Laborator

„Suntem scriitori cu imagini”

de Andra Matzal

Vorbind zilele trecute în fereastra de Skype cu Pascual Martínez și pe Vincent Sáez, ne-am amintit nostalgici de ședințele lor foto făcute anul trecut pe malul Argeșului, unde verdeața creștea ca turbată în jurul munților de gunoaie. Stăteau cu degetul încordat pe declanșator, cu obiectivul fixat spre celălalt mal, unde câțiva puști se aruncau pleoscăit în apă, de pe o epavă ruginită. Cei doi fotografi spanioli veniseră pentru a doua oară în România, să-și continue seria Nature Citizens, începută în vara lui 2014. Proiectul lor, aflat încă în lucru, combină fotografia și antropologia cu poezia și botanica. 

La început a fost curiozitatea: doi fotografi din Murcia au văzut imagini dintr-o țară care nu semăna deloc cu România ecranelor împânzite de relieful exotic al sărăciei sau de roua răsăriturilor din Carpathian Garden. Au luat avionul spre București, unde au bătut străzile o vară-ntreagă, descoperind cu fiecare cadru un oraș bine împrietenit cu verdeața. Lui Vincent și lui Pascual, care din 2013 lucrează împreună sub pseudonimul NioRojo Project, li s-a părut că românii, chiar și cei care locuiesc în capitala haotică de beton topit, au o relație specială cu natura. Pe oamenii ăștia, care se opresc primăvara din drum să miroasă teiul strecurat prin noxe, care se-ngrijesc de oazele verzi dintre blocuri sau care udă ghivecele din vitrinele agențiilor de voiaj i-au numit Nature Citizens

Foto: Nino Rojo Project

După ce au testat terenul în 2014, au revenit în România anul trecut, să-i cunoască mai bine pe cetățenii naturii și să-i adune într-o carte. Așa i-am întâlnit  astă-vară, la Bolintin-Vale, în centrul răscolit de buldozerele eternizatului efort de modernizare. S-au strecurat cu greu afară din microbuzul ticsit care venea dinspre București – the fabulous bus, cum l-au alintat – , încărcați cu rucsacuri și camerele foto. Înainte să plece într-o călătorie prin România, care avea să se întindă pe 2.645 de kilometri, am mers împreună pe câmpurile din jur orășelului prăfuit. Ne-am întâlni, la umbra balastierelor, cu o familie care culegea flori pe care le vindea în piețele de la oraș. La 40 de grade, lângă lanul de porumb, un bărbat la bustul gol biciuia cu sete un cal la trap, în timp ce undeva în depărtare, mașinile minuscule curgeau în viteză pe autostradă. 

Foto: Nino Rojo Project
Foto: Nino Rojo Project

Pe cei doi îi adusese pentru prima oară în România albumul Ostalgia, al fotografei Simona Rota. Născută la Măcin și stabilită după facultate în Spania, Simona a fotografiat, între 2010 și 2012, arhitectura socialistă din fostele republici sovietice. În Ostalgia, a alcătuit harta vizuală a relicvelor construite în România, în plin avânt al utopiei comuniste, înțepenite azi în dezolare. Imaginile ei fantomatice sunt alternate cu fotografii făcute de tatăl ei, Teodor Kurz,  în anii ’70-’80, din care străbate ”ceva ce ar putea părea fericire.” „Oare chiar eram fericiți, tată? Poți fi fericit fără libertate?”, se întreba Simona în foto-eseul ei, care a câștigat Premiul pentru Cea mai bună carte națională de fotografie la PHotoEspaña 14.

„Singurele fețe ale României pe care le cunoșteam de la alți fotografi erau sărăcia, romii și Transilvania,” mi-a povestit Pascual. „Același lucru s-ar putea spune și despre Spania: că e o țară coruptă, cu sărăcie și multe probleme politice. Dar Spania e mult mai mult de-atât. La fel cum România e mult mai mult decât imaginea ei”, a continuat Vincent. Iar cele aproape 2.000 de fotografii făcute de ei în cele două veri petrecute în România chiar asta arată. Că, în ciuda „problemelor naționale”, oamenii găsesc multe căi să fie fericiți. La fel cum găsiseră, în ciuda „sistemului”, oamenii din fotografiile lui Kurz.

Foto: Nino Rojo Project
Foto: Nino Rojo Project

Oricât ar părea de ciudat pentru un bucureștean obișnuit să stea cu ochii pe spațiile verzi, gata oricând să dispară sub ansambluri rezidențiale care promit evadarea din orașul sufocant, căutarea de cetățeni ai naturii a început la București. Deși, potrivit cifrelor, capitala are mare deficit de spațiu verde pe cap de locuitor, pentru NiñoRojo poezia a învins statistica: „Am observat că, pe timpul verii, oamenii trăiesc mai mult afară decât înăuntru, că cei care locuiesc în blocurile strâmte preferă să stea mai mult la aer. În Spania, de exemplu, oamenii ies să se relaxeze în parcuri, dar când ajung acasă, uită cu desărvârșire de parc. În București, ni s-a părut că parcul intra oarecum în casele oamenilor, că natura rămânea cu ei chiar și după ce ajungeau acasă.” Plantele de pe scara blocului, mușcatele de la ghișeele funcționarilor, legăturile de urzici și leurde aduse în piețe direct din pădure, dulcețurile făcute de mame și bunici, ceaiurile de mușețel, toate sunt semne ale unei legături puternice pe care de multe ori nici n-o mai observăm. Iar legătura asta, cred Vincent și Pascual, a dispărut în cele mai multe „țări civilizate” ori a fost demult reglementată.

Deși e un oraș poluat și haotic, suprasaturat de mașini, Bucureștiul păstrează încă insule, smocuri și petice de verdeață, unde agitația dispare și totul e calm ca în afara timpului, chiar și la orele de vârf. „Orașele occidentale mari, de exemplu, nu mai au astfel de zone, iar acolo natura se regăsește numai în zonele de agrement special amenajate”, spune Vincent care, înainte să se apuce de fotografie, a studiat arhitectura. Mergând pe străzile Bucureștiului, prin satele din jurul Clujului, prin creierii Maramureșului sau prin centrul Iașului, cei doi fotografi au descoperit „o natură mai sălbatică – ne-a adus aminte de Spania de acum vreo 50 de ani.” „În multe alte părți ale Europei, natura este mult mai domesticită și oamenii mult mai alienați de natură”, crede Pascual, completat imediat de Vincent: „În țările occidentale, folosim peisajul ca pe un spațiu unde să construim. Distrugem peisajul existent, pentru a construi ceea ce noi numim neopeisaje,” care imită natura într-o formă ”civilizată.” 

Foto: Nino Rojo Project
Foto: Nino Rojo Project

Chiar dacă în România distrugerea naturii nu e încă banalizată, ultimii ani au însemnat, cu tot cu protestele lor mici și mari, o adâncire a crizei. Cu câteva zile înainte să-i revăd wireless zilele trecute pe Vincent și Pascual, citisem o investigație despre afacerile cu păduri traficate ale Harvard și Ikea, compania suedeză fiind cel mai mare proprietar de păduri din țară. Vara trecută, după București – Sibiu – Cluj, cei doi NiñoRojo s-au oprit trei zile la Roșia Montană, lucru care i-a făcut să înțeleagă că nici în România lucrurile nu sunt tocmai roz când vine vorba de verde. Deși inițial eliminaseră Roșia de pe traseu, fiindcă mulți le spuseseră despre conflictele din zonă și îi avertizaseră de ostilitatea oamenilor în fața camerei, spaniolii s-au răzgândit și au ajuns acasă la Eugen David, unul dintre localnicii care au dat viață rezistenței împotriva companiei miniere. Nu aveau nicio limbă în comun, dar cu toate astea au comunicat fără greutate, mai ales că fotografii voiau doar să observe, nu să intervină. „Mergând acolo și vorbind cu oamenii, ne-am dat seama că lupta pentru Roșia Montană nu s-a dat numai pentru salvarea Roșiei Montane – a fost mai degrabă o luptă pentru salvarea naturii și tocmai de-aia a devenit un simbol pentru toată România”, crede Pascual. 

Cu toate că în cea de-a doua călătorie în România, NiñoRojo au făcut vreo douăzeci de opriri, acoperind aproape toată harta, conexiunea oamenilor cu natura nu dispărea câtuși de puțin. Țărani care rareori ajungeau la vreun supermarket, orășeni mutați la țară, agricultori și activiști pentru păstrarea semințelor tradiționale, grădinari urbani care cultivă roșii pe acoperișul blocurilor sau oameni care trăiesc în apropierea ultimelor zone naturale virgine. Tuturor acestora, Pascual și Vincent le-au făcut cunoștință fără ca ei să se fi întâlnit vreodată. „Când am plecat din Răscăeți, unde Iuliana și Lucian au sere unde cresc roșii, ne-au dat o ditamai plasa cu pâine, brânză și roșii. Când am ajuns în Felmer, următoarea noastră destinație, am decis să împărțim cu familia care ne-a găzduit în sat mâncarea pe care o primisem. La plecare, am primit de la ei gem, dulceață de soc și alt soi de brânză, pe care le-am împărțit cu următoarele gazde. Același lucru s-a petrecut peste tot unde am mers și astfel s-a creat o legătură, prin hrană, între oameni care nu s-au cunoscut niciodată. Iar toate aceste daruri pe care le-am primit proveneau din natură,” mi-au explicat cei doi, în timp ce Vincent flutura glorios în fața webcam-ului un borcan de zacuscă. Îl primiseră la București, oraș care după întoarcere li s-a părut „o Românie în miniatură.” 

Foto: Nino Rojo Project
Foto: Nino Rojo Project

Deși pe autorii Nature Citizens i-a interesat să documenteze natura, seria lor nu e despre peisaj, ci despre oameni, la fel cum nu e despre frumuseți ”care îți taie răsuflarea,” așa cum promit pliantele agenților de turism, ci despre ceea ce privirea poate surprinde în zbor, oriunde s-ar îndrepta. Din arhiva lor de diapozitive și pixeli lipsesc apusurile și răsăriturile, la fel cum lipsesc cadrele idilice cu codri seculari și cărțile poștale cu țărani la coasă. Fotografiile lor caută, într-un fel, o esență a lucrurilor și gesturilor simple din care e alcătuită o poveste așa de complicată cum e relația cu natura. „Noi vrem ceva mai mult decât să arătăm pur și simplu realitatea. Realitatea nu e doar ceea ce poți vedea, în fața ochilor, într-o fotografie sau pe ecran. Noi vrem să surprindem straturile diferite ale realității”, spune Pascual.

Și tocmai de aceea, proiectul lor e mai mult decât un album de fotografie: pe toată durata călătoriei, pe care au făcut-o cu trenul, cu mașina, cu autobuzul și cu autostopul, amândoi și-au ținut jurnal. La finalul zilei, îi vedeam la Bolintin retrăgându-se fiecare în fața carnețelului, luându-și notițe în ritmul scrisului de mână. La finalul expediției, și-au confruntat însemnările: Vincent cultivase mai mult micile întâmplări și, spune el, poezia, iar Pascual fusese responsabil cu explicațiile și perspectiva de ansamblu. Pe lângă fotografii și notițele de jurnal, cei doi s-au întors din călătorii cu mostre de plante găsite pe drum, pe care le vor include în proiectul lor hibrid. La această parte, vor colabora cu „doamna Minerva,” care lucrează ca peisagist la Baia Mare și pe care cei doi mi-au prezentat-o ca fiind o „Anna Atkins a desenului.” Ea va fi cea care le va împrumuta din ilustrațiile ei botanice în acuarelă pentru varianta finală a poveștilor cu cetățeni ai naturii. I-am întrebat dacă în zilele noastre, când, de pildă, doar anul trecut s-au făcut estimativ vreo 10 trilioane de fotografii, un om cu o cameră mai poate fi explorator al lumii. N-a fost totul deja fotografiat? „Joan Fontcuberta, un fotograf spaniol foarte important, spune că toate fotografiile din lume au fost deja făcute”, mi-a răspuns Vincent. „După părerea lui, noua fotografie trebuie să creeze narațiuni din serii de imagini, pe care să le lege într-un fel în care doar un individ le poate lega. Nu suntem atât exploratori, cât scriitori cu imagini.” 

Foto: Nino Rojo Project

De anul trecut, când s-au întors epuizați în Spania, au petrecut foarte mult timp cu imaginile făcute în România. De altfel, spune Pascual, ”oamenii pe care i-am fotografiat ne sunt mult mai apropiați decât știu. În timpul developării și al editării, petrecem foarte mult timp alături de portretele.” Etapa de selecție e una din cele mai grele, dat fiind că în fața unei relații emoționale cu imaginile, trebuie să câștige o alegere detașată și mai rațională. Potrivit planului inițial, Nature Citizens ar fi trebuit să fie deja o carte. Doar că după cele două călătorii, din imaginile lor ”ai impresia că în România e o vară nesfârșită”. Așa că Vincent și Pascual vor reveni și anul ăsta în România, dar pe timpul iernii.

Până atunci, Vincent va începe o rezidență artistică la Casa del Arte din Madrid, după ce în urmă cu câțiva ani a făcut întâmplător o descoperire halucinantă. Într-un coș de gunoi a găsit o arhivă foarte bogată cu tăieturi de ziar și însemnări de la întâlnirile artiștilor și scriitorilor de la Café Colonial din Madrid, unde se spune că s-a născut avangarda spaniolă. Multe dintre ele vorbesc despre Ramn Gmez de la Serna, scriitorul care a adus dadaismul în Spania și care l-a influențat mai mult ca oricine altcineva pe Luis Buñuel. Vincent va încerca să reconstruiască prin fotografie povestea lui de la Serna și a avangardei spaniole, în anul în care dadaismul are – culmea – parte de o sărbătoare cât se poate de convențională, la centenar.

După vara la Madrid, va urma iarna în România, unde NiñoRojo va reveni cu o cameră de fotografiat nouă. Dacă în primul an au folosit o cameră analogică tinerică, iar anul trecut un aparat Hasselblad vechi de 60 de ani (aproape toate fotografiile făcute pe lună în timpul misiunii Apollo au fost făcute cu aparate Hasselblad modificate), de data asta Pascual și Vincent vor avea o cameră veche de aproape o sută de ani. În fața camerei greoaie, care cântărește aproape zece kilograme și păstrează ritmul cu totul altor timpuri, oamenii au altă atitudine, spun cei doi. Expersia lor se schimbă și dintr-o dată devin mai solemni, deși trăim cu toții blazați în epoca selfie, de parcă și-ar calcula inconștient expresia cu care vor rămâne amprentați în istorie. Deși e încă work in progress și nici autorii nu știu cum va arăta varianta finală a Nature Citizens, Pascual e convins de un singur lucru: „Responsabilitatea fotografului e să fie onest”. Iar asta se reflectă nu doar în felul în care își scriu povestea în imagini, ci și în refuzul de a trece memoria de peliculă prin Photoshop. 

Pascual Martínez (stânga) și pe Vincent Sáez (dreapta)

de

  • Andra MatzalAndra Matzal

    Editor. Jurnalist multitasking, navetist. Mai multe despre Andra, aici. O găsiți la andra@scena9.ro.

     

15 May 2016 ora 16:30


Tag-uri


X Revista Scena9