Sfântu Gheorghe, Covasna / Sepsiszentgyörgy - 10 kilometri pătrați, 50.000 locuitori, aproape 70% maghiari, 2 teatre, Teatrul „Andrei Mureșanu” și Teatrul „Tamási Áron”, o companie de teatru dans, M Studio, și un Teatru coregrafic și dans folcloric Trei scaune / Hamromszek. Dincolo de date, Sfântu Gheorghe este un oraș efervescent teatral în ambele limbi și culturi, română și maghiară, iar pentru mine, este indestructibil legat de Radu Afrim, ale cărui spectacole create aici au devenit legendare (Alge. Bernarda’s House Remix, Lucia patinează, Despre oameni și cartofi, etc.). Ediția 2026 a Sepsi Theatre ShowCase, în care teatrele locale își prezintă spectacolele recente, a inclus două producții Afrim (text și regie), ambele conectate cu realitatea imediată, a timpului și a locului. Nu tocmai obișnuit în opera afrimiană, ambele spectacole au o componentă politică explicită.
Anxietatea visătorilor
Ultima vară de pace (Teatrul „Andrei Mureșanu”) este unul dintre cele mai expres politice spectacole ale lui Afrim, regizor cunoscut pentru rezervele sale de a aborda direct și explicit subiecte de acest fel. Creat în preajma alegerilor prezidențiale din mai 2025, când posibilitatea încununării ascensiunii forțelor populiste, deja instalate în parlament cu un procent consistent, cu funcția de președinte era disperantă, spectacolul captează ficțional afectarea emoțională pe care o induce pericolul cuceririi puterii de către dreapta radicală. Nu este vorba doar de nominalizarea în spectacol a unor lideri politici precum Trump sau de referirea directă la alegerile prezidențiale, ci mai ales de explorarea unei stări emoționale alienante, anxietatea ca o consecință directă a multicrizelor pe care le traversează omenirea.
Ultima vară de pace se concentrează pe o singură zi, a alegerilor prezidențiale, când câțiva tineri se refugiază în cazemata din pădure, loc de joacă din copilărie, pentru a-și gestiona angoasa electorală indusă de potențiala victorie a unui politician populist și trauma generată de dispariția liderului lor, un fel de guru carismatic care aglutina grupul și în lipsa căruia colectivul se dezintegrează (o aluzie tot la un autointitulat „guru” politic). Retrași în acest spațiu betonat, urban, în mijlocul pădurii, pe care natura și-l revendică — crengi, frunze, plante se încolăcesc pe coloane și arcade de ciment (scenografia Irina Moscu) —, tinerii mixează angoasele sentimentale și existențiale cu cele politice. Afectul, sexul, corpul devin refugii în fața valului de ură și violență care amenință să cucerească puterea.
Frica de război, de teroare se transferă în febrilitatea corpului, în sex și contact uman, cu eliberări de endorfine prin dans. Spectacolul amintește de filmul lui Bertolucci, The Dreamers, cu violența politică (în film, cea din mai 1968) resimțită individual, prin anxietate, și colectiv, prin dezagregare. Revenirea liderului armonizează grupul într-o iluzorie stare de bine exprimată erotic, o orgie a cărei picturalitate nu exclude nevroticul — intensitatea sexuală ajută la controlul anxietății.
Interpretate de trupa tânără a TAM, personajele devin arhetipuri ale generației de la joncțiunea Y cu Z. Fetele sunt provocatoare și malițioase (Mădălina Mușat/ Steluța), enigmatice, posibil marcate de drame și traume (Oana Jipa / Gina), sexi și cu inima bună, o combinație care distruge stereotipul „fetele frumoase sunt rele”(Anastasia Florea, cu alura ei de Meryl Streep tânără/ Cecilia). Masculinitatea este ceva mai diversă. Cel care pare să domine scena tocmai prin fragilitatea sa este un tânăr cu o întârziere mentală care-l blochează într-o zonă de naivitate și-l face dependent de bunătatea celorlalți, personajul cel mai profund uman din spectacol (Cristi Apostol / Luci). Este un arhetip din arhiva afrimiană de personaje, din sfera copiilor și tinerilor vulnerabili, de regulă victime ale unor contexte personale abrazive, dar și a unor fenomene recognoscibile la nivel colectiv (precaritatea și exploatarea celor săraci, ignorarea politică a claselor sociale de la baza societății, lipsa combaterii violenței domestice la nivel național).
Luci este un tip locvace, își verbalizează temerile, nevoile și obsesiile, cere protecție și oferă recompense pentru asta, confundă bunătatea cu dragostea și eșuează mai mereu în crunte deziluzii. Dar spre deosebire de alte personaje vulnerabile afrimiene, Luci beneficiază de un strop de speranță, pentru că grupul din care face parte are bunăvoința și resursele de a-l susține, măcar parțial. Alte personaje masculine se definesc în raport cu sexualitatea lor, unul este sigur pe masculinitatea lui, livrează live soundtrack-ul spectacolului în timp ce aduce în scenă o adiere de Macondo via Panciu, cu ferme țărănești aproape abandonate - o altă formă de disoluție —, a căror salvare este mai degrabă poetică decât practică (Eduard Crucianu / Boby — o pastișă șmecheră la regizorul Bobi Pricop, aflat în sală la reprezentația pe care am vizionat-o), altul se străduiește să-și afirme heterosexualitatea în ciuda unei aparențe queer (Robert Brage / Victoraș). Bogdan Aftodi face din liderul grupului un personaj suficient de carismatic și misterios încât să coaguleze mica comunitate, de care se desprinde însă în punctul de vârf al coeziunii erotice pentru a reflecta lucid asupra lumii în flăcări.
„De când pisica noastră a plecat să moară demn, Rudi, ursul nostru drag, n-a mai fost om”
Dacă în Ultima vară ..., natura recuperează spațiul urbanizat, îl resălbăticește, proces care seamănă cu o purificare și o întoarcere la o stare primordială, inocentă, în spectacolul creat de Afrim la Teatrul „Tamási Áron”, Kommuna / Comunitatea, o eco-romanță secuiască, natura și arhitectura satului secuiesc din Transilvania sunt distruse de avântul haotic-capitalist al dezvoltatorilor imobiliari. Afrim se concentrează aici pe o altă temă actuală, gentrificarea, folosind ca fundal satul secuiesc și pornind tot de la un refugiu.
De această dată, personajul central, Huba/ Kónya-Ütő Bence (care face un tur de forță aproape patru ore pe scenă într-un personaj construit riguros ca mișcare și vorbire / frazare) se baricadează în interiorul propriei case din proximitatea unui deal împădurit, Dâmbul Fericirii Intermitente (umor afrimian), bântuit de amintiri și vizitat de fantome. Progresul civilizației are violența unui invadator - urșii sunt împușcați, pădurile tăiate, casele demolate ca să facă loc unui resort, habitat artificial care-l va înlocui pe cel natural. Claustrat în casa mătușii Sarolta / Erdei Gábor (travestiul are un anume firesc aici, Erdei Gábor nu folosește accesorii complicate pentru a o portretiza pe tanti Sarolta, mai degrabă se folosește de statura sa proeminentă pentru a reda estomparea diferențelor dintre sexe care se instalează o dată cu vârsta), cea care-și trăiește a doua viață ca eternă fantomă, Huba conservă un patrimoniu material și imaterial, pe care Afrim reușește să îl scaneze sub forma unei arhive de regionalisme, accente (tanti Sarolta: „nu vorbesc cu accent, ca țăranii”), obiecte, obiceiuri, muzică.
Toate elementele provin din lumea secuiască, identificată uneori de-a dreptul (de exemplu, Valea Izului și Lăzarea), pe care regizorul le prelucrează în stilu-i caracteristic, bogat imaginativ, prin distorsiuni și recontextualizari ficționale, uneori cu tente kinky. De exemplu, pentru o dansatoare la bară rămasă fără instrumentul de lucru, un potențial cadou ar fi un stâlp de lemn împodobit cu „lalele și ciocârlii”, referire la stâlpii secuiești, elemente decorative, dar care au și valoare de monumente funerare în cimitire (sculpturile pe lemn formează o biografie a persoanei decedate, laleaua fiind simbolul feminin). În spectacol apar și referințe recognoscibile la nivel național precum problematica urșilor bruni - și ei victime ale obsesiei autohtone pentru ciment și ale mafiei lemnului - materializată într-un personaj antropomorfizat, ursul Rudi / Nagy-Kopeczky Kristóf.
În acest micro-univers secuiesc reconstruit melancolic, fără idealizare, aflat în accentuată dezintegrare, casa - conac prăfuită pare muzeificată și amintește de Alge. Bernarda’s House Remix, unde spațiul și timpul încremeniseră și pânzele de păianjen se depuneau și pe personaje. Un craniu de urs tronează vag amenințător pe masă (bietul Rudi!), o mătușă - fantomă bântuie, cerând nepotului să-i păstreze casa, iar acesta, Huba, ezită să lupte cu dezvoltatorii imobiliari - practic, o variantă afrimiană a lui Hamlet. În scena care deschide spectacolul, Huba zace în pat, inert sau/și febril, într-o stare autoclaustrantă în care ajunge să se identifice cu spațiul, să devină un element semi-animat al casei, leitmotiv în mai multe spectacole afrimiene precum Tihna sau Casa dintre blocuri, în care personaje depresive, senile sau incapacitate fizic sunt imobilizate la pat și se sting pentru că spațiul lor de acțiune se restrânge. Este punctul din care pornește aici rememorarea, un proces în care amintirea încalcă zona ficțiunii fără a se mai putea distinge între ele.
Susținut cu precizie și vivacitate de trupa maghiară, capabilă să materializeze imaginarul afrimian oricât de bogat și deviant ar fi, Kommuna este unul dintre spectacolele regizorului care recuperează spații sociale și culturale pe cale de dispariție, aici satul secuiesc. Lumile care (se) trec sunt atractive pentru Afrim, mereu sedus de farmecul decandent al ruinării. Arhitect al trecutului, Afrim reconstruiește ficțional universuri dispărute sau în curs de extincție, spații rurale, ca în Castingul dracului, sau urbane precum în Casa dintre blocuri sau Pasărea retro se lovește de bloc și cade pe asfaltul fierbinte.
Universul maghiar din România pe care Afrim îl simte și îl imaginează artistic este una dintre specificitățile operei sale, o temă aproape deloc abordată de regizorii maghiari din România. Am învățat despre comunitățile maghiare din spectacolele lui mai mult decât de oriunde altundeva. Meritul regizorului de a face lumea maghiară cool pentru publicul românesc este singular în peisajul nostru teatral.
FOTO main: Radu Afrim
Teatrul „Andrei Mureșanu” Sfântu Gheorghe
Ultima vară de pace
Scenariul și regia: Radu Afrim
Scenografia: Irina Moscu
Univers sonor: Radu Afrim
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Distribuția: Oana Jipa, Costi Apostol, Mădălina Mușat, Eduard Crucianu, Bogdan Ifodi, Anastasia Florea, Robert Brage.
Teatrul „Tamási Áron”, Sfântu Gheorghe
Kommuna / Comunitatea, eco-romanță secuiască
Text și regie: Radu Afrim
Traducere: Sándor László şi Dálnoky Réka
Asistent regie și dramaturg: Dálnoky Réka
Scenografia: Kupás Anna
Costume: Pál Alexandra
Coregrafie: Flavia Giurgiu
Muzică: Kónya-Ütő Bence
Sufleur: Dobra Mária Magdolna
Regizor tehnic: Csomós Tünde Tímea
Cu: Kónya-Ütő Bence, Erdei Gábor, Pál-Ferenczi Gyöngyi, Szakács László, Varsányi Szabolcs, Gajzágó Zsuzsa, P. Magyarosi Imola, Korodi Janka, Nagy-Kopeczky Kristóf, Márton Lóránt-László, D. Albu Annamária, Barthalis Szabolcs
