Noi filme de la doi piloni ai cinemaului american independent din ultimele decenii, Jim Jarmusch și Kelly Reichardt, punctează, cu reușite variabile, finalul de an.
Father Mother Sister Brother (Jim Jarmusch) – 2*/5*
Jim Jarmusch era cândva liderul coolness-ului din cinemaul global. Criticul de film J. Hoberman descria hit-ul său Stranger than Paradise ca „o lovitură neo-underground a post-punk-ului de la mijlocul anilor ‘80, precum și un film care posedă calitatea atemporală, arhetipală a unei longevive benzi desenate de ziar.” A fi sincron cu textura propriilor vremuri și, simultan, a da impresia că descinzi dintr-un rezervor de sensibilitate trans-generațional: Jarmusch a tot căutat, ulterior, să refacă acest aliaj dintre o proximitate înșelătoare (filmul ca etern proiect studențesc de făcut cu prietenii) și o anvergură neașteptată (filmul ca expresie cristalizată a unei verve radical-chic aproape teoretice). Father Mother Sister Brother reia ambiția acestui fals film mic. Poate însă că vremurile s-au schimbat, poate că garanția bancabilă a numelui autorului nu mai merge de una singură într-un peisaj artistic în care proiectele făcute din pix, pe genunchi, în grabă au devenit o sub-categorie în sine – cert e că filmul acesta se dovedește o risipă, un efect leneș de semnătură, o adunătură de staruri puse să se uite unele la altele.
Sunt trei povești aici, toate construite pe același calapod. Niște familii înstrăinate încearcă să se reconecteze. Nu prea merge, fiindcă viața e complicată – dar să fim siguri că toată lumea e mânată de sentimente frumoase. Ceea ce în alte contexte ar putea degenera în certuri și ocară aici se încheie cu o mină politicos-neputincioasă, o ridicare de umeri în chip de resemnare. Trei întâlniri, deci – un frate și o soră (Adam Driver și Mayim Bialik) își vizitează tatăl sihastru (Tom Waits); două surori (Cate Blanchett și Vicky Kriesp) își vizitează distinsa mamă (Charlotte Rampling); un frate și o soră (Luka Sabbat și Indya Moore) vizitează apartamentul golit al părinților lor decedați. La capătul lor, inevitabil, viața merge mai departe, iar poezia uitată a lumii este salvată. Cu excepția primei povești – în care Driver face fețe-fețe, iar Waits se amuză cu un mic rol de compoziție, într-un ghem de „raporturi de putere” în care devine tot mai puțin clar cine păcălește pe cine –, nimic nu vine să tulbure senzația de platitudine ambalată cu grijă (costumele au fost semnate de Anthony Vaccarello), la limita zaharisirii din cărțile de dezvoltare personală.
După ce a realizat Night on Earth (1991), un omnibus pitoresc despre taximetriști de pe tot mapamondul, Jarmusch ne oferă de data asta o mai puțin intensă amiază pe Pământ: un film molcom plimbat prin America, Dublin, Paris, din care toată viziunea pontoasă care l-a consacrat pare să fi fost evacuată în favoarea unei imperturbabile mirări kitsch la contactul cu lumea. Marea idee „formală” a filmului e recurența în cele trei viniete a unor skateri filmați în slow motion – ah, tineretul...! În rest, dramaturgia tot trage de acest principiu subțire al absurdului fără conflict, al non-spusului care amenință să erupă, al vieților paralele reunite preț de o clipă de dragul unor formalități. Sună nobil pe hârtie – pe ecran, însă, e mai curând prilej de înduioșare nostalgică: a trecut timpul, iar icon-urile neo-underground-ului de ieri au devenit exponenții conformismului artistic de azi.
Father Mother Sister Brother rulează în cinematografe din 26 decembrie.
The Mastermind (Kelly Reichardt) – 4,5*/5*
Kelly Reichardt este cea mai importantă autoare (de orice gen) de cinema american independent a ultimilor 30 de ani. E un fel de-a spune că așteptările de la acest The Mastermind erau mari. Filmul nu dezamăgește. E vorba despre J. B. Mooney (Josh O’Connor), un fost student la arte reconvertit în mic escroc de muzeu, care dă o spargere mai serioasă la o instituție locală. Suntem în anii ‘70, iar camera lui Christopher Blauvelt (DoP-ul încetățenit al lui Reichardt, care a filmat recent și May December, în regia lui Todd Haynes) surprinde o glorioasă toamnă în provincia americană, numai covoare de frunze, ploi mocănești și o lumină mieroasă, aproape lichidă. Ca multe dintre filmele regizoarei, The Mastermind e lucrat cu atenție, ca un obiect – dar nu pare să fie din cale-afară de conștient de sine. Până la finalul splendid de cinic, Mooney își croiește un drum solipsist printr-o țară scuturată de tulburări sociale, complet imun la orice iese din sfera delirului său cu îmbogățirea rapidă. Ar putea fi la fel de bine o pildă despre prezent (mai ales în contextul mediatizatelor jafuri din muzeu) – dar ce e grozav la film e că pune în joc o dramaturgie a gesturilor de atunci, a unor acțiuni care contează întâi de toate autonom în bula lor etanșă, nu ca reflexie a ceva, nu ca proptele ale „actualității”, nu ca „te-ai prins?”-uri adresate complice spectatorului de azi. The Mastermind e un film al lui 2025 care reinstituie puterea decăzută a ficțiunii în și prin ea însăși.
S-ar putea zice că întreprinderea cumpănită a lui Reichard e la polul opus față de o altă recreere meșteșugită a anilor ‘70 – în mod vizibil, decada în care s-a întâmplat totul –, adică O agente secreto al marelui cineast cinefil Kleber Mendonça Filho. Acelei povești arborescent-virtuoaze Reichardt îi preferă, în stilu-i caracteristic, o dedramatizare suplă, în care tropii de heist movie – ticluirea preliminară la lumina unui bec chior, spargerea efectivă în care ceva nu merge bine, urmările tot mai anxiogene – sunt deșurubați și lăsați să plutească în derivă. Reichardt s-a tot specializat în deconstrucții de genuri populare (mai ales western-ul i-a reușit foarte bine în Meek’s Cutoff [2010] și First Cow [2019]), iar aici reînnoadă firul deschis de Night Moves [2013], în care niște activiști de mediu duceau la bun sfârșit o acțiune politică. Dar în centrul său nu mai e grupusculul angoasat, măcinat din interior, cedând în fața presiunii establishment-ului – e figura acestui individualist pierdut în lumea lui, un îmbârligător chipeș, un as al manipulării, care se deșiră de unul singur, fără scrupule pentru familie (soția e jucată de Alana Haim, apariția memorabilă din Licorice Pizza al lui Paul Thomas Anderson), prin peisajele unei Americi date în clocot.
Plăcerile ocazionate de suspansul narațiunii sunt nenumărate – dar acest portret al unei masculinități strânse cu ușa e punctul în care filmul înflorește cu adevărat. Există o secvență foarte frumoasă în care Mooney se refugiază la un cuplu de prieteni retrași într-o căscioară la țară. Reichardt știe să întruchipeze acest trai tihnit în care irupe fugarul nostru hirsut, transformat dintr-un fost loser într-un loser cu aură picantă de legendă. În linii mari, Mooney este un anti-erou – oportunist și alunecos ca tenia –, dar filmul ține să îl protejeze: mi-era dor să văd un asemenea personaj care, la distanță de imagini pozitive și cuvinte de ordine, există integral, cu bune și cu rele – un năuc camuflat în spatele unui zâmbet de cuceritor și nimic mai mult. The Mastermind îl lasă să funcționeze într-o stază tăcută: e ceva foarte straniu să vedem mișcările adesea aberante ale acestui electron liber dintr-o provincie moartă, fără eveniment, aflată la distanță aproape comică de centrele unde se fabrică istoria mare. (La un moment dat se năclăiește într-un grajd de porci tot încercând să dosească pânzele furate.) Construit din astfel de detalii și din acumulări de acțiuni concrete, The Mastermind, un fals film retro, se dovedește a fi un mille-feuille despre refracțiile ireductibile ale trecutului, despre plinătatea sa greu de penetrat – și cel mai bun film american al anului.
The Mastermind este disponibil pentru vizionare online, pe platforma MUBI.
