Szilárd Borbély (1963-2014) a fost unul dintre cei mai importanți poeţi care s-au afirmat în Ungaria după 1989. Cărţile sale sunt traduse în mai multe limbi, în special romanul Nincstelenek („Sărmanii”), apărut cu puţină vreme înainte ca autorul să se sinucidă, la vârsta de 50 de ani. Prima mea întâlnire cu Borbély a avut loc în biblioteca Casei Traducătorilor din Ungaria, unde i-am descoperit cărţile acum câţiva ani. A devenit instantaneu unul dintre poeţii mei maghiari contemporani preferaţi, alături de György Petri şi Parti Nagy Lajos, pe care i-am tradus pentru revista Poesis International. M-au frapat la el precizia construcţiei şi limbajul tern, minimalist, care conține o tensiune explozivă. Borbély a recurs la mai multe genuri de discurs liric de-a lungul carierei sale, însă cel ales în „Berlin-Hamlet” (al şaselea volum al autorului, apărut între timp și la New York Review Books), are corespondenţe clare cu cel practicat de poeţi germani cum ar fi Heiner Müller şi Durs Grünbein, pe care de altfel i-a şi tradus. Structural, poemele se împart în cinci cicluri, iar volumul oferă, printre altele, și un portret din mers al Berlinului anilor ’90, în care-şi găsesc locul videoclipuri U2, filmele lui Peter Greenaway, preocupări personale şi mituri clasice.
Vă invit să citiți trei dintre poemele berlineze ale lui Szilárd Borbély.
(Andrei Dósa, traducătorul volumului „Berlin-Hamlet”, apărut în 2018 la Casa de Editură Max Blecher.)
***
Naturhistorisches Museum
În Muzeul de Istorie Naturală, de la zece la șase,
trecutul e o carte deschisă. Lumea mineralelor și rocilor
este aparent nemișcată. În sălile ce comunică
între ele, animale împăiate și conservate
conform ordinii stabilite prin deducție
a creației. Corpuri deshidratate, pene uscate,
blană, piei. Ochi de sticlă, veridici.
Creații lipsite de viață ce fixează
mișcarea încetinită la infinit. Cu toate că au
piciorul ridicat în aer și capul întors cu grație într-o parte.
Dacă sunt privite din față, semiprofilul este preferabil.
Reprezentanții marilor specii, obiecte oarbe
în întuneric. Dar viața nu se oprește
nici după ora închiderii. În ramele vechi de stejar ale vitrinelor
micii dăunători își continuă munca cu acel
zgomot de fundal indiferent și monoton,
în timp ce naratorul unui documentar despre natură
vorbește. Ciuperci microscopice,
diverse forme de viață cu structură simplă
luptă pentru supraviețuire. Apoi, tensiunea subtilă
a tremoloului dramatic răzbate prin vocea
mecanică: Și viruși în aer.
Când, în anul o mie șase sute șaptezeci și nouă,
după ultima epidemie de ciumă, a fost ridicat
un memorial dedicat pustiirii, a început căutarea
unor noi explicații. Pe lângă providența
divină, s-a consolidat știința matematicii
și mai apoi a statisticii. Odată ce credința a pierdut teren,
cultul morților a fost înlocuit de către mitul
libertății. Toate acestea au avut ca rezultat cinstirea
frenetică a vieții, și apoi bineînțeles
războaie, revoluții. Însă lozinca
fericirii a înlocuit totul. Cu timpul,
evoluția a devenit metafora modernă
a morții. În timp ce umanitatea
nu știa încă nimic despre bacterii.
Copilul amuțit În fața vitrinei marilor
carnivore se retrage spre mama lui și o prinde
de mână. Și arată spre una dintre creaturi: arată ca
tăticu. Și, într-adevăr, materialul ar putea fi
aranjat și-n funcție de anumite serii de asemănări.
În funcție de corespondențele asociative și metaforice,
adică a unei limbi care nu cunoaște istoria.
Pe sticla vitrinelor colonii de bacterii, dar vine
marea curățenie, fine da capo. Un meteorit
lovind planeta sau tulpina unui virus încă
latent în pădurea amazoniană. Se presupune că
începutul vieții a fost o infecție adusă de un meteorit.
Heildelberger Platz
După un timp au început să-mi placă plăcuțele de alt fel
ale străzilor, accentele diferite din mega-
foane. Semnalul de închidere a ușilor, care uneori
mă îndemna să fug, ca nu cumva să pierd
ultima cursă. Doar la Heidelberger Platz
nu trebuia să mă grăbesc. Aici erau întotdeauna puțini. Iar dacă
soseam dinspre Krumme Lanke sau din centru,
atunci schimbam aici metroul cu trenul suspendat.
Stația de metrou trebuie să fi fost construită
pe vremea Wehrmacht-ului, așa m-am gândit mereu. Era supradimensionată,
o sală enormă de așteptare, cu bolți. Proporțiile ei îmi păreau
străine, dar nu lipsite de gust. Îmi plăcea locul ăsta,
și simțeam o frică superstițioasă. Aveam senzația că
aici a avut loc o crimă. O dată, când nu trebuia
să mă grăbesc, am devenit curios și-n privința pieței. Era o zi
însorită de toamnă, cum rar se întâmplă. Am dat o tură,
dar am fost dezamăgit. Am descoperit intersecția pustie
a unui orășel neînsemnat. Șirul de stâlpi ce
susținea șinele suspendate se întindea printer copaci, care
îl mascau discret. Mai încolo o farmacie.
Oameni banali se duceau undeva. Privirile lor treceau
prin mine cu o ură difuză, fără țel. Pe copaci,
printre frunzele colorate, erau și unele încă verzi.
Kurfürstendamm
Pe vremea aceea n-aveam încă mesagerie vocală, așa că
nu puteam să-mi telefonez mie însumi. E ridicol,
poate chiar patologic, ce senzație de siguranță îmi dădea
faptul că îmi pot auzi oricând propria voce. Există o voce care,
chiar dacă e una mecanică, e a mea. Dacă mă gândesc bine, altă
certitudine nu am, doar această voce îndepărtată,
care vine din aparat. Și faptul că oricând,
de oriunde, o pot asculta din nou. Există o cameră
în care locuiesc și în ea un mic aparat negru ce
vorbește în camera goală. Păcăne. Se învârte ba
înainte, ba înapoi. Se cuplează și se decuplează.
Ocupă încăperea. Dar pe atunci nu aveam încă un astfel
de aparat și nu exista nimeni pe care să-l fi putut
suna. Care să-mi fi vorbit, iar mie să nu-mi fie rușine
că am nevoie de această voce. Doar să aud
pe cineva vorbindu-mi. Îmi ascundeam vocea poticnită, plângăcioasă,
fața asemănătoare unei măști, mimica ei imprevizibilă.
În vitrinele de pe Kudamm am văzut-o prima oară
reflectându-se. Ce aș fi putut
să-i spun. De când am aparat, uneori sun.
Aștept răbdător să se termine, iar după semnalul sonor lung
las acest mesaj: „Îți voi supraviețui, țache!”
(foto main: librarius.hu)
