Teatru / Independent

Teatru-Spălătorie: „Drepturile există doar pentru unii oameni”

de Ramin Mazur, Victoria Colesnic

Publicat pe 26 iulie 2021

Am vorbit cu artiștii Teatrului-Spălătorie, singurul teatru politic din Republica Moldova, despre „Simfonia progresului”, noul lor spectacol despre muncă și exploatare, și despre cum e să faci teatru pe timp de pandemie.


„este civilizat să ai o familie 
heterosexuală, monogamă, 
este civilizat să mergi la teatru, nu?
să vezi un spectacol despre lupta de clasă”

Brunetă, cu pomeții sculptați și bretonul drept, actrița Doriana Talmazan vorbește răspicat la microfon. Alternează replicile cu actorul din stânga ei, Artiom Zavadovsky, îmbrăcat într-o vestă reflectorizantă. Vocile lor se așază pe o melodie ritmată, dirijată de actorul Kira Semionov cu ajutorul unui sintetizator. Îi urmăresc cu privirea înțepenită – sunt magnetici.

Mă aflu la Chișinău, la o repetiție a Teatrului-Spălătorie, singurul teatru independent din Republica Moldova care face spectacole personale, politice, incomode. „Noi vorbim despre istoria recentă, comunitatea LGBT, feminism”, explică Nicoleta Esinencu, una dintre fondatoare. Împreună cu Nora Dorogan și Doriana Talmazan, au pornit Spălătoria prin 2010, fiindcă aveau nevoie de un altfel de teatru, pe scena căruia să vorbească despre ce le doare, despre discriminare, violență, corupție. Au produs primele spectacole pe banii lor, cu scaune și lămpi aduse de-acasă. Le țineau în subsolul fostei spălătorii „Nufărul” din Chișinău, în fața unui public restrâns, iar pentru a supraviețui, administrau și un mic bar pe lângă teatru, în care organizau petreceri alternative. Era o oază de libertate, un spațiu revoluționar în care se discuta despre orice și în jurul căruia s-a format o comunitate diversă și progresistă. În 2017, după șapte ani de Spălătorie, actorii au fost nevoiți să renunțe la spațiu. „Gestionarea barului implica multă energie. Am ales să ne păstrăm puterile pentru a continua să facem teatru”, mi-a spus atunci Esinencu. În anii următori, trupa ei a coprodus piese cu teatrele din Berlin, Stuttgart, Düsseldorf, Graz și altele.

Artiom Zavadovsky și Doriana Talmazan la repetițiile pentru „Simfonia progresului”

Astăzi, Teatru-Spălătorie numără cinci actori și zece ani de activitate în spate. E un teatru nomad, fără o scenă proprie sau susținere de la stat, dar cu aceeași misiune, condensată într-un rând de Esinencu: „Avem probleme, avem de spus și asta e mai important decât orice.” Cu părul vâlvoi și privirea deschisă, Nicoleta Esinencu, nucleul colectivului, este unul dintre cei mai apreciați dramaturgi pe scena independentă din republică. Din 2005, când a scos monodrama „Fuck You, Eu.ro.pa!” despre criza de identitate după destrămarea Uniunii Sovietice, scrie sincer și acid despre problemele care nu mai pot fi ascunse sub preș. Piesele ei sunt jucate în România, Suedia, Japonia, Rusia, Germania, Franța și Austria.

Suntem într-o sală cu pereți albi, la primul etaj al unei case din centrul Chișinăului. În acest spațiu trupa lucrează la „Simfonia progresului” – un nou spectacol despre exploatare și inegalitate, realizat în colaborare cu teatrul Hebbel am Ufer (HAU) din Berlin. HAU este un complex teatral important, cunoscut în Germania pentru spectacolele itinerante, neconvenționale pe care le găzduiește. „E un subiect important, pe care l-am atins în «Recviem pentru Europa» și am vrut să continuăm”, povestește co-fondatoarea și lucrătoarea culturală Nora Dorogan. „Recviem pentru Europa”, o coproducție din 2018 cu teatrul Graz din Austria, vorbește despre investițiile străine în Republica Moldova, atât de încurajate de autorități, dar care se traduc în joburi prost plătite și orele grele de muncă. „Dacă atunci am vorbit despre condițiile de muncă din țară și cum profită Vestul pe loc, acum ne-a interesat mai mult perspectiva muncitorilor emigranți.” 

Scenă din „Recviem pentru Europa”. Foto: Roland Váczi

În „Simfonia progresului”, trupa demască exploatarea muncitorilor veniți din țări „de categoria a doua” de către corporații în tandem cu statele așa-zis civilizate. Ca și celelalte producții ale Spălătoriei, spectacolul spune câteva povești adevărate, documentate temeinic de actori și așezate pe hârtie de Esinencu. Una dintre povești vine din Finlanda și aparține unei moldovence care a mers la strâns castraveți și zucchini. „Femeia credea că în acea țară sunt respectate drepturile muncitorului, dar când a ajuns acolo, a rămas șocată”, povestește Esinencu. Nimic nu era conform contractului: ziua de muncă era mai lungă, salariile întârziau, nu existau pauze de masă și nici toalete; muncitorii mergeau la veceu în câmp. În perioada pandemiei, trăiau câte patru într-o cameră. Deși protagonista poveștii s-a revoltat, nu a reușit să schimbe nimic. „Asta mi se pare perversiunea cea mai mare a exploatatorului: el știe că muncitoarea își cunoaște drepturile și nu-l interesează. Mâine o să găsim pe altcineva”, spune cu mâhnire Talmazan.  

O altă poveste din spectacol începe cu un student moldovean care s-a angajat șofer la Amazon în Germania. În cazul lui, exploatarea a mers mână în mână cu progresul tehnologic. „Amazon este construit pe algoritmi, iar algoritmul lucrează întotdeauna împotriva omului, îl consideră robot”, spune Nicoleta Esinencu. Tânărul nu avea voie să întârzie livrarea coletelor, iar ca să reușească, ajungea să renunțe la pauze. „Una e să citești despre aceste cazuri în ziare și alta e când îți spune omul cu gura lui că urinează în sticlă.” În ultimii ani, au ieșit la lumină în presa internațională mai multe scandaluri legate de Amazon, după ce mai mulți lucrători ai companiei au protestat împotriva condițiilor proaste de muncă, acuzând gigantul american că ar fi suprimat eforturile de sindicalizare ale angajaților. Între timp, Jeff Bezos, fondatorul Amazon și cel mai bogat om din lume, tocmai a efectuat prima sa călătorie în spațiu.

La repetiții pentru „Simfonia progresului”. De la stânga la dreapta: Artiom Zavadosky, Nicoleta Esinencu, Kira Semionov, Doriana Talmazan

Poveștile din „Simfonia progresului” sunt însoțite de o voce colectivă, prezentă permanent, inspirată din alte sute de cazuri. E o voce adâncă, tăioasă, care panoramează o lume brutală în care exploatarea duce la adevărate provocări de sănătate mintală. Un exemplu este sindromul Italia, o formă de depresie socială care se întâlnește, în primul rând, la femeile plecate peste hotare ce îngrijesc de bătrâni. Circa 5% dintre moldovencele emigrate sunt afectate, spun cercetătorii. „O discuție la nivel de stat despre asta nu există și nu știu când o să existe, dar cred că e important să o aducem noi”, spune Esinencu. 

Pe deasupra, a venit pandemia, care a funcționat ca o hârtie de turnesol, cred actorii. A adâncit inegalitățile și a scos la iveală indiferența celor privilegiați. Imaginea unui om care stă acasă în timp ce altul merge la munci agricole și livrează produse până la ușă i-a făcut pe artiști să sape în relațiile dintre Est și Vest, niște relații șubrede, marcate de inechitate. „Drepturile omului există doar pentru unii oameni”, spune Esinencu. „Ca și progresul”, adaugă Zavadovsky. Când i-am întrebat pe actori ce ar însemna progresul veritabil, neatins de interese meschine, Nora Dorogan mi-a răspuns imediat: „Apă curat, aer curat, sol curat ca noi toți, șapte miliarde, să o ducem mai bine. Vreau în acești termeni să gândim progresul.”

„când ești civilizat, le dai săracilor săpun, 
chiar dacă ei nu au acces la apă”

Actorii reiau o scenă. În fața lor, de parcă ar sta în primul rând, Dorogan și Esinencu urmăresc repetiția așezate la o masă. „Improvizați pe sunet”, le sugerează Esinencu. După fiecare replică, artiștii pornesc pe rând câteva bormașini colorate, instalate lângă microfoane. Mașinile de găurit nu sunt doar niște elemente de decor; pe lângă bâzâit, produc muzică. La ea se adaugă zumzete, bătăi, sunete de clape. Împreună fac un amestec hipnotizant. 

Pentru trupa Teatrului-Spălătorie, pandemia a venit într-un moment total nepotrivit. „Mai bine zis, ne-a prins în cel mai frumos moment!”, exclamă Talmazan. Trupa juca pe scenele nemțești „Abolirea familiei” - cea mai recentă producție a Spălătoriei, creată în colaborare cu teatrul HAU din Berlin – o piesă răvășitoare, care investighează conceptul de familie și spune povești intime despre familii distruse de homofobie, boală și sărăcie. Pe 19 ianuarie 2020, actorii au jucat ultimul spectacol la Stuttgart, după care a năvălit incertitudinea. 

Scenă din „Abolirea familiei”. Foto: DorotheaTuch

„Aveam deja invitația de a lucra la noua producție („Simfonia progresului”, n.r.) și asta ne-a ajutat moral. Știam că avem de lucru, nu o să murim de foame”, spune Talmazan. Dar pentru că nu știau când se vor revedea într-o sală de teatru, artiștii au decis să se reinventeze. Așa a apărut „Apel de urgență”, un spectacol la telefon. Orice doritor putea să se înregistreze gratuit și să fie sunat de un actor al Spălătoriei, care îi povestea în timp real o istorie din cele care au născut spectacole de-a lungul a zece ani. De exemplu, unii participanți au ascultat la telefon povestea Irinei din spectacolul „Recviem pentru Europa”. „Am 15 ani, am cusut aceste ghete pentru dumneavoastră. Salut din Moldova!”, le-a răsunat în receptor vocea limpede a Dorianei Talmazan. „Haina pe care ai cumpărat-o este una din cele zece milioane de haine cusute în Moldova, de femei care sunt plătite cu cinci euro pentru ziua de muncă.” Peste o sută de oameni, mulți din Moldova profundă, au primit apelul de urgență. „Am încercat să ajungem și la alți oameni, care nu au acces la teatru”, explică Esinencu. 

Tot pe timp de pandemie, trupa a filmat „Clear history”, primul spectacol despre masacrarea evreilor din Basarabia sub regimul mareșalului Antonescu, și a transformat producția feministă „Evanghelia după Maria” într-un performance audio, care va ajunge la câteva radiouri din țară. În „Evanghelia după Maria”, un spectacol jucat inclusiv la București, Esinencu s-a folosit de Biblie pentru a demonta retorica patriarhală și a mobiliza femeile să lupte împotriva muncii neplătite, a dependenței de soț, a violenței acasă și la muncă.

„tatăl nostru/ care te crezi dumnezeu doar pentru că ești bărbat/ alb/ tatăl nostru/ care ești în ceruri/ coboară cu picioarele pe pământ”

Scenă din „Evanghelia după Maria”. Foto: Alex Wunsch

Toate aceste proiecte au fost susținute de Ministerul Afacerilor Externe din Germania și alți parteneri străini. Autoritățile de la Chișinău nu au sprijinit în niciun fel sectorul cultural pe timp de pandemie. „Pe noi nu ne-au susținut până la pandemie, de unde ne-ar susține în pandemie?”, spune Esinencu. Teatru-Spălătorie are o relație complicată cu responsabilii de politici culturale care, spun actorii, nu înțeleg ce înseamnă un teatru independent și nu apreciază mesajele critice din piese. „Ei să ne dea bani, iar noi să-i criticăm? Cred că e de neconceput în capul lor”, râde amar dramaturga. În lipsa unui spațiu propriu, trupa trebuie să aibă bani de chirie atunci când vrea să joace un spectacol acasă. Câțiva ani în urmă, s-a lăsat cu presiuni. „Noi închiriam un teatru și se suna de la minister și se zicea: «măriți-le plata» ca să nu mai ne putem permite”, continuă Esinencu. 

Teatrul din Republica Moldova se află într-o stare de urgență și trebuie regândit, crede trupa. „Cel de stat este periculos pentru public, toate stereotipurile mocnesc acolo”, îmi spun actorii într-o pauză și încep să le enumere: regii trebuie să fie blonzi cu ochi albaștri, fetele frumoase merită să fie protagoniste, iar cele cu forme pline, mai scunde ajung servitoare. Se râde de homosexualitate, de alcoolism, de munca sexuală. „Noi venim din acel mediu și tocmai experiența proastă de-acolo ne-a provocat să facem Spălătoria”, spune Talmazan, care a lucrat în trecut la un teatru de stat. 

„e civilizat să mănânci căpșune,
dar nu e civilizat să culegi căpșune”

Repetiția continuă. Zavadovsky își plimbă greutatea de pe un picior pe altul în timp ce Talmazan face notițe pe scenariu. În spatele actorilor, trei panouri cu lumini stau sprijinite de perete. Din recuzită mai fac parte bormașinile și câteva faruri auto. Ca și în celelalte producții ale Spălătoriei, decorul e redus la minim. Nu e o constrângere financiară, ci o decizie asumată, un demers împotriva decorurilor scumpe, complicate, care ajung în depozite sau la gunoiști. „Un om în scenă, trei sute de becuri ard, iar spectacolul este despre mediu”, spune ironic Esinencu. „Noi refolosim mesele, scaunele. Panourile, de exemplu, au fost salvate din casele de cultură. Noi le-am cumpărat, pentru că sunt impresionante și erau ieftine și pentru că la rândul nostru, am vrut să le dăm valoare. Ele duc o poveste în spate.”

Trupa face o pauză și ieșim cu toții afară. E o zi dogoritoare, ne adăpostim la umbra unui copac noduros. Aflu că „Simfonia progresului” își va avea premiera în ianuarie 2022, la Berlin. Actorii trebuiau să fie acum în Germania, dar din cauza restricțiilor, nu au mai putut ajunge. În curtea casei în care își țin repetițiile, mă încumet să-i întreb dacă există șansa să plece definitiv din Republica Moldova. Esinencu dă din cap că nu: „E fain să ai plecări, să comunici cu oamenii, să vezi și altceva, dar noi continuăm să căutăm o casă pentru noi aici.”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK