Am recitit de curând Pagini, volumul de debut al Elenei Vlădăreanu. În 2002, când l-am parcurs prima dată, mă șocase – și nu doar pe mine. Dintre toți poeții douămiiști, Elena Vlădăreanu a fost de departe cea mai controversată. Nu Ianuș, care a făcut scandal băgându-și „penisul lung și negru” în România și trezind din somn câțiva milițieni din Brașov, care au vrut să-i facă dosar penal. Ianuș a fost recunoscut de la început ca poet de mai toată lumea (chiar și de bietul Alex Ștefănescu). Însă despre Pagini s-a spus că nu e literatură. Cu atât mai puțin „poezie”. Textele de acolo erau un fel de proto-blog, însemnări autobiografice ale unei fete de 20 de ani, angajată la un ziar și vag integrată în lumea culturală a vremii, care descrie cu inconștiență și cruzime tot ce se petrece în jurul ei. Pagini vorbea, fără să-și ia nici o precauție, despre precariatul cultural al anilor 2000, despre misoginismul lumii literare, despre cafe-interneturile unde-și scria textele, despre complexele autoarei, despre grăsimea de șolduri, despre deșertul care este realitatea – și o făcea fără să se ascundă în spatele unor pseudonime, figuri de stil sau chiar stil: „paginile” n-aveau nici un stil, ceea ce era pe-atunci un mare curaj.

Ulterior, Elena Vlădăreanu a depășit acea poezie a conștiinței corporale (care în primul volum nu devenise încă o conștiință de sine), evoluând către o poezie din ce în ce mai abstractă. Abstractă în sensul că autobiografia autoarei (care nu cred că ar putea să scrie ceva pur „ficțional”) devenea pretextul unor contextualizări din ce în ce mai largi: fantasma Uniunii Europene în Europa. Zece cântece funerare (2005), rutinele și reclamele societății de consum în Spațiu privat (2009).

Non Stress Test a fost inițial o piesă de teatru, sau mai bine zis textul care a stat la baza unui spectacol (Habemus bebe) regizat de Robert Bălan în 2014. În acest volum (ușor rescris față de varianta lui scenică), Elena Vlădăreanu a ajuns la experiența, tot autobiografică, a maternității. În ultimii 10 ani, cam toți scriitorii douămiiștii care au avut copii s-au simțit obligați să ilustreze tema. Însă, de la Ioana Nicolaie la Dan Coman, nu mi-a plăcut mai nimic din aceste scrieri, în care am găsit prea mult kitsch, prea multe bomboane literare și prea puțină autenticitate. 

Ei bine, ultimul lucru care s-ar putea spune despre Non Stress Test e că ar fi dulceag și convențional. De la primul text, o listă rece de obiecte și de personaje asociate unei nașteri („perfuzorul/ patul/ cearșaful/ tamponul/ pansamentul/ tifonul/ perineul/ degetul/ lichidul/ sângele/ oxytonul/ calciul/ monitorul/ asistentul/ infirmierul/ cotul/ colacul/ forcepsul/ vacuumul/ anestezicul/ acul/ firul/ halatul/ buzunarul/ bacșișul”), din metafizica maternității rămâne prea puțin. Noua mamă se gândește ambiguu la sex și se teme de corpul ei deformat, de faptul că ar putea fi socotită respingătoare. Sentimentele sunt instabile, mânate dintr-o parte în alta. Realitatea e ca un ghimpe care sparge toate baloanele colorate. Rămân doar anxietățile, rutinele, timpul dereglat, clișeele sociale, obiectele și câteva cuvinte pe care mama le (re)învață odată cu copilul. Plus mirosul închis pe care-l exală hainele ei când iese să cumpere ceva.

Non Stress Test nu e o întoarcere la descriptivismul miop din Pagini. Este un volum apropiat de conceptualul Spațiu privat, doar că alienarea culturii de consum a fost înlocuită prin alienarea indusă de creșterea unui copil. Doar că de data asta în urma înstrăinării rămâne ceva.

Elena Vlădăreanu, Non Stress Test, Casa de pariuri literare, 2016, 62 pag., 15 lei.

Foto main: detaliu copertă