Ianuarie strânge laolaltă în cinematografe mai multe filme regizate de femei, de la reveniri mult așteptate la debuturi în forță. Nu atât o aglomerare miraculoasă cu iz de coincidență, cât dovada faptului că sistemul cinematografic a început să propună și să încurajeze voci noi.

If I Had Legs, I’d Kick You (Mary Bronstein)

Câte mini- și maxi-crize încap în acest balon plin de angoasă care e protagonista filmului înainte ca acesta să cedeze în sfârșit? Dat fiind turul de forță al actriței Rose Byrne (recent recompensată la Globurile de Aur), pariul nu este doar narativ și psihologic, el e întâi de toate sportiv, o probă fizică. Recunoaștem aici câte ceva din frenezia curat burlescă înjghebată de Ronald Bronstein, partenerul cineastei și mastermind-ul care i-a pus pe frații Safdie pe direcția unor brio-uri steroizat-isterice despre masculinități fragile, strânse cu ușa. În Daddy Longlegs (2009), Bronstein însuși jongla beatnic cu povara monoparentală și cu provocările traiului de zi cu zi, pe care părea mereu să le piardă fără resentiment, acumulând decalaje din ce în ce mai serioase față de orice standard de respectabilitate. Această bufonadă pare să revină în If I Had Legs, I’d Kick You, însă doar pentru a se preschimba brutal într-un traseu existențial himeric și tot mai coșmaresc. Ceea ce începe ca un flirt cu emoții naturaliste, foarte mumblecore din fire, capătă luciri expresioniste, cu granița dintre realitatea fermă și nălucirile nevrozate ștergându-se progresiv.

Moștenirea comică a proiectului sfârșește destul de încețoșată, redusă la o adunătură de pățanii nefaste și fantaste. O mamă singură se vede obligată să facă slalom printre dificultăți variate: fetița bolnavă, craterul apărut în tavan de la vecinii de sus, pacienții săi din cabinetul de psihoterapie. Senzația de prea mult și prea din toate părțile e cultivată obsesiv de film; tot ea se dovedește, însă, și principala sa limită, dramaturgia complăcându-se în acest asalt insistent, fără respiro, realizat cu scopul de a-și copleși protagonista. Filmul lasă impresia de efort monocord, care se înverșunează. Tratamentul sever aplicat personajului e parte din problemă. Diversele manierisme nu ajută nici ele: mizanscena recurge la niște opțiuni destul de greoaie, printre care refuzul de a îi figura până la final pe tată și pe fiică, personaje reduse la două voci obositoare din off. Desigur, dorința filmului de a literaliza cinematografic depresia maternală și efectele ei asupra percepției este de înțeles. Însă rezolvarea, cam studențească, blochează protagonista într-un hol al oglinzilor demonstrativ: vorba cuiva, ea devine nu atât o victimă simbolică, cât o victimă a simbolismului.

Astea fiind zise, priceperea „tehnică” a lui Mary Bronstein e solidă. Mizanscena se strânge în jurul chipului lui Byrne, care traversează filmul zombificată, surescitată, pradă a unei suprastimulări de toate clipele. Foarte cassavetesian, filmul transformă grimasele, ezitările, pufnirile și răbufnirile lui Byrne într-o busolă. Pe lângă ea mai plutesc anumite figuri placide, dintre care un tânăr de culoare pe chill (A$AP Rocky) și un confrate psihoterapeut (Conan O’Brien). Aceste întâlniri recurente reușesc să fie deopotrivă niște opțiuni de contre-emploi – O’Brien, excedat și totuși colegial, protocolar; A$AP Rocky, singurul dude mai relaxat din această furtună, care se materializează exclusiv în lumina de neon a orelor târzii – și un contrapunct comic destul de eficient. Întâlnirile cu ei nu aduc, stricto sensu, nimic (de unde și savoarea lor gratuită): protagonista se învârte pe loc, tot mai adâncită în labirintul propriei minți.

Vie privée (Rébecca Zlotowski)

Prin comparație, Vie privée este fără îndoială un film mai puțin intens, dar și mai amiabil. De fapt, aerul său romanesc vieux jeu, cu multă vioară din off și multe interioare îmbrăcate în lemn, constituie simultan atracția principală și slăbiciunea evidentă a proiectului. Zlotowski realizează aici un fals film „mare”: secrete de familie burgheză (un impenetrabil clan evreiesc), morți suspecte, plus o detectivistică improvizată. Vibe-ul e foarte à la Arnaud Desplechin, o plutire ușor naivă printr-un prezent îmbibat de dilemele grandioase ale istoriei și de frisonul unor potențiale aventuri, cu Mathieu Amalric, actor fetiș, făcând racordul dintre filmografii pe post de patriarh iritabil, prins într-un amantlâc mai mult sau mai puțin malign. Dar starul, aici, e Jodie Foster, neașteptată psihanalistă strămutată de peste ocean (franceza sa e ireproșabilă, acompaniată când și când de vreo mică sudalmă în limba „mamă”), care demarează pe cont propriu o anchetă asupra morții subite a clientei sale (Virginie Efira, întrevăzută prin flashback-uri oblice).

Traseul poveștii e lax, la limită irelevant. Contează mai degrabă cum se adiționează aceste straturi de biografii paralele, cum o dispariție șocantă reușește să ilumineze o prezență banalizată, cum adrenalina acestei căutări inexplicabile iradiază și coagulează firele destrămate ale propriei existențe lăsate de izbeliște. Alături de protagonistă îl întâlnim pe rubicondul său fost soț jucat de Daniel Auteuil, care își tematizează nu fără oarecare voluptate comică sfârșitul vârstei intense, eroice, a marilor pasiuni. În fond, marea peripeție a filmului constă în tentativa mai curând eșuată de infiltrare nocturnă a acestui duo la vila din pădure a patriarhului incriminat, trezit din niște libații amoroase. Zlotowski s-a născut în 1980, dar filmul său cultivă, aș zice conștient, o bonomie boomer-istă a trăirilor medii și a revelațiilor bătrânicioase. În spiritul său, el e mai fidel vechilor comedii hollywoodiene arhetipale cu staruri reșapate, care își redescoperă ingenuu flama reciprocă – niște obiecte ce mizează întâi de toate pe nostalgia și înduioșarea publicului –, decât de sofisticării psihologizante mai actuale.

Desigur, așa stând lucrurile, Vie privée nu arborează cine știe ce revendicări morale majore. Filmul aspiră maxim să livreze ceva suspans spectatorilor din acest rabbit hole în care își angajează protagonista, soldat cu pierderea încrederii sale în propria practică instituționalizată și cu un improbabil elan pentru terapii alternative: la un moment dat, o viziune dobândită în timpul unei sesiuni de halucinație o face să debiteze diverse explicații aiuritoare în fața fiului său sceptic (Vincent Lacoste). Scena, aidoma întregului film, nu e din cale-afară de hazoasă – ea consfințește incapacitatea filmului de a depăși această luare lejeră peste picior, cuplată cu inevitabilul său pandant, un dramatism de fațadă. Nici măcar cameo-ul venerabilului documentarist Frederick Wiseman – un truc deja utilizat în precedentul Les enfants des autres (2022) – nu diluează impresia unei epuizări de ansamblu a mizanscenei. Cu cvintetul său de staruri de prim-plan, Vie privée se înscrie într-o nouă tradiție de „calitate franceză” – plăceri domoale, duminicale, pre-mestecate.

The Chronology of Water (Kristen Stewart)

Celebra efigie arthouse Kristen Stewart debutează în regia de lungmetraj cu acest The Chronology of Water, bazat pe memoir-ul Lidiei Yuknavitch. Scriitoarea își povestea acolo traseul biografic marcat de traumă – un tată abuziv –, adicții și regăsire. Ca multe debuturi, filmul rezultat e ambițios, dornic să lase o amprentă. Asta e și ceea ce îl face, într-o bună măsură, indigest: senzația de crispare a gestului regizoral, sentimentul că ceea ce vedem e un etalaj de efecte menit să ne epateze. Stewart, să fim convinși, e cablată: experiența ei la prima mână cu un alai de autori și autoare de cinema se traduce în acest film prin recursul la multe chestii care azi sunt la mare trecere pe piața festivalieră: narațiune fragmentată, filmare pe peliculă, lirism născut din proximitatea corpurilor etc. Filmul acoperă o planșă vastă de timp – din adolescența protagonistei (Imogen Poots) până când, după nenumărate șocuri și hăuri, se instalează în viața de familie –, peste care alunecă prin salturi înainte și bruște virări în marșarier, transformând cronologia într-o pastă etern maleabilă sub impactul psihicului.

În spatele acestui asamblaj de secvențe pulverizate se simte o hotărâre sănătoasă de a livra spectatorilor o experiență, nu doar o poveste. Imaginile și sunetele disparate ale filmului conspiră la încropirea acestei forme fragile, mereu pândite de riscul deraierii. Filmul se mulează pe fondul imanent al protagonistei violentate de acest pater familias detestat, uitat, înțeles, poate că iubit; avansează alături de ea înspre o formă de împăcare cu destinul prin scris (Jim Belushi îl joacă pe bardul prăjit Ken Kesey, mentor la un curs de scriere creativă) și, pe urmele sale, se liniștește întrucâtva la rândul său. Orișicum, curba emoțională a constructului e vertiginoasă per ansamblu – mi-e teamă însă că, luată la bani mărunți, își pierde din forță. Într-adevăr, mare parte din micro-dramaturgia filmului se sprijină pe generalități degrabă țâșnite la auzul vocabulelor „subiectiv” sau „poezie”: atingeri la plan-detaliu, fragmente de corp decupat, multă lumină trandafirie. Facultatea e o suită clișeistică de beții sau, dimpotrivă, escapade la mare cu fetele, mâinile sus și pletele în vânt în timp ce mașina înfulecă asfaltul. La un moment dat, Lidia se amorezează de un băietan visător, care cântă balade. 

În fine, The Chronology of Water e un ultra-serios bombardament de intensități majore, fără cale de mijloc, inatacabil în virtutea subiectului său grav. Stewart manifestă o clară conștientizare a nevoii de transgresiune, de ruptură – dincolo de adicții, protagonista însăși dezvoltă, mai întâi drept coping mechanism și apoi ca un efect de semnătură, o carapace agresiv-tenebroasă. Pe de altă parte, astfel de impulsuri – verbalizate cel mai clar în scriitura sa ofensivă – rămân cam descărnate, afișate exclusiv la nivel textual. Teribilismul filmului e, în cele din urmă, destul de safe; sub ambalajul său plin de pretenții se găsește, paradoxal, un obiect fără asperitate, născut dintr-o privire de premiant iscusit, strategic. Laborios, efortul lui Stewart merge totuși mult dincolo de adesea anecdotica tranziție a actorului-star spre meseria de regizor – și anunță o figură de urmărit (și) în această nouă ipostază.