Majoritatea decide – e unul dintre principiile de bază pe care se sprijină democrațiile și la care participăm periodic în calitate de cetățeni, așa cum s-a întâmplat recent la alegerile care au polarizat România. De unde vine acest principiu și cum îl vedem în acțiune azi, în democrațiile digitale, unde rețelele sociale se transformă în parlamente, iar politicienii populiști devin purtători de cuvânt ai ideii de super-majoritate?
Continuăm „Dicționarul prezentului”, o serie nouă de eseuri în care invităm cercetători & cercetătoare să exploreze idei care ne divizează, ne apropie ori ne alimentează confuzia în acest moment istoric pe care-l traversăm împreună. Azi, cu cu litera M, de la Majoritate.
Democrațiile reprezentative de astăzi continuă să funcționeze pe baza principiului majorității în luarea deciziilor politice. Aplicarea acestui principiu funcționează ca soluție procedurală în procesul de constituire a legitimității deciziilor politice. Legitimitatea este esențială pentru că oferă asigurări oamenilor politici că autoritatea și conținutul deciziilor lor sunt recunoscute și respectate de cetățeni. Chiar și cele mai dictatoriale regimuri politice caută legitimitatea deoarece unde nu este legitimitate nu este nici autoritate. Rămâne să ne întrebăm: De adeziunea câtor membri ai societății este nevoie pentru ca o decizie politică să fie legitimă? Poate un actor politic să dea vreodată seama de opinia fiecărui cetățean? Dar, mai ales, ce ar face un politician dacă ar ști care sunt acei cetățeni care au votat împotriva sa? Revirimentele anti-democratice de dată recentă ne determină să tratăm cu seriozitate aceste întrebări.
Acest principiu al majorității, ce presupune luarea deciziilor colective pe baza voinței unui număr cât mai mare de electori, își are rădăcinile în cetatea ateniană antică, când o minoritate cetățenească se reunea în adunări publice pentru a lua decizii. Pentru că implică o egalitate formală a celor implicați în luarea deciziilor, epocile ulterioare au apelat mai rar la regula majorității, preferând consensul sau deciziile unilaterale ale monarhului, în guvernarea de tip absolutist. Odată cu modernitatea, gândirea politică iluministă, așa cum reiese din scrierile lui Spinoza, Locke, Montesquieu sau Kant, a reafirmat virtuțile majorității ca principiu ce garantează libertatea cetățenilor și autonomia instituțiilor. Odată cu transformările radicale din secolele al XVIII-lea și al XIX-lea, regula majorității a devenit consubstanțială guvernărilor reprezentative.
În democrațiile de azi, instituțiile statului au și ele ambiția popularității deciziilor lor, dar diferența majoră este că ele vor prefera instrumentele persuasiunii, spre deosebire de dictaturi care mizează, mai ales, pe constrângere. Aceasta nu înseamnă că democrațiilor le este străină constrângerea, dar persuasiunea și constrângerea au limite clar stipulate în proceduri și norme, ele fiind produsul unui consens social. Avantajul persuasiunii este că cetățenii aderă sau nu la deciziile politice ca rezultat al reflecției personale, gândirii critice, accesului la informații corecte și imparțiale. De aceea, democrațiile sunt singurele regimuri politice care acceptă, cel puțin formal, că o parte a societății poate sprijini o decizie, o altă parte o poate respinge, iar alții nu au nicio opinie sau pur și simplu nu le pasă.
Tipuri de majorități
Este adevărat că deciziile sunt adoptate pe baza regulii majorității – absolute, relative sau calificate, de la caz la caz –, dar în condițiile respectării procedurilor decizionale de către toți actorii implicați. Majoritatea absolută reprezintă jumătate plus unu din numărul total al persoanelor cu drept de vot. Pe măsură ce numărul votanților este din ce în ce mai mare, cu atât este mai dificilă obținerea majorității absolute. Un exemplu relevant îl constituie alegerile prezidențiale, mai ales în contextul absenteismului și neîncrederii crescute. Din 1990 încoace, singurul președinte al României ales cu majoritate absolută, adică din primul tur, a fost Ion Iliescu. Dacă, în primul tur, niciun candidat nu a obținut majoritate absolută, atunci se organizează un al doilea tur, în care va câștiga persoana care a obținut o majoritate relativă, adică cel mai mare număr din voturile exprimate. Sunt mari șanse ca, în situația ipotetică a câștigării alegerilor cu 30% din numărul voturilor exprimate, un președinte proaspăt ales să aibă probleme de legitimitate, chiar dacă, în discursul său de inaugurare, ar afirma că poporul l-a ales. Majoritatea calificată, adică cea care presupune obținerea a 2/3 sau 3/5 din numărul total al membrilor unui for decizional, este legată de decizii fundamentale, substanțiale în existența unui stat, precum modificarea Constituției, sau a unei organizații, precum admiterea unui stat ca membru în Națiunile Unite. Dintre cele trei tipuri de majorități, cea calificată conferă cea mai mare legitimitate pentru că se apropie cel mai mult de idealul reprezentării corpului politic. De pildă, înainte ca România să devină membră a Uniunii Europene, Parlamentul a votat revizuirea Constituției astfel încât să includă și mențiunile aderării, cu o majoritate de 2/3 în fiecare dintre cele două camere, iar populația țării și-a exprimat acordul printr-un referendum național.
Aparent, versiunea calificată, superioară, a majorității este unanimitatea, adică acordul tuturor membrilor cu drept de vot. În societățile eterogene și, cu atât mai mult în cele marcate de fracturi sociale, unanimitatea, adică consensul, este greu, dacă nu imposibil de obținut și poate bloca procesul decizional. În unele cazuri, din dorința de a întări principiul egalității părților și de a conferi maximum de legitimitate, unanimitatea este condiția adoptării unor decizii majore de securitate sau de politică externă în cadrul Consiliului Uniunii Europene sau NATO. Opoziția Ungariei față de anumite puncte din pachetul de sancțiuni al UE împotriva Federației Ruse sau întârzierea procesului de aderare al Suediei și Finlandei în NATO din pricina Turciei sunt doar două dintre numeroasele situații ale anului 2022 care au atras atenția opiniei publice internaționale asupra intensificării polarizării și o apetență crescută pentru ultimatumuri și vetouri în locul dialogului și compromisului.
De regulă, ambiția fiecărui participant la procesul decizional este ca voința sa să găsească ecou în exprimarea voinței celorlalți. În privința relației dintre societate și stat, democrațiile occidentale au experimentat în ultimele decenii forme de angajare activă a cetățenilor în procesul decizional și strategii deliberative care să corecteze defectele modelului democratic reprezentativ, printr-un twist modern al democrației participative antice.
Principiul unanimității este supus frecvent derapajelor. În unele situații, cultura instituțională este tributară unanimității, pentru a oferi publicului iluzia concordiei. Chiar și în situațiile în care unanimitatea nu este obligatorie, unora dintre persoanele care prezidează ședințe le surâde ideea de a-și intimida colegii și de a-i determina să voteze în acord absolut cu voința lor. În acest caz, unanimitatea se îndepărtează de democrație, devenind un vector al abuzului de putere.
Ce facem cu minoritățile?
Indiferent de tipul de majoritate, deciziile adoptate în contexte democratice nu ar trebui să aducă atingere drepturilor fundamentale ale minorităților. Stabilitatea democrațiilor este dependentă de pacea socială, adică de un relativ consens la nivelul întregii societăți asupra valorilor, principiilor și direcțiilor majore pe care le urmează. Pacea socială nu înseamnă o concordie absolută, în care toți gândesc la unison, ci o înțelegere mutuală bazată pe încredere și dialog prin care sunt rezolvate diferende, cultivând diferența și incluziunea.
Din punctul de vedere al sistemelor electorale adoptate, adică de conversie a voturilor în mandate parlamentare, democrațiile nu sunt omogene, iar cele mai multe converg în jurul a trei mari modele: majoritare, proporționale și mixte. Simplificând, sistemele majoritare precum cel britanic reflectă sintagma „câștigătorul ia totul”, favorizând partidele mari și făcând anevoioasă traiectoria politică a unui partid recent înființat. Un mare avantaj al majoritarismului parlamentar este stabilitatea politică. Sistemele proporționale presupun obținerea mandatelor parlamentare în funcție de procentul de voturi obținut. Spre deosebire de modelul anterior, cel proporțional, așa cum este aplicat în Belgia, Olanda, Elveția, permite reprezentarea partidelor mici și reflectă mai bine eterogenitatea preferințelor electoratului. O constantă în viața politică a sistemelor proporționale sunt coalițiile la guvernare, dar și un grad mai ridicat de instabilitate. Modelul mixt combină elemente de proporționalism și majoritarism, statele care l-au adoptat selectând din fiecare elemente care să confere stabilitate și eficiență politică. Germania, Japonia, România până în 2012 sunt câteva exemple de sisteme mixte.
Pentru politologul Arend Lijphart, sistemele proporționale sunt cele mai democratice deoarece nu ignoră vocea minorităților, asigură reprezentare extinsă și caută să evite ceea ce moderni ca Tocqueville sau St. Mill numeau „tirania majorității”. Democrațiile au fost mereu expuse pericolului tiraniei majorității, adică folosirea voinței majorității numerice pentru a încălca drepturile minorității. Afirmații de tipul „Este dreptul majorității de a decide asupra valorilor fundamentale ale societății” sau „Majoritatea stabilește normele sociale” pot genera situații dictatoriale dacă scopul invocării majorității se traduce în folosirea violenței fizice și simbolice împotriva unui grup minoritar, fie el etnic, religios, sexual, de conștiință sau de opinie. Segregarea, ghetoizarea, crima împotriva umanității, genocidul reprezintă câteva dintre consecințele extreme ale normalizării asumpției că, într-o societate, primează exclusiv drepturile majorității.
Egalitatea formală, exprimată prin vot, poate genera inegalități de tratament, statut, manifestare a drepturilor în rândul cetățenilor. Prin supremația regulii majorității, interesele și drepturile minorităților pot fi în mod profund afectate. De aceea, democrațiile de astăzi aplică principiul majorității ca regulă formală, încercând ca interesele minorităților să nu fie ignorate sau încălcate. Deși ne-am putea considera parte a unei majorități – de pildă, români, creștin-ortodcși, heterosexuali –, ne aflăm deseori, cu voia sau fără voia noastră, în ipostaze minoritare conjuncturale. O femeie într-un colectiv de conducere majoritar masculin, un tânăr debutant într-un colectiv de asistente medicale cu experiență, o persoană cardiacă într-un grup de călători pe munte, un șofer începător într-o intersecție aglomerată dintr-un oraș necunoscut, o iubitoare de înghetață cu vanilie într-o mare de fani ai ciocolatei, un purtător de plete printre bărbați tunși scurt sau cu calviție, cinci părinți, dintr-un grup de 30, care ar dori ca elevii să studieze limba franceză în locul germanei. În toate aceste situații și în multe altele din viețile noastre private și publice, comunitatea sau societatea ar trebui să găsească modalități prin care să concilieze majoritarii cu minoritarii. Tot la fel, un președinte ales cu votul majoritar al celor care s-au prezentat la alegeri nu doar că nu îi va prigoni pe cetățenii care au susținut un alt candidat, ci va reprezenta interesele comune ale statului și cetățenilor săi. Pe baza acestei convenții implicite, egalitatea în drepturi a cetățenilor nu este doar o regulă formală, ci și una de fond, care produce efecte dintre cele mai practice.
În discursurile publice, regula majorității este invocată drept vector al legitimității democratice sau ca argument în favoarea unor anumite decizii politice. Totuși, principiul majorității nu este echivalent cu democrația, cu toate că spațiul public românesc abundă de narațiuni care reduc democrația la simpla regulă a majorității. Democrația înseamnă concomitent și domnia legii, egalitate în drepturi și libertăți, responsabilitate, incluziune, acceptarea diversității, transparență decizională etc. Mai mult, experiența totalitară pe care au cunoscut-o, direct sau indirect, mai toate statele europene oferă numeroase mărturii despre capacitatea regimurilor din prima jumătate a secolului trecut de a invoca regula majorității ca pretext pentru folosirea violenței politice. Procesele electorale falsificate, plebiscitele, referendumurile sau tribunalele poporului promovate de-a lungul timpului de extremismele de stânga și de dreapta reflectă instrumentalizarea acestui principiu în esență democratic pentru scopuri antidemocratice, propagandistice și de întărire a controlului populației. Mai mult, argumentul majorității devenea un mijloc pentru descurajarea opoziției politice și cimentarea iluziei unui așa-zis consens social care ar fi legitimat deciziile partidului unic.
Spectrul super-majorităților
Din pricina relației contorsionate cu diverse tipuri de regimuri politice variind de la democrație la totalitarism, regula majorității pare să fie insuficientă pentru conferirea legitimității politice. De aceea, democrațiile digitale de azi devin contextul în care actori politici eminamente populiști sau cu accente populiste devin purtători de cuvânt ai ideii de super-majoritate drept compensație pentru eșecul relației partidelor clasice cu cetățenii.
Din punct de vedere strict procedural, super-majoritatea echivalează cu majoritatea calificată. Diferența dintre cele două rezidă în semnificația politică și simbolică a votului celor mai mulți; cu alte cuvinte majoritatea calificată constituie procedura, aspectul formal, iar super-majoritatea, simbolistica politică, ceea ce îmbracă corpul politic dincolo de normele strict legale. Apelul la super-majoritate ca sursă de legitimare a deciziilor politice foarte importante pentru evoluția statului însumează elemente discursive și simbolice. Mai mult, super-majoritatea proclamă superioritatea morală a majorității calificate, unica soluție împotriva decadenței și compromiterii politice.
Rețelele sociale atât de prezente în viața noastră cotidiană ca surse de informare, diseminare, socializare, mobilizare a intereselor și afectelor, întrețin și amplifică iluzia super-majorității. Creând comunități de opinii în care membrii, în același timp, caută să-și confirme propriile idei și valori, dar și ajung să respingă ceea ce se instituie ca diferență, rețelele sociale îndeplinesc funcții similare cu ale corului antic grec. În Prelegerile [sale] de Artă Dramatică și Literatură, Schlegel considera corul din dramele antice o reflecție personificată a acțiunii în desfășurare, o prelungire a intenției autorului ce are pretenția universalității, dar și un potențator al emoțiilor publicului. Astfel, pe linia analogiei mai sus-amintite, rețelele sociale funcționează ca niște cutii de rezonanță pentru idei de o varietate copleșitoare, de la divertisment la decizii politice.
Deloc întâmplător, mișcările populiste din ultimii ani de peste tot din lume și-au consolidat influența politică mai ales prin intermediul rețelelor sociale. Liderii populiști fac live-uri de la fața locului, transmit la cald gânduri și opinii (pe care, câteodată, aleg să le șteargă după ce erupția s-a domolit), critică mainstream-ul politic sau opoziția sub imperiul momentului și spontaneității, colecționează un mercurial de adeziuni, comentarii și distribuiri ca semne ale relevanței politice. Alături de ei, membrii comunității de opinii, construite mai puțin pe polemici, dezbateri sau nuanțe și, mai curând, pe intransigență, sociabilitate instinctivă, afecte exacerbate, au deseori ambiția majorității, dacă nu chiar a super-majorității.
Puțini se înghesuie să facă parte dintr-o minoritate; cei mai mulți fie chiar fac, fie se iluzionează că fac parte dintr-o comunitate de opinie majoritară. Tendința firească de a căuta informații și sociabilități care ne confirmă propriile credințe și opinii, potențată de turnura digitală a lumii politice, îi face pe cetățeni să cultive doar acele narațiuni compatibile cu propriul sistem de gândire și să respingă cu vehemență opoziția. Multitudinea semnelor care populează comunicarea – like, love, share, hate etc. – ce însoțesc frânturile de imagine-sunet-text și întăresc coeziunea de „bulă” contribuie la scoaterea din izolare și anonimat a fiecărui cetățean, oricât de exotice i-ar fi opiniile și interesele. Democrația super-majorității digitale proclamă îndreptățirea fiecărei voci de a institui norme sociale și de a face un cult din radicalismul moral.
Seducția populistă
Narațiunile populiste se remarcă prin maniheism, tendințe moralizatoare, reducționism, anti-instituționalism, fluidizare/hibridizare ideologică, potențarea emoțiilor, apel la „majorități fără voce” reduse la substantivul „popor”. Numeroase critici populiste la adresa sistemelor politice actuale se referă, implicit, și la neajunsurile democrației reprezentative – absenteism electoral, pasivitate cetățenească, ecart între cetățeni și reprezentanții lor parlamentari, lipsa responsabilității decizionale, printre altele. De aceea, alternativa pe care o propun se îndepărtează de democrația reprezentativă și se apropie de democrația directă, în care social media joacă rolul vechilor agore. Aici, politicienii interacționează direct cu cetățenii, supra-expunând, ca într-o vâltoare, elemente de viață profesională și privată. Rețelele sociale se transformă în parlamentele vremurilor noastre, locul de întâlnire al actorilor politici cu publicul, malaxorul în care logos-ul populist devine opțiune electorală.
În retorica populistă, ideea de super-majoritate este reflectată de hiper-uzitarea sintagmei de popor și echivalentele sale stilistice. Establishmentul politic este desuet în viziunea sa pentru că întruchipează eșecul principiului reprezentativității și delegării politice, democrației reprezentative și regulii majorității. În subsidiar, critica presupune că apelul la majoritate – numerică sau substanțială – constituie un mijloc de a ignora nevoile și interesele restului din societate. Deficitul democratic generat de partidele clasice rezidă în faptul că doar rareori țin cont de opinia celor mai mulți. Așa se explică repeziciunea cu care populiștii propun referendumuri ca forma supremă de expresie a voinței poporului. Majoritatea nu mai este suficientă; apare nevoia de super-majoritate.
Super-majoritățile pot constitui soluții eficiente în procesele decizionale ale unor mici comunități autogestionate (precum cooperative, cartiere autonome sau regiuni autoguvernate ca Rojava / Kurdistanul de Vest, regiune autonomă aflată în nordul Siriei), dar în societățile mari, mozaicale își arată limitele. Guvernarea prin regula super-majorității este costisitoare, cronofagă și rigidă. Invocată în exces, dincolo de situații specifice ce necesită majoritate calificată, super-majoritatea intoxică democrația. Îi cere să fie suplă și flexibilă, asaltând-o în același timp cu prea multe solicitări. Regula super-majorității ca panaceu contra majorității este dăunătoare prin caracterul său excesiv. Dificultatea de a obține o super-majoritate în favoarea unei decizii poate determina blocaje în procesul legislativ, corupție și abuz de putere prin împuternicirea unui grup restrâns care va pretinde să vorbească în numele super-majorității, derogare de responsabilitate a decidenților politici, descurajarea inovației – schimbările devin anevoioase – și incapacitate de răspuns rapid la situații de criză (război, pandemie, criză economică, calamități naturale etc.). Cu cât e mai ambițioasă încercarea de a obține consensul mult dorit – poporul să vorbească pe o singură voce –, cu atât mai mare este pericolul ca super-majoritățile să îi îndepărteze pe cetățeni de idealul democratic.
Paradoxal, rețelele sociale stimulează, în același timp, democratizarea opiniei și a participării, dar și de-democratizarea societăților și a vieții politice, în ansamblu. De aceea, lumea democratică în care actorii și ideile populiste devin norma se transformă în Ouroboros, celebrul simbol antic reprezentând un șarpe care își devorează propria coadă. Astfel, mișcările populiste pot ajunge să-și înghită singure coada deoarece, datorită ambiției super-majorităților pe care le percep ca indispensabile democrației, ajung să erodeze democrația. Cu alte cuvinte, cu cât pretind să se apropie mai mult de popor, cu atât se îndepărtează mai mult de el.
