Netflix continuă să colonizeze piața filmului așa-zis de artă, lansând, ca în fiecare toamnă, o importantă ofensivă cu autori care mai de care: de la voci consacrate și cadorisite cu carte blanche la noi talente dornice să impresioneze, platforma s-a impus în peisajul cinefil popular ca ceva mai profund decât un simplu supliment al marilor ecrane.
Frankenstein (r. Guillermo Del Toro) – 2,5*/5*
Guillermo Del Toro face parte din categoria super-autorilor care astăzi își pot da delirul pe bani mulți, încercând să păstreze totuși o aparență superficială de stil personal. Cu Frankenstein, cineastul întărește un demers hollywoodian în vogă – vezi și recentul Nosferatu al lui Robert Eggers –, care constă în a te asigura că nimic din aceste mituri civilizaționale ale Vestului nu rămâne ascuns, subînțeles, implicit. Pe lângă pirotehnia imersivă a lui Del Toro, versiunile clasice din anii ‘30 ale lui James Whale, cele care au impus în conștiința publică figura lui Boris Karloff ca monstru neînțeles cu inimă mare, par artă conceptuală. Mexicanul se jură prin interviuri că nu va pune vreodată mâna pe inteligența artificială generativă – dar nici nu trebuie: Frankenstein-ul său deja se simte ca o realizare post-umană din care s-a pierdut orice contact cu realitatea – adică fix întrepătrunderile tulburătoare dintre lumea noastră și fantezie –, mai înrudită în sensul ăsta cu secvențele „cinematice” ale jocurilor video decât cu strămoșeasca suprafață fotosensibilă a peliculei.
Astea fiind zise, filmul capătă o anume anvergură epică. Tot trudind la acest imaginar steampunk decadent în care diverși savanți nebuni se cred Dumnezeu pe scena Academiei – ceva altminteri mai izbutit la Yorgos Lanthimos în take-ul său feminist-umoristic al mitului, Poor Things (2023) –, narațiunea generează o viziune vrăjită a exilului departe de societate, acolo unde cerbii îți mănâncă din palmă și lianele cotropesc ruinele omului. Frankenstein e și o luptă interminabilă între un inventator egoist și avid de putere (Oscar Isaacs, mai joaquinphoenix-at ca oricând) și un crash test dummy uman, prea uman (Jacob Elordi, mai înalt ca oricând) care se concluzionează pe o corabie la Polul Nord. Morala e simplă și aseptizată (a se compara, de dragul comparației, cu perversul Flesh for Frankenstein [1973] al lui Paul Morrissey): până și creatura vrea iubire! Del Toro se plasează mai mult ca oricând în favoarea ei, dar asta nu îl ferește de senzația că refrenul e vechi, știut pe de rost. Frankenstein-ul rezultat e o mare risipă de dolari care, departe de orice fractură, lipește și coase totul la perfecție. Luminând agresiv fiecare ungher, ajunge să își piardă orice secret.
A House of Dynamite (r. Katheryn Bigelow) – 3,5*/5*
Datorat unei mari regizoare americane, A House of Dynamite a trecut aproape neobservat pe la noi. Fără să fie o capodoperă, merita totuși mai multă atenție. Bigelow resuscitează aici un vechi dispozitiv – punctele de vedere distincte care converg și se despart abrupt, într-o mare tapiserie de motive interconectate – pentru a pune carne pe o veche teamă redevenită actuală: războiul nuclear. Navigând în sus și-n jos de-a lungul lanțului decizional literalmente trezit din somn atunci când un focos ia la țintă America pe nepusă masă, A House of Dynamite tematizează imposibilitatea oricărui răspuns etic în asemenea cazuri, strângându-se ca o menghină pe figura lui Idris Elba în rolul unui Donald Trump mai simpatic (tocmai aruncase la coșul de baschet alături de niște puști când a fost extras de echipa lui și obligat să decidă pe loc soarta umanității). Dar logica filmului e mai curând materială, înscrisă în gesturi nesemnificative, decât retorică. Evident, o bună parte din plăcerea spectatorului ține de capacitatea sa de a umple golurile lăsate de ghemul acestor fire individuale – iar Bigelow se pricepe foarte bine să le presare în drumul său.
OK, se poate spune că e o plăcere de boomer, cca. 2007 – dar eu, unul, m-am bucurat să mă las în voia acestei dramaturgii ultra abile, care se joacă dezinvolt cu unghiurile, scările, duratele cadrelor și transformă filmul într-o mică demonstrație de forță. Valorile universale puse în joc or fi ele fumate de când lumea – scenariul nu pare, într-adevăr, să poată penetra dincolo de imaginea melo a soțului/soției + copilaș care își văd de viață nestingheriți, fără să bănuiască faptul că America urmează să fie aneantizată în câteva minute –, dar filmul are grijă să le prelucreze mereu la modul concret. Vezi, de pildă, secvența în care, schimbându-și adidașii cu niște stiletto de rigoare pentru briefing-ul dimineții, una dintre protagoniste se împiedică de jucăria băiatului ei ajunsă în pantof. Povestea se aprinde prin toate aceste micro-dinamici care arată, printr-o privire documentată, ce nu merge atunci când totul ar trebui, dimpotrivă, să curgă ca uns. Navigând printre interfețe digitale și cuplând diverse birouri și centre de comandă, A House of Dynamite este o simfonie birocratică, un film de montaj – la propriu – consumat în era noilor anxietăți geopolitice, un huis clos care arborează o relativă economie de mijloace absolut binevenită, chemată să prefigureze inimaginabilul. Nu doar un umanism americanofil oldschool, deci, ci chiar o articulație complexă de imagini despre fragilitatea edificiului social contemporan.
Train Dreams (r. Clint Bentley) – 3*/5*
Train Dreams urmărește viața unui tăietor de lemne care îmbătrânește și se usucă pe măsură ce zilele trec mereu egale. Însă adevăratul său subiect, ca de atâtea ori, este America. Filmul – o adaptare după Denis Johnson – ne poartă în acest heirup al industrializării, când căruța se vede înlocuită de Ford Model T, iar toporul de drujbă, contemplând costul uman resimțit la firul ierbii, acolo unde schimbarea se încasează tăcut, nu se dezbate „critic”. Ca odisee despre acest Vest sălbatic afectat de proverbiala lăcomie a omului, împarte afinități cu First Cow (Kelly Reichardt, 2019) și mai ales cu There Will Be Blood (Paul Thomas Anderson, 2007), cea mai grandomană demitizare a visului american. Train Dreams își asumă o scară mai mică, ba chiar face paradă cu ea: aici, proiectul de-o viață al protagonistului Robert Grainier (Joel Edgerton) este o căscioară pe malul unui pârâu fotogenic, în care să îl aștepte o familie iubitoare. Nu mare lucru, așadar – însă, în contextul cinemaului hollywoodian, un fel de statement.
Filmul oscilează între doi poli extremi: beatitudine și tragedie, ambele înflorind la contactul cu o natură cosmică. Crezul său pare atașat de tradiție – echivalează modernitatea cu distrugerea lumii, și mai ales a raporturilor dintre oameni –, figurând trecutul ca pe o formă de paradis primitiv. Mare parte din poveste se desfășoară la adăpostul unor copaci seculari, prin crânguri virgine populate numai de bărbați severi. Partitura asta malickiană e riscantă, căci poate da în zahariseală – iar efortul mizanscenei de a insufla emoție ansamblului se vede mereu facilitat de multă vioară și multe apusuri trandafirii. Filmul, ce-i drept, atinge coarda sensibilă, dar nici nu pot spune că, bazându-se aproape exclusiv pe secvențe comode în care fetița lui Grainier descoperă găinile din curte sau lumina fluctuantă a lumânării, și-a setat vreun obstacol. Orișicum, marea găselniță a scenariului e coabitarea cu o fatalitate nemiloasă. Treptat, Grainier va ajunge tot mai însingurat, invadat de himerele dureroase ale amintirilor, abandonat unei vieți tihnite de ermit la distanță sigură de civilizație. Această întrepătrundere a planului realității și a unuia coșmaresc nu e foarte proaspătă – mereu o irupție de cadre stilizate în cheie „suprarealistă”, apoi realizarea că „totul a fost doar un vis” –, dar se dovedește atât de insistentă încât devine sistemul veritabil al operei. Doar imaginile mentale îl mai smulg pe Grainier dintr-o existență stearpă invadată de remușcări. Este nevoie, inevitabil, de o tură scurtă cu un avion de agrement pentru ca, plutind peste pădurile din care vine, descoperindu-și adicătelea plămada, Grainier să se lase în sfârșit integrat în continuumul universului. Atunci, cum ar veni, totul face clic.