, ar fi fost, în realitate, cel de-al doilea existenţialism. Începutul secolului al XX-lea ne confrunta, deja, cu un existenţialism german al autodepăşirii şi (supra)compensării unor dizabilităţi fizice, pe care naziştii îl vor exploata până la un punct, după care îl vor suprima, în cultul patologic al „marii sănătăţi”.

Era vorba de un existenţialism conectat, pe urmele lui Nietzsche, la filonul ascetic al eticilor antice. În zilele noastre, privim cu admiraţie reuşitele gladiatorilor din sportul de performanţă; avem tot respectul pentru modul în care se autodepăşesc participanţii la Jocurile Paralimpice; dar toate acestea parcă nu ne privesc sau, oricum, nu ne fac să ezităm în căutarea unui confort sporit. Tocmai această dimensiune ascetică e tot mai dificil de înghiţit în era complacerii şi a hiperconsumului: iar atunci când se întoarce, la nivelul unei „elite” nu atât reflexive, cât îndestulate, ea riscă să se restrângă la sfera întreţinerii sportive a trupului, a hranei bio şi a reciclării atente a gunoiului. Să ne înţelegem: toate acestea implică alegere, efort, disciplină şi stil de viaţă. Numai că grija de propriul corp, ca şi aceea, extrem de nobilă, de responsabilă, pentru mediul înconjurător, nu ţin loc nici de „ecologie socială şi mentală” (avertisment lansat, chiar în 1989, de F. Guattari), nici de modelare a caracterului (după model antic).

În acest context, ideea de autenticitate nu îşi pierde din importanţă, însă migrează în alte zone sau se pretează la tot soiul de răsuciri, de scamatorii.

Gândiţi-vă, de pildă, la veritabila obsesie pentru Prozac, din urmă cu nişte ani, antidepresiv care ajunge să fie luat nu doar în cazul unor tulburări psihice majore, ci ca mijloc de a-ţi restaura sinele „autentic”, voios şi muncitor, pentru a te bucura de un mai mare succes profesional sau pentru a fi mai încrezător la întâlniri. Paradoxul sugerat de un etician pătrunzător ar fi următorul: dacă suntem de acord cu faptul că a te simţi neautentic constituie un prim simptom al autenticităţii, poate chiar începutul necesar al unei existenţe autentice, atunci a lua o pastilă pentru a nu te mai simţi neautentic reprezintă, sigur, ceva neautentic.

Sau gândiţi-vă la modul în care dezideratul autenticităţii este invocat, în ultimii ani, în dezbaterile despreameliorarea umană” prin recurs la tehnologii. De la operaţiile de schimbare de sex, la utilizarea experimentală a unor tehnici extrem de invazive precum stimularea cerebrală profundă prin implantarea de electrozi în anumite zone ale creierului, vedem cum aspiraţia la autenticitate se converteşte, la fel de bine, în argument pro sau contra. Nici nu mai contează atât de mult că unii înţeleg prin „autenticitate” o libertate individuală de autocreaţie ce desfide fatalitatea, în timp ce alţii au în vedere nevoia de a face aparenţa externă şi manifestările comportamentale să coincidă cu sinele cel „adevărat”.

În fine, nu putem neglija faptul că idealul autenticităţii a devenit, de ceva timp, un „cuvânt-vedetă” şi în domeniul managementului. „Dă senzaţia de autenticitate, dacă vrei să ai succes cu produsul tău”. „Adu-ţi întregul sine la serviciu”. „Performanţa optimă se atinge doar prin autentica identificare cu obiectivele companiei”. Tot atâtea prilejuri de a înţelege că cel mai sigur mod de a ajunge, cu toţii, o apă şi-un pământ este să ne credem, fiecare în parte, nu doar unici, dar şi speciali – indiferent ce am face.

Array ( [0] => owl.carousel [1] => script-article )

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK