Educație / Începuturi

„Ce, școala e doar pentru copii?” De ce se întorc adulții la studii

de Diana Meseșan, Ioana Pelehatăi, ilustrații de Dragoș Boțcău

Publicat pe 23 septembrie 2019

Am stat de vorbă cu 20 de oameni care s-au reapucat de școală după 30 de ani. 

Acum câteva săptămâni, am lansat o întrebare pe Facebook. Cine s-a reîntors la studii la câțiva ani după terminarea liceului/facultății? Am primit surprinzător de multe răspunsuri. Într-un final, 20 s-au concretizat în interviuri pe e-mail. Au fost 19 femei și un bărbat. I-am întrebat de ce au decis să se reapuce de studii, în ce fel a fost diferit față de perioada standard de educație, dacă i-a ajutat într-un fel să își schimbe perspectiva, dacă le-a fost frică să ia o pauză de la viața de până atunci și cum s-au înțeles cu colegii lor mai tineri. 

Fără să fie o cercetare propriu-zisă, ancheta ne-a arătat că oamenii se reapucă de studii după 30 de ani din multe motive: ca să capete mai multă încredere în sine, să își schimbe profesia, să aibă acces la o slujbă mai bună, să regăsească un sens în viață, să se protejeze de tot felul de probleme emoționale, să facă ce își doreau demult, dar le lipsea încrederea în ei, sau ca să învețe ceva nou pentru că au în sfârșit timp. Ce a reieșit din majoritatea răspunsurilor e că oamenii studiază cu mult mai mult chef când educația nu e o constrângere, ci o alegere. Pare cumva de la sine înțeles, dar e simpatic să auzi adulți care spun despre ei că sunt tocilarii clasei.

Studiile asupra fenomenului arată ceea ce bănuiam deja: întoarcerea la educație, mai târziu în viață, are aproape doar beneficii. Participanții la diverse cercetări pe subiect au spus că aveau nevoie să știe ce se mai întâmplă pe lume, să țină pasul cu tehnologiile, să simtă că n-au îmbătrânit îndeajuns încât să nu mai poată învăța, să se dedice, în sfârșit, unui domeniu care-i pasiona de mult și să „crească” intelectual sau spiritual. A te întoarce la facultate, odată ce-ai depășit o vârstă, ajută la menținerea funcțiilor cognitive în stare de ascuțime, dar, poate la fel de important, și la integrarea într-o rețea socială, la vârste la care mulți dintre noi pot ajunge să se simtă izolați. Nu vorbim doar de izolarea provocată de îmbătrânire aici - chiar mai devreme de vârsta a treia, mulți dintre noi se îngroapă în cariere și viața de familie, până în punctul în care se sufocă, din lipsă de conexiuni noi.

Astea-s aspectele ideale ale reîntoarcerii la școală. Realitatea, la nivel european, și cu-atât mai mult în România, e departe de perfecțiune. Deși tehnologizarea muncii și recalificarea profesională la maturitate e una dintre prioritățile Uniunii Europene, doar 3,6% dintre adulții Europei spun că au terminat studii superioare (licență, master sau doctorat) la vârste mai mari. În România, în 2015, doar 2% dintre adulții cu vârste cuprinse între 25 și 54 de ani erau înscriși la studii superioare. Ca și în restul Uniunii, erau ceva mai multe femei în situația asta, decât bărbați.

Stasticile UE confirmă și câteva din intuițiile pe care ni le-a oferit ancheta asta. Adulții de peste 54 de ani rar ajung să se mai întoarcă la facultate sau studii post-universitare. Cei între 25 și 54 o fac, în general, când au deja un job - șomerii rar au acces la resursele necesare pentru o licență sau o diplomă de master. Mulți dintre cei care sunt angajați se duc la facultate ca să obțină un job mai bun sau pe mai mulți bani. În plus, nici la nivel național nu-s neapărat încurajate studiile la maturitate - recent, Ministerul Educației a anulat gratuitatea la transportul CFR pentru studenții de peste 35 de ani, deși președinții uniunilor studențești au invocat nevoia de a-i susține și pe adulții care se întorc la studii.

Pe fundalul acestui peisaj, puteți explora câteva dintre răspunsurile celor cu care am discutat pe tema asta. 

Reîntoarcerea la studii. Ce înseamnă asta, de fapt? 

„Cum adică să mă reîntorc la școală ca adult?"

„E interesant că pui problema din punctul ăsta de vedere, pentru că mie nu mi-a trecut nicio clipă prin cap că m-aș „reîntoarce” la școală. În mintea mea e o continuitate, poate pentru că înlăuntrul meu nu-mi dau seama ca am 39 de ani. Reacția mea inițială la întrebările legate de întoarcerea la școală ca adult a fost aceeași ca atunci când m-a întrebat o prietenă dacă am încheiat o căsătorie mixtă: „Adică ce vrei sa spui? Joe nu e klingonian.” Cum adică să mă reîntorc la școală ca adult? O continui doar. Ce, școala e doar pentru copii?”  (Ana Maria Luca, 39, cercetător. S-a înscris la masterul de Antropologie de la SNSPA anul trecut, după ce în 2010 terminase un master în Relații Internaționale la Beirut.)

De ce te întorci la studii? 

„Asta este/o să fie viața mea de acum înainte?"

„Povestea începe cinematografic, cu o seara de vară târzie, când am venit de la serviciu - ca de obicei - pe la 8. Mi-am luat ceva de mâncare, m-am așezat pe canapea, am dat drumul la TV, pe unul din canalele cu seriale (forma mea de spălat creierul) și - ca orice multi-screener care se respectă - am deschis laptopul, „să mă dau” pe Facebook. Eram îngrozitor de obosită. Și atunci m-am întrebat: asta este/o să fie viața mea de acum înainte? Oboseală, soluții no-brain de spălat zgura zilei și nani? Atunci am văzut pe FB anunțul pentru a doua sesiune de admitere la masterul de Antropologie. Gata! Asta! Era, cred, într-o zi de marți, sâmbătă trebuia depus dosarul.”  (Ioana Avădani, 61, conduce Centrul pentru Jurnalism Independent. S-a înscris la masterul de Antropologie de la SNSPA la distanță de 34 de ani după ce a absolvit Politehnica. A început apoi doctoratul în Antropologie și s-a apucat și de masterul de Etică aplicată, de la Filosofie.)"

„Desenul însemna pentru mine acasă"

„După ce am ieșit din desișul informațional care a fost pregătirea medicală, am trecut o vreme printr-o criză existențială cu garnitură de burn-out, dorindu-mi tot mai mult să mă exprim prin desen. Nu încetasem să desenez, dar încă nu făceam asta sistematic și disciplinat, pentru că nu avusesem timp, dar nici disponibilitatea financiară. S-a legat mai degrabă de o perioadă în care am locuit departe de casă, în Franța. Lucram acolo și învățam să fiu independentă. Desenul însemna pentru mine acasă. Apoi brusc, boala tatălui meu m-a făcut să mă întorc și să iau decizii mai clare.” (Raluca Anghel, 40, medic și artist. S-a înscris la UNARTE la zece ani după ce a absolvit Facultatea de Medicină din București) 

„Bugetele din media se tăiau"

„Primul meu gând de a mă reapuca de studiu, și de data asta ceva cu totul nou, din sfera medicală, a venit odată cu anii de criză, când bugetele din media se tăiau, cursa pentru venituri și presiunea din această zonă avea ecou și în modul în care mă raportăm la job, bani și scopul meu într-o profesie. Biroul, munca cu interviurile, sterile, cifre de afaceri ale companiilor deveniseră parte dintr-un blocaj în care mă întrebăm zilnic de ce mai fac asta, de ce lucrez doar pentru salariu. Astfel încât, mi-am spus că voi putea oricând scrie articole, dar că timp să dobândesc o meserie cu scop cât se poate de concret și uman, nu o să mai am.” (Magda Purice, 39, jurnalistă și asistent medical generalist. Absolventă de Jurnalism, s-a înscris în perioada crizei la cursurile Colegiului Medical Carol Davila, primul an la București și următorii doi ani la Sibiu.)

„Impulsul real să plec din țară a venit pe fondul dezamăgirii"

„De multe ori, lipsa unei diplome mi-a îngreunat parcursul profesional, iar în cele din urmă a devenit aparent că nu e prea sustenabilă ideea că m-aș putea descurca în viață fără bucata aia de hârtie, de care mă convinsesem că n-aș aveam nevoie după ce am renunțat la prima facultate. M-am gândit de multe ori să mă întorc la studii, dar experiența mea ca persoană cu ADHD în sistemul de învățământ românesc îmi lăsase un gust atât de amar încât n-am găsit curajul să o fac. (...) În 2017, bunica mea a fost diagnosticată cu cancer în stadiu terminal, iar două luni mai târziu, a murit. Cred că impulsul real să plec din țară a venit pe fondul dezamăgirii și furiei cauzate de eșecul tuturor sistemelor din România care au permis ca bunica mea să moară într-o suferință de nedescris și fără nicio șansă la tratament. Nu știu exact cum s-au pupat dorința mea de a avea o diplomă cu plecarea din țară, dar în loc să caut slujbe în afară, am început să caut programe de studii în țări unde învățământul superior e gratuit." (Oana Dorobanțu, 30, studentă și jurnalistă. A făcut doi ani la secția de Engleză-Hindi din cadrul facultății de Limbi Străine a Universității din București. În 2017, s-a înscris la un program de Studii de Gen și Diversitate în limba engleză, la o universitate din Germania.)

„Mulți copii nu sunt înțeleși nici acasă nici la școală"

„Am simțit nevoia să mai știu și altceva în viață în afară de jurnalism și antreprenoriat, și să aibă și o bază formală (puteam să învăț și de pe net câte ceva). Psihologia m-a pasionat în liceu, atâta cât se studia atunci. După nașterea fiului meu am realizat că mă interesează de ce oamenii fac lucrurile într-un fel sau altul - inclusiv copiii -, cum se simt ei, că mi-aș dori să îi pot ajuta să se înțeleagă mai bine. În multe școli lipsește un consilier școlar și mulți copii nu sunt înțeleși nici acasă nici la școală și nu sunt ghidați așa cum ar trebui, iar asta le scade foarte tare șansele la o viață fericită. Mi-aș dori să învăț despre asta și apoi să aduc o contribuție - încă nu mi-e clar cum voi face asta,  dar vreau să învăț.” (Ruxandra, 37, antreprenor media. A început de curând primul an la Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei din Iași.)

„Muream încet, într-un mediu care nu dădea doi bani pe mintea mea"

„Sunt absolventă de limbi străine, engleză-franceză. În momentul în care am hotărât să schimb direcția aveam 32 de ani și lucram în departamentul de comunicare al unei corporații din domeniul IT, în care mă simțeam îngrozitor, pe de o parte din cauza atitudinii misogine a colegilor, pe de altă parte din cauza bullying-ului constant căruia trebuia să-i fac față. Rolul meu, în perioada în care am hotărât că trebuie să schimb ceva, era acela de a scrie despre scam-uri și viruși care afectau rețelele sociale. (...) Pentru că angajații de formație umanistă erau considerați un soi de jumătăți de creier ambulante, s-a propus, la un moment dat, ca titulatura mea și a celorlalți colegi scriitori să fie glorioasa „content generator”; ne și vedeam semnând texte atomice cu ceva de genul: Generatorul 1, 2, 3. Long story short, muream încet, într-un mediu care nu dădea doi bani pe mintea mea. Am încercat să încep un doctorat legat de comunicarea om-mașină, ceva care mi-ar fi reactivat pasiunea pentru pragmatică și care ar fi îmblânzit cumva și mediul IT sălbatic în care lucrăm. N-a fost să fie. Așa că, obsedată de faptul că ceea ce știu și pot să fac, pe plan profesional, nu e de ajuns, am căutat să-mi extind cumva arsenalul. Să nu mai fiu doar traducător, să nu mai fiu doar scriitor de texte tehnice. În căutările astea am dat peste direcția antropologie culturală.” (Ioana Jelea, 40, specialist în comunicare în domeniul IT. Absolventă de limbi străine, s-a înscris la vârsta de 32 de ani la masterul de Antropologie de la SNSPA, apoi a continuat cu doctoratul. Lucrarea de master a fost despre show-urile culinare televizate, cea de doctorat este despre risipa alimentară și caritatea cu mâncare. )

„A face un nou master era ca o tichie de mărgăritar"

„În 2016, m-am întors în România și aici interesul pentru zonele mele de interes – Orientul Mijlociu și Asia – este minim, ca să nu spun că lipsește cu desăvârșire. Mi-a fost greu să mă readaptez. Opțiunea cea mai bună era să aplic la un doctorat la o universitate din Europa sau SUA.  (...)  Însă a intervenit o conjunctură de natură personală: fiul meu a fost diagnosticat cu autism înalt funcțional și o mutare în străinătate nu i-ar fi făcut foarte bine în momentul acela. Așa că, văzându-mă cu o diplomă absolut inutilă pentru România pe care ar fi trebuit să colecționez multe ștampile de la multe ministere și instituții pentru a o echivala la Ministerul Educației, m-am gândit că mai bine fac un alt master. Nu știam multe despre programul de antropologie de la SNSPA, însă m-au sfătuit mai mulți prieteni să mă îndrept către el. (...) Am ezitat, însă, destul de mult. Pentru mine a fost mereu un angajament serios, iar statutul de părinte al unui copil diagnosticat cu autism nu se împacă foarte bine cu mersul la școală. Asta însemna mai puțin timp pentru fiul meu și mai multă presiune la serviciu. A însemnat și mai multă presiune în viața de cuplu. Soțul meu lucrează până la 19.00, noi avem cursuri de la 18.00, iar în timpul asta ar fi trebuit să găsim pe cineva care să stea cu Gabi. Nu am găsit, pentru că nu există servicii de acest gen în România, iar bunicii sunt la 600 de kilometri. Practic, a face un nou master era ca o tichie de mărgăritar. Nimeni nu m-a descurajat vreodată, dar nici nu mi-a oferit vreo soluție, poate pentru că nu există. A merge cu Gabi la școală e destul de greu pentru că nu mai este un bebeluș, ci un copil de 5 ani care vrea să se joace.” (Ana Maria Luca)

„O reevaluare a cheltuielilor, a nevoilor și a lucrurilor care contează"

„Ceea ce m-a făcut să încep o facultate nouă a fost în primul rând istoria personală. Am optat la finalul liceului pentru facultatea de psihologie, în care nu m-am regăsit și cu care m-am străduit foarte foarte mult să țin pasul. A urmat apoi o carieră de mai bine de 10 ani, cu ups and downs, într-o corporație, urmată de un respiro. Un fel de downshifting. O reevaluare a cheltuielilor, a nevoilor și a lucrurilor care contează. A lucrurilor aparent mici, personale. Apoi câțiva ani de confuzie presărați cu colaborări în zona ONG, cu multe cursuri, căutări, întrebări, presiuni și multă vulnerabilitate. De fiecare dată, mă întorceam cu lecturile și discursul în zona științelor umaniste translatate în imagini, la multiplele oglinzi pe care le plimbăm prin viață și la felul în care ajungem să compunem nuanțele, structurile, texturile zilelor noastre. Și așa, din discuții cu prieteni, din întrebări cu puține răspunsuri, am ajuns la UNARTE.” (Dana Pârvulescu, 39, studentă. După studii de psihologie și 10 ani într-o corporație, s-a înscris la Facultatea de Istoria și Teoria Artei din cadrul UNARTE.)

„Aș vrea să fac mai mult decât să comunic ce fac alții"

„Mi-a încolțit ideea de a mă întoarce la școală în ultimul an, lucrând la Parlament împreună cu doi parlamentari din Comisiile pentru Mediu și urmărind tot ce se întâmplă pe mediu pe acolo. Jobul meu era de consilier pe comunicare. Lucrând acolo mi-am dat seama că aș vrea să fac mai mult decât să comunic ce fac alții și aș vrea, după +10 ani de jurnalism de mediu, +5 de comunicare pe proiecte de mediu si ăștia doi ani de Parlament (anii ăștia au fost și concomitenți, nu înseamnă că am (încă) 100 de ani), să mă implic mai mult în politicile de mediu.” (Roxana Bucată, 34, jurnalist & om de comunicare. Absolventă de Jurnalism, a început luna asta un master la Central European University în Budapesta pe Environmental Studies and Policy [studii și politici de mediu].)

„Ne-a fost greu fără aceste beneficii"

„În Statele Unite, ca să profesezi ca asistent social (social worker) în majoritatea domeniilor, ai nevoie de master în Social Work [asistență socială]. Deci decizia am luat-o pentru a putea să am un job mai bun. Am început să fiu mai interesată de beneficiile oferite de joburi (asigurarea medicală mai bună, concediul medical plătit, pensie etc.), pentru că înaintez în vârstă și pentru că soțul meu a avut o problema serioasă de sănătate anul trecut și ne-a fost greu fără aceste beneficii. Apoi, am posibilitatea să stau acasă în perioada aceasta (și să beneficiez de indemnizația de caregiver pentru fiul meu cu autism), deci am timp să învăț.” (Andreea Mottram, 42, asistent social. A început masterul în asistență socială în SUA la 18 ani de la terminarea facultății de jurnalism în România.)

Ce e diferit față de perioada inițială de studii?

„Ciocolata ar fi masterul de antropologie"

„Am fotografiat odată în Madagascar reacția unui copil care gusta prima oară în viață ciocolată. Dacă m-aș asemui cu acel copil, iar ciocolata ar fi masterul de antropologie, atunci experiența mea universitară anterioară aș asemui-o cu o zeamă de varză. Probabil că facultatea pe care am absolvit-o era ok pentru oameni pasionați de domeniu - însă nu era și cazul meu. Nimeni dintre profesori nu pornea de la ideea că ar trebui să captiveze: lecturau, mai mult sau mai puțin arid, și atât. Am avut situații în care cursurile foloseau un aparat matematic pe care încă nu ni-l predase nimeni, așa că nu pricepeam nimic. (...) La masterul de antropologie, experiență a fost foarte diferită. În primul rând, există o permanentă contextualizare, nimic din ceea ce studiam nu apărea gratuit, din senin, ci era pus în relație cu lumea. O construcție metodică și firească. Volumul de studiu a fost foarte mare, am avut uneori de citit și priceput câte un volum științific pe săptămână sau și mai mult, și în primul semestru mi-a fost mai greu fiindcă îmi pierdusem obișnuința lecturii rapide, dar m-am adaptat. Și nu a contat cât era de greu, fiindcă totul era logic și foarte interesant. Apropo de întrebarea ta, cum mă raportam eu la studiu: din această perspectivă, nu cred că am intrat la acest master o altă persoană decât fusesem la Electronică, însă cu siguranță am ieșit alta.” (Adrian Câtu, 47, fotograf documentar & doctorand în antropologie. A început masterul de Antropologie de la SNSPA la 17 ani după ce a absolvit Universitatea Politehnică din București.) 

„Nu știu ce înseamnă adevărata studenție"

„În primul rând, nu știu ce înseamnă adevărata studenție, așa cum e percepută de mulți în România (să fiu ajutată de părinți până termin facultatea). După terminarea liceului în 1998, am făcut o școală postliceală (asistent medical de farmacie) și încă din primul an am început să lucrez. Am lucrat mereu, inclusiv când am intrat la facultate, în 2004. Unii dintre colegii mei de la Nutriție erau cu câțiva ani mai tineri decât mine, la masterat erau deja cu 10 ani mai tineri, iar acum când m-am reîntors la Nursing [Facultatea de Asistență Medicală] diferența dintre mine și unii colegi este chiar și de 20 de ani. Diferențele dintre mine acum și când am terminat liceul sunt destul de mari. Cred că acum încerc să fiu mai deschisă și să nu sar repede la concluzii în legătură cu utilitatea cursurilor predate.” (Raluca Mihalache, 40, asistent medical și dietetician. La șase ani de la terminarea liceului, a intrat la Universitatea de Medicină și Farmacie Carol Davila, secția Nutriție și Dietetică. Iar la 20 de ani de la terminarea liceului, adică în 2018, a început Facultatea de Asistență Medicală în Finlanda.)

„Am făcut lucrurile de drag"

„În cazul meu, comparația e complicată. Eu am vrut, de pe la 12 ani, să fiu jurnalist. Dar, în anii formării mele profesionale (am terminat liceul în 1976), jurnalismul nu era o opțiune profesională, ci o decizie politică - a altora. Jurnalist te făcea Partidul. N-a fost cazul. Am lucrat ca inginer 11 ani, iar în 1993 am profitat de prima ocazie care mi s-a oferit ca să fac pasul spre jurnalism. N-am regretat nicio secundă. Am ajuns în jurnalism fără niciun fel de pregătire profesională specifică - ca mai toată generația mea. Așa că iată-mă într-o situație „interesantă” : cu niște studii pentru o meserie pe care nu o profesez și cu o profesie pentru care nu am studii. Așa că întoarcerea la școală a fost, pentru mine, ocazia de a învăța ce-mi place și ce vreau. Și s-a văzut foarte clar în abordarea față de școală, de „teme”, de examene, etc. Adică, am făcut lucrurile de drag. Eseul trebuia să aibă „minim 5 pagini”? Nu mă opresc la 5 (ca tot studentul), scriu cât cred eu că trebuie ca să fie tema acoperită.” (Ioana Avădani)

„Puteam studia în metrou, pe drumul către și dinspre serviciu"

„Diferența majoră, când m-am apucat de masterul în antropologie, a fost că trăiam sub o presiune imensă de a-mi folosi timpul cât mai eficient. Lucram cu normă întreagă, deci puteam studia în metrou, pe drumul către și dinspre serviciu, seara, când nu aveam cursuri, și în weekend. Deci orice situație în care se amâna un curs sau se prelungea un termen limită, după ce muncisem pe brânci ca să-l respect mi se părea foarte nedreaptă. Era, desigur, o percepție exagerată de starea de oboseală extremă în care mă aflam.” (Ioana Jelea) 

„O scrisoare de recomandare din partea lor merge foarte departe"

„Un lucru care a fost evident încă de la început este potențialul mult mai mare de networking. În România, niciunul din profii mei nu făcea mare lucru în afara universității, iar alți profi pe care îi cunosc de alte facultăți au proiecte în RO, dar mai departe de nivelul național, nu au mare impact, cu excepția câtorva nume consacrate. Aici, am profesoare conectate la rețele europene sau chiar internaționale din multe domenii conexe programului meu de studiu, o scrisoare de recomandare din partea lor merge foarte departe.” (Oana Dorobanțu)

„Trebuie să te lupți cu tine să pui cartea în mână"

„Ce e diferit? E mult mai greu. Trebuie să te lupți cu tine să pui cartea în mână și să citești și să vrei să înveți și să nu te lași pradă oboselii. Obiectul de studiu e mult mai plăcut decât ce-am studiat prima dată, economia (Relații Economice Internaționale), dar acum fiindcă lucrez full time, e mai greu să mă motivez. Noroc că nu am alte obligații de familie, care să-mi consume și puținul timp rămas după serviciu. E plăcut să studiezi; din păcate, dacă nu sunt constrânși, puțini au disciplina de a studia singuri și în mod constant. Față de atunci când am făcut prima facultate și nu mă duceam la toate cursurile, din diverse motive, sau mă duceam pentru prezență, acum nu îmi pot permite să ajung la cursuri și e frustrant. Dar pentru că trebuie să găsești un echilibru între a supraviețui și a-ți face plăcerile (a studia), faci compromisuri, ceea ce la 18 ani nu știam că trebuie să fac.” (Raluca Fânaru, 34, economist. A început Facultatea de Psihologie din cadrul Universității Ecologice din București la 11 ani de la absolvirea Facultății de Economie și Administrarea Afacerilor din Iași.)

„Odată înțepat greșit un om, așa rămâne, nu poți da Undo."

„În anii de școală post-facultate, am fost mult mai implicată și responsabilă. Îmi făceam temele cu stoicism, încercam să fiu prezentă în perioadele de practică, mă consumau examenele mai mult și conta dacă luam 7, 8 sau 10. În anii de facultate și liceu, știu că nu așteptam decât să se termine sesiunea sau trimestrul și să iau vacanță. Probabil pentru că într-o școală medicală contactul cu aspecte omenești extrem de concrete, ce țin de înțepătura în venă a unui om sau efectele unui medicament, expunerea la oameni cu diverse afecțiuni, vederea unor plăgi sau amănunte fiziologice și exigența informației medicale fac pe oricine să fie mai serios și mai atent decât atunci când ai de scris un eseu despre „persuasiune și manipulare în discursul public”. Dacă în facultate și liceu detaliile nu contau în ceea ce privește studiul, în școala medicală teoria e una, dar practica e ireversibilă. Odată înțepat greșit un om, așa rămâne, nu poți da Undo.” (Magda Purice)

„Nu mai dau socoteală nimănui"

„Mi-a fost mult mai ușor sa învăț. Odată ce ai acumulat deja o experiență profesională/de viață/de studiu îți vine mult mai ușor să-ți structurezi informația și să sintetizezi esențialul din ea, iar asta face procesul de învățare mult mai simplu decat în liceu sau facultate. Mai e în plus și lipsa presiunii. În liceu/facultate eram pe banii și sub supravegherea părinților. Nu ca ai mei mi-ar fi controlat prea strict performanțele (mai spre deloc chiar :))) dar psihologic exista această teamă de eșec/dezamăgire. Pe când acum, e treaba mea ce fac, I set my own goals și nu mai dau socoteală nimănui, iar lipsa presiunii duce la o mai mare relaxare și (paradoxal) la performanțe mai bune (cel puțin în cazul meu).” (Delia Soare, 38, consultant de brand. A început masterul de Antropologie de la SNSPA la 15 ani de la absolvirea Academiei de Științe Economice din București.)

„Multă impostură, amatorism, ceva efort"

„Nu a fost nimic diferit față de facultate și de prima mea tinerețe. În 1998, am intrat în Facultatea de Litere ca într-o catedrală și am ieșit de acolo dezamăgită, amărâtă, cumva încremenită de diferența dintre ce credeam eu că va fi Facultatea de Litere și ce a fost: puțină știință, prea puțină elită, încă și mai puțină eleganță. Multă impostură, amatorism, ceva efort - nici ăla prea mult - pentru forme și un fond subțirel și transparent până la invizibil. Exact la fel a fost și masteratul, aproape un deceniu mai târziu. Nici nu era un masterat propriu-zis, așa cum te aștepți să fie niște studii de aprofundare a unei specializări: erau niște cursuri obișnuite, de cultură generală despre teatru și film, iar cele care ar fi trebuit să fie despre televiziune nu existau de fapt. Eu eram cu siguranță mult mai curioasă și mult mai receptivă, pentru că eram mai matură decât pe timpul facultății și știam bine ce-mi doresc și ce nevoi am. Poate de-asta și dezamăgirea a fost pe măsură.” (Anca Georgescu, 41, director de comunicare și advocacy. S-a înscris la masterul de Studii de teatru și film din cadrul Facultății de Teatru și Televiziune a UBB Cluj la opt ani de la terminarea Facultății de Litere).

„Am intrat într-un soi de vrie"

„M-am surprins fiind extrem de serioasă, chiar tocilară, am învățat pentru că eram curioasă, îmi plăcea. Am intrat într-un soi de vrie, că pot să fac față și la muncă și la școală și m-am obligat să fiu mai atentă cu timpul meu.” (Katia Pascariu, 36, actriță. A terminat masteratul de antropologie și dezvoltare comunitară de la Universitatea din București, la zece ani după ce a absolvit UNATC, secția actorie.)

Te-a ajutat într-un fel să te reapuci de studii?

„M-a ajutat să îmi redefinesc dramatic raportul cu propria vârstă"

„Dacă ignor despre ce studii a fost vorba, faptul însuși de a mă reîntoarce la studii a fost extraordinar. În primul rând, m-a scos dintr-o zona de prejudecăți unde mă vedeam pe mine însumi că fiind post-învățare. Mi-a arătat, nu doar că pot învață, dar că o pot face mai bine, mai rapid și mai relaxat decât în facultate. M-a ajutat să îmi redefinesc dramatic raportul cu propria vârstă, mi-am dat seama de fapt că nici nu îmi trăisem până atunci propria mea vârstă, ci ceea ce alții mă condiționaseră să cred despre ea. Iar dacă iau în considerare și ce am studiat, pe mine unul m-a reconciliat cu lumea. M-a ajutat mult să îmi depășesc anxietățile legate de lume. Pentru mine, astăzi, lumea întreagă e „acasă".” (Adrian Câtu)

„M-a ajutat să mă dezmeticesc românește, să mai pierd candoare"

„Nu m-a ajutat în nici un fel, în sensul întrebării tale. Altfel, m-a ajutat să mă dezmeticesc românește, să mai pierd candoare, să-mi reconfirm că multe, foarte multe din problemele pe care le reproșăm celorlalți, de obicei oricărei forme de autoritate publică, sunt, de prea multe ori, opera noastră, din zile și atitudini mărunte, obișnuite. Dacă mă gândesc la situații concrete de atunci, era în deplina putere a profesorilor mei să facă din cuvântul masterat mai mult decât o vorbă goală, ridicolă pe alocuri. Dar nu, ne prefăceam ca la… teatru și televiziune și, la răstimpuri, ne plângeam de sistem, că e rău. Foarte trist.” (Anca Georgescu)

„M-a făcut să apreciez condiția de student și învățământul public gratuit de la noi"

„M-a făcut să apreciez condiția de student și învățământul public gratuit de la noi. Mi-am dat seama că din toți anii de școală pe care i-am făcut cel mai mult mi-au plăcut primii patru (datorită învățătoarei) și aceștia doi de master, la distanță de mulți ani. Am avut profi foarte mișto, sau cel puțin interesanți, am învățat și aflat foarte multe chestii noi, despre lume dar și despre mine, cum că, de fapt, îmi place literatura SF. Am ieșit din zona de confort, să zicem. Am schimbat mediul, limbajul, mi-a prins bine și pe partea de cunoștințe și înțelegere a unor termeni și referințe, m-a ajutat să-mi cristalizez anumite idei.” (Katia Pascariu)

„Vreau într-un mediu în care să nu mai am întotdeauna dreptate"

„M-a ajutat în nenumărate feluri. Am crescut (da, se poate crește la orice vârstă), am învățat, mi-am ordonat lucruri în cap - cunoștințe adunate în timp, prin experiență, de-a valma. Am avut lecturi ordonate și obligația academică de a reflecta asupra lor. Da, desigur, aș fi putut citi lucrările acelea și fără master. Dar nu ar fi fost același lucru - și, cel mai probabil, nu le-aș fi citit. Discuțiile cu profii și colegii, care adaugă la cunoaștere și la șlefuirea argumentelor. Rigoarea academică. Când am fost întrebați, la masterul de antropologie, ce căutăm acolo, răspunsul meu (care putea să sune înfumurat, dar nu asta era intenția) a fost: „vreau într-un mediu în care să nu mai am întotdeauna dreptate”. Cu asupră de măsură l-am găsit! Este un sentiment foarte plăcut și stimulativ să te vulnerabilizezi intelectual, ca să ai de unde crește…” (Ioana Avădani)

Ai luat pauză de la viața de până atunci?

„Ca o cireașă cu zmeură în codița vecină"

„Din păcate nu mi-am permis să îmi iau o pauză adevărată, din motive financiare. Dar am găsit un echilibru și m-am transformat treptat într-un animal fantastic, care planează între medicină și ilustrație. Ca o cireașă cu zmeură în codița vecină.” (Raluca Anghel)

„Prietenii mei râdeau de mine că sunt tocilară"

„Nu am avut, la începutul primului master, sentimentul că „iau o pauză” de la ceva. Am constatat apoi că da, timp de 2 ani, am ratat multe evenimente sociale. „Nu pot veni, îmi pare rău, mă duc la școală. - Ah, predai? - Nu, studiez”. La al doilea master nu am mai avut nicio scuză, știam deja ce se cere de la mine - dar nu regret. Da, știu, prietenii mei râdeau de mine că sunt tocilară - dar cred că este, în egală măsură o chestiune de seriozitate personală, de soliditate a angajamentului față de curs și școală, dar și de atractivitatea materiilor respective.” (Ioana Avădani)

Au existat sentimente de inadecvare din cauza diferenței de vârstă?

„Masterul nu e societate de caritate pentru corporatiști"

„Cel mai puternic sentiment de inadecvare nu a fost legat de vârsta mea, ci de respingerea celor din categoria mea – cei cu locuri de muncă - ca pe un soi de student de mâna a doua. Desigur, cei care lucrăm nu aveam aceleași resurse de timp și energie pentru studiu. (...)  Din păcate, însă, o parte din studenții full-time, cei care tocmai terminaseră facultatea de sociologie, erau convinși că noi, cei care munceam, eram tolerați acolo pentru că ne plăteam studiile și pentru că prezența noastră ajuta la atingerea numărului minim de candidați pentru ca programul respectiv să existe. (...) A existat, în schimb, replica unui coleg care ne-a spus că masterul nu e societate de caritate pentru corporatiști.” (Ioana Jelea)

„În campus este cel mai evident pentru mine că îmbătrânesc"

„E o întreagă experiență să înveți cum să navighezi un campus plin de oameni cu minim 10 ani mai tineri decât tine, care sunt încă la vârsta aia unde devin autonomi, scapă de strictețea părinților care știu mai bine ca ei, își continuă mai domol rebeliunea adolescentină, unii își încep viața sexuală, alții descoperă partying, alcool, droguri și alte lucruri de care eu deja m-am plictisit sau care cel puțin nu mai au același factor de noutate pentru mine. (...)  Cred că în campus este cel mai evident pentru mine că îmbătrânesc, un lucru care nu mă sperie la fel de tare ca pe cei mai mici decât mine, care au impresia că la 22 de ani li s-a terminat viața.” (Oana Dorobanțu)

„Am văzut multe mămici cu copii la înscriere"

„Nicidecum, chiar sunt curioasă să cunosc de aproape noua generație, să văd cum învață, să relaționez cu ei. Am observat că la Facultatea de Psihologie sunt destul de mulți candidați trecuți de vârsta standard la care de obicei începi facultatea; am văzut multe mămici cu copii la înscriere, și pe liste multe nume de familie de după căsătorie - ceea ce mă face să cred că vor fi destui candidați 30+. Chiar sunt curioasă despre felul în care profesorii vor aborda predarea și învățarea având în vedere diferența de stil de învățare între generația mea și cei care au acum 18 ani. Și abia aștept să văd cum s-au schimbat lucrurile în învățământul superior față de acum 18 ani când am intrat în acest sistem pentru prima dată - deja m-a surprins plăcut că m-am putut înscrie online, ceea ce pentru mine a fost important, am salvat o zi și 4 ore dus-întors de condus până la Iași.” (Ruxandra)

„Neuronii rămăși cred că sunt încă vioi"

„Cum am spus, de-abia am început [masterul], dar am din când în când idei din astea. Dar aici nu este foarte rar ca oamenii la 40 de ani să se reapuce de studii sau să termine ce începuseră ani înainte. Până acum văd că mă descurc, deci neuronii rămăși cred că sunt încă vioi:) Lăsând glumă la o parte, cred că toată experiență profesională acumulată până acum ma ajută să fac mai ușor conexiuni în timpul studiului, să înțeleg mai bine unele concepte, să mi se confirme, prin cercetările pe care le citesc, lucrurile pe care le-am învățat prin practică, deci să fiu un student mai bun față de când aveam 20 de ani.” (Andreea Mottram)

„Eram mai familiară cu profii decât cu colegii"

„Adevărul că eram cumva la mijloc. De mai multe ori eram mai familiară cu profii decât cu colegii - ori mai apropiați de vârstă/ ori ca puncte comune sau legături și interese. Unii erau fani și spectatori ai teatrului politic, ne mai știam din afara spațiului academic (...) Eu cred că eram uneori însă mult prea implicată sau vocală și poate îi enervam/ îi oboseam/ sau poate că eram din punctul lor de vedere cam nerdy [tocilară]. dDr în final ne-am înțeles foarte ok și ne-am ajutat când a fost cazul.” (Katia Pascariu)

„Aici se studiază, domnișoară, nu e timp de serviciu"

„În România, cu colegii m-am înțeles întotdeauna bine, indiferent dacă diferența de vârstă era de 5 sau 10 ani. În schimb, unii profesorii m-au făcut să simt că locul meu nu este acolo, având atitudini care lăsau mult de dorit, aruncând periodic remarci deplasate (“Aici se studiază, domnișoară, nu e timp de serviciu.”) și tot felul de răutăți gratuite, care în timp se acumulează și erodează atât încrederea, cât și respectul. În Finlanda, însă, sentimentul de inadecvare a venit din partea colegilor, care sunt chiar cu 20 de ani mai tineri, și cu care nu simt că am prea multe în comun, dar și a unora dintre profesori. În primul rând, e vorba de diferențe uneori majore în relațiile interumane și cum interacționează unii cu ceilalți. În al doilea rând, cel puțin comunitățile din zona de est a țării sunt destul de xenofobe. Cu mențiunea că este mod discret, subtil.” (Raluca Mihalache)

„Sunt părinte și nu am libertatea de merge pe teren"

„Diferența de vârstă nu a fost o problemă atât de mare în cadrul programului, pentru că majoritatea masteranzilor din grupa de Antropologie au vârste de peste 30 de ani. Am închegat prietenii destul de repede, mult mai repede decât la primul master, când am avut de depășit și diferențe culturale destul de mari și multe stereotipuri. Diferențele sunt, însă, legate de faptul că sunt părinte și nu am libertatea de merge pe teren, la conferințe și evenimente oricând și oriunde fără enorm de multe pregătiri în prealabil. Iar uneori am ratat conferințe extraordinar de interesante pentru că sunt după 18.00, când nu are cine să stea cu fiul meu. Recuperez, însă, citind mai mult. Sunt, practic, una dintre tocilarele din grupa de antropologie." (Ana Maria Luca)

„Ce sunt alea „pasiențe”"

„Și o glumiță la temă.
Unul dintre profi vorbea, la un moment dat de „stat și dat pasiențe”.
- Ce sunt alea „pasiențe”, mă întreabă în șoaptă o colegă.
- Solitaire, îi răspund, tot în șoaptă.
- Aha!”
(Ioana Avădani)

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK