„Toate familiile fericite seamănă între ele, fiecare familie nefericită este nefericită în felul ei”, scrie Tolstoi în debutul romanului Anna Karenina. Dar ce se întâmplă în spectacolul lui Milo Rau, Familie (prezentat la Festivalul Internațional de Teatru de la Sibiu 2023 cu titlul Ultima cină) atenuează caracterul unicității în nefericire. În septembrie 2007, cei patru membri ai familiei Demeester, tata René (55), mama Marie (55) și cei doi copii, Olivier (30) și Angélique (28), s-au sinucis în casa lor din Calais (Franța), lăsând în urmă un bilet enigmatic (nu se știe cine l-a scris) și instrucțiuni pentru hrănirea câinelui. „On a trop déconné. Pardon.” / (traducerea din spectacol) „Ne-am încurcat prea mult (cu sensul „Ne-am făcut de cap / Am dat-o în bară / Ne-am bătut joc prea mult”). Scuze” — este singura explicație lăsată de familie, care mai degrabă multiplică întrebările, inclusiv prin expresia aleasă (neprotocolară, având un oarecare iz de distracție vinovată) decât să răspundă la vreuna. Motivele concrete ale sinuciderii nu au fost niciodată identificate, lăsând loc speculațiilor.
În 2020, cazul este investigat performativ într-un spectacol de către Milo Rau, unul dintre cei mai vogă artiști europeni, cu un stil personal de a folosi documentarea în spectacol în combinație cu ficțiunea. Rau este autorul unor proiecte de anvergură — seria Histoire(s) du théâtre cu celebrul La Reprise; seria spectacolelor și filmelor despre procese politice, începând cu reenactement-ul procesului cuplului Ceaușescu, Ultimele ore ale lui Ceauşescu (Teatrul Odeon, București), serie creată în cadrul International Institute of Political Murder, o „production company for Theatre, Film and Social sculpture” fondată tot de el; seria textelor antice reimaginate în zone de conflict – Oreste la Mosul, Antigona în Amazon etc.; o ars dramatica, Manifestul de la Gent, ce a fost preluată, măcar parțial, de mulți alți artiști. Familie este o producție a Teatrului Neerlandez din Gent / NTGent (pe care Rau îl conduce din 2018, aflându-se acum în ultimul an de mandat, după care va prelua conducerea Wiener Festwochen) și face parte din Trilogia vieții private împreună cu Grief and Beauty, un spectacol despre vulnerabilitatea bătrâneții, și un alt spectacol care va fi creat anul viitor.
Familie este un spectacol care recreează contextul dispariției familiei Demeester, fără a intenționa să ofere mai multă lumină în ceea ce privește motivul sinuciderii decât a fost în situația reală și fără a cosmetiza în vreun fel finalul. Spectacolul a produs controverse oriunde a fost reprezentat, ceea ce era de așteptat. Întrebarea principală care s-a ridicat a fost dacă reprezentarea realistă a sinuciderii este etică. Pe lângă șocul pe care o astfel de scenă poate să-l producă unora dintre spectatori (mărturisesc că nu mă aflu printre ei), se pune și problema dacă un astfel de spectacol ar putea fi un model de sinucidere. Poate un spectacol să devină un îndemn la sinucidere prin simpla reprezentare a unui astfel de act?
Spre deosebire de alte producții ample ale sale, Milo Rau creează aici un spațiu intim, cameral. Pe scenă sunt comprimate interioare domestice — camera de zi, dormitoare, baie, bucătărie —, spații dintr-o locuință middle class vest-europeană. Pe tot parcursul spectacolului, actorii reproduc acțiunile cotidiene: tatăl face mâncare, mama face duș, o fiică învață limba engleză și alta mângâie câinii familiei. În primele scene, actorii se prezintă, iar pe ecranul plasat deasupra scenei apar numele lor. Aici este unul dintre elementele esențiale ale reenactment-ului: cei patru performeri formează în viața reală o familie. Actorii An Miller și Filip Peeters apar pe scenă pentru prima dată cu fiicele lor, minore la data premierei și fără nicio experiență ca actrițe, Leonce și Louisa (asta respectă una dintre regulile Manifestului de la Gent, de a implica artiști amatori în spectacol). Cei doi câini din spectacol aparțin, de asemenea, familei Peeters. Familia Peeters face un reenactment al ultimei seri a familiei Demeester fără a juca propriu-zis rolurile celor patru dispăruți din viața reală.
Ceea ce reproduc ei este o seară în familie care se termină, ca în cazul real, cu sinuciderea, dar care în detaliile ei banale, ritualurile casnice ale clasei de mijloc vest-europene, este pur ficțională. Gândurile, emoțiile, acțiunile sunt mai degrabă ale familiei Peeters, care devine reprezentativă aici pentru familia vest-europeană, decât ale familiei Demeester. Este aici o analiză a familiei ca organism multicelular care implică evoluția împreună a mai multor persoane, cu acțiuni obișnuite, mici bucurii sau supărări, cu rutine și însingurări, cu anxietățile adolescenței și nesiguranțele maturității etc.
În Familie, un caz real este dezvoltat ficțional. Ceea ce oferă familia Peeters pe scenă este afirmat de la început ca fiind povestea lor în timp ce fac un reenactment și nu istoria familiei Demeester. Momente din documentarea lor pentru spectacol, cu cei patru Peteers la casa familiei Demesteer (la fel de bine ar putea fi casa familiei Peteers) apar proiectate pe ecranul de deasupra scenei. Ecranul are la rândul lui un scop precis, acela de a prezenta scene obscure ale vieții de familie care, deși sunt reprezentate în spectacol, nu sunt vizibile, parțial sau integral, pentru spectator.
Spectacolul prezintă viața domestică a familiei Demesteer așa cum este ea imaginată de familia Peteers, dar vizibilizarea acestor momente este intermediată de un ecran, iar privirea noastră, a publicului, este exterioară. Practic, nu vedem ce s-a întâmplat cu familia Demesteer, ci ce își imaginează familia Peteers & Milo Rau că s-a întâmplat. Și asta nu este o investigație detectivistă prin urmare nu se răspunde, poate spre dezamăgirea unor spectatori, la întrebarea de ce s-a sinucis familia Demeester?
Presa vremii a încercat să găsească misteriosul motiv care ar fi stat la baza acestei sinucideri. Depresia, unul dintre motivele stereotipe care sunt invocate atunci când nu este clar de ce cineva recurge la un gest radical, nu poate justifica o sinucidere colectivă. Depresia este o boală / stare individuală, este exclus ca patru persoane să sufere concomitent de depresie și să aibă tendințe suicidale. Unul dintre posibilele motive invocate în presă era faptul că familia avea un cult al muncii, iar eșecul fiului, care era șomer și ale cărui tentative de afaceri eșuaseră, și al fiicei, care se întorsese acasă pentru a locui împreună cu părinții și fratele său, duseseră la această drastică decizie. Nu știu cât de plauzibil e un asemenea motiv. Cert e că în spectacol, Milo Rau & familia Peteers nu invocă niciun fel de motiv. Ce se conturează din spectacol este un fel de inadecvare la viața socială. Ei înțeleg că e mai bine să nu fii aici, spune Milo Rau într-un interviu. Acest spleen este de origine vest-europeană; mă refer strict la clasa de mijloc, în mare parte formată din populația nativă din vestul Europei. În est, există motive mult mai concrete pentru sinucidere, e destul de puțin probabil ca un astfel de gest să fie motivat printr-o inadecvare socială sau un indefinit rău de lume. Din punctul ăsta de vedere, spectacolul este cât se poate de vest-european.
În ceea ce privește scena sinuciderii, ea nu are niciun fel de tentă naturalistă. Acțiunea în sine, o reprezentare tehnică a spânzurării, este redată în plină lumină, cu gesturi calme și sigure (există o scenă anterioară în care copilele ezită, dar este singurul moment menit să genereze emoție privind actul în sine). Imaginea clară a corpurilor suspendate durează suficient de mult încât să fie percepută de toată lumea. Tehnic, scena este impecabilă astfel încât acțiunea este clară, dar imaginea nu este exploatată naturalist, nu există sunete pentru gâtul frânt sau limba scoasă, nu sunt vizibile pierderile de fluide corporale. Scena este realistă și convențională și cum a fost a fost anunțată de la începutul spectacolului, știam cu toți că vom asista la ea. Nu neg că, în ciuda informării și a lipsei elementelor naturaliste, s-ar putea ca pentru unii spectatori scena să fi fost șocantă, deși pentru șoc ar fi fost necesară o manipulare a emoțiilor, ceea ce Milo Rau & familia Peteers nu fac. Ca un contraexemplu, la Bros al lui Romeo Castellucci, un spectacol despre violența poliției și a lui Dumnezeu în care totul era coregrafiat la vedere și ostentativ arătat că este o convenție, am resimțit puternic violența. Aceasta a fost intenția regizorului, de a transfera violența de pe scenă în corpul spectatorului, folosind vibrațiile sunetului agresiv, susținute de penumbra în care se reliefa corpul compact al polițiștilor. Spectatorul era manipulat emoțional, deși i se arăta tot timpul că este vorba despre o convenție. Nimic din toate acestea în Familie.
Pentru mine, Familie este un spectacol interesant din două puncte de vedere. Unul este lucrul cu documentarul și ficțiunea, modul în care ele se pot împleti și dezvolta simbiotic. Al doilea este cazul colectiv de sinucidere ca un simptom al impasului în care a ajuns societatea vest-europeană. De fapt, acesta este spectacolul, disecția unui prototip de familie vest-europeană (nativi vest-europeni, nu migranții, care au propriile lor drame) într-un cadru documentar generat de un caz real.
Înregistrarea spectacolului Familie / Ultima cină poate fi vizionată pe platforma Scena digitală, cu subtitrare în limbile engleză și română.
FOTO main: Ovidiu Matiu
Festivalul Internațional de Teatru Sibiu
Milo Rau / NTGent
Family / Ultima cină
Regia: Milo Rau
Distribuția: An Miller, Filip Peeters, Leonce Peeters, Louisa Peeters
Dramaturgie și cercetare: Carmen Hornbostel
Asistent dramaturgie: Eline Banken
Antrenor: Peter Seynaeve
Light design: Dennis Diels
Decor și costume: Anton Lukas, Louisa Peeters
Aranjament musical: Saskia Venegas Aernouts
Proiecție live: Victor Goddyn
Asistent regie: Liesbeth Standaert
Producție și manager turneu: Elli De Meyer
Management producție tehnică: Chris Vanneste
Director de scenă: Chris Vanneste, Oliver Houttekiet, Raf Willems, Marc Swaenen, Marijn Vlaeminck
Lumină tehnică: Sander Michiels, Frank Haesevoets, Bram Geldhof, Anton Leysen
Operator sunet și video: Raf Willems, Frederik Vanslembrouck, Dimitri Devos, Korneel Moreaux, Saul Mombaerts, John Hellinx
Tehnic scenă: Ramon Blancquaert
Realizare costume: An De Mol, Mieke Vander Cruyssen, Edithe Miller-Claes
Realizare decor: Pierre Keulemans, Thierry Dhondt, Joris Soenen, Luc Goedertier, Flup Beys
Supratitrare: Elli De Meyer
Mulțumiri: Stuntteam de Beukelaer, Café Costume, Marie Goudeseune, Cédric Cerbara, Luc Poppe
Cu sprijinul: Tax Shelter maatregel van de Belgische Federale Overheid
Co-producători: Romaeuropa Festival, Künstlerhaus Mousonturm Frankfurt, Théâtre de Liège, Schauspiel Stuttgart, Scène Nationale d'Albi
