Ecranizarea romanului Interior Zero de Lavinia Braniște e un exemplu tragic al faptului că un film e mai mult decât suma scenelor și temelor lui.
Unele romane nu pot fi adaptate. Altele nu ar trebui să fie adaptate. Interior zero, romanul care a plasat-o pe Lavinia Braniște la vârful scriiturii românești contemporane, din punctul meu de vedere, nu e unul din acele romane. E brutal în simplitatea sa și dureros în confuzie, povestea unei femei întinse în toate părțile de un sistem alienant – până când aceasta devine transparentă. E o carte despre improbabilitatea dragostei, a afirmării, a demnității umane pentru o generație care a crescut fără bani, fără părinți, fără un viitor luminos. E ceva cu care poate empatiza oricine a prins tranziția.
Și atunci vine întrebarea: ce era în mintea lui Eugen Jebeleanu când a făcut adaptarea asta?
Una din problemele cele mai mari ale industriei de film românești e sărăcia relativă. Zic sărăcie relativă, pentru că propteaua finanțărilor acordate de Centrul Național al Cinematografiei (CNC) funcționează într-o anumită măsură. Ține în viață o industrie care altfel ar fi în comă terminală și finanțează filme „de artă” pe care un public general nu le-ar gusta vreodată. Și prin această finanțare lasă loc pentru experimental, acolo unde piața liberă cere vandabilitate și produse cinematografice riguros extrudate. Există probleme, bineînțeles. De decenii întregi, CNC-ul ține în viață, pe aparate, cineaști care-s în comă creativă. Dar, cu toată birocrația sa, CNC lasă spațiu să te joci creativ, să storci și-un Kontinental ‘25 din banii de Dracula, să poți scoate dracii creației din tine. Uneori se întâmplă întâmplări – peste ciclul de producție al unui film vin belele, pandemii, crize și filmul trebuie să evolueze că, aia e, banii s-au dat. Nicăieri nu cred că e mai vizibil decât în Ext. Mașină. Noapte. (2024) al lui Andrei Crețulescu, un fel de thriller dezechilibrat, devenit meta-comentariu cinematografic de nevoie.
Doar că lui Crețulescu, în mare, îi iese. Lui Jebeleanu, absolut deloc. Ext. Mașină. Noapte. pleca de la clișee cinematografice asumate, le folosea ca să comenteze industria și lega totul cu ambiguitate. Interior zero nu doar că nu avea nevoie de tratamentul ăsta, dar mai și reușește miraculosul hattrick de a nu adapta coerent materialul sursă, de a nu spune nimic despre el și de a nu spune nimic, oricât se chinuie, despre film și procesul creativ din spatele său.
Hai să o luăm pas cu pas, ca-n filme. Interior zero e povestea Cristinei, o femeie thirtysomething aflată într-o criză existențială. Lucrează la o firmă nașpa unde e exploatată și insultată, locuiește într-o garsonieră nașpa și plătește chirie unui coleg de muncă, e prinsă într-un situationship nașpa cu un băiat care stă în Cluj (nașpa!). Mama Cristinei e cameristă în Spania și vine doar să o ajute în căutarea perpetuă a fiicei sale pentru un apartament potrivit într-un oraș oribil, plin de imobiliare. Ce mici licăriri de fericire mai sunt prin viața sa – prieteni, o relație promițătoare cu un băiat care se dovedește că „are pe cineva” – se termină adesea brusc și tragic.
Asta e cartea, ăsta e materialul sursă. Drama unei generații. În mare, asta e și ce avem pe ecran. Doar că nu se înțelege mare lucru, pentru că regizorul introduce nu doar unul, ci două twisturi în poveste. În primul rând, personajul central, Cristina, e jucat de trei actrițe în ipostaze diferite (Cristina Drăghici, Cendana Trifan și Valentina Zaharia). În al doilea rând, Jebeleanu alege să insereze în film bucăți dintr-un „laborator”, o serie de câteva zile de table read (toți actorii stau în jurul mesei și își citesc replicile din scenariu), bucăți improvizate, discuții pe marginea textului și exerciții de vulnerabilizare.
Cineva trebuie să-i spună lui Jebeleanu ca la Radio Erevan că, da, e voie cu experimente în film, dar preferabil cu (un) experiment. Acum, dacă-i iese lui Jude să se joace cu forma cinemaului până o dă în geometrii Lovecraftiene (nu-i iese, din punctul meu de vedere), asta nu înseamnă că o să le iasă tuturor. Găselnița cu cele trei actrițe la personaj poate să meargă (se pare că erau chiar cinci în primele drafturi de scenariu), deși aș propune că Interior zero nu e și nu ar trebui să fie I’m Not There (2007). Găselnița metateatrală cu laboratorul ar putea să meargă și ea, deși e prețioasă și ușor ridicolă de multe ori — aș mai propune și că Interior zero nu e nici documentar, nici La nuit americaine (1973), nici Synecdoche, New York (2008), nici Waiting for Guffman (1996), nici, nici, nici… Serios acum, zici că după Jude s-au deschis zăgazurile metatextuale reinterpretative din industrie, de face toată lumea și bunică-su meditații pe text. Dar una e când deconstruiești și reinterpretezi Dracula sau Hamlet, alta e când o faci cu prima adaptare a uneia din cele mai importante cărți postdouămiiste.
Ca să nu mai zic că textul e dus adesea în derizoriu. Avem o scenă de laborator-atelier-manufactură-de-șaibe-și-cioace-filmografice, în care două actrițe dezbat cartea, vorbesc despre cum personajul principal e „ratat”, într-o inserție care ar fi putut să „intre în dialog cu textul” – dacă ar spune ceva. Avem o bucată parcă de making of, în care vedem una dintre Cristine, în aceeași scenă improv de „laborator”, după ce am văzut scena finală de „film”. Poate că spune ceva despre procesul creativ (deși nu mi se pare că spune prea multe), dar despre tematica materialului sursă sigur spune prea puține.
„Bine, Costache”, o să ziceți, „dar tu judeci filmul prin prisma cărții, cum fac tocilarii cu Game of Thrones. Trebuie judecat produsul finit pe propriile merite!” Problema e că formatul ăsta dublu sacadat al lui Jebeleanu, care caută deconstrucția producției prin inserții și deconstrucția personajului prin alternanța actorilor, duce la o deconstrucție totală a coerenței filmului, oricât ar aduce-o Marius Panduru din ochi și Cătălin Cristuțiu din foarfecă. Pe scurt, nu cred că ai ce să înțelegi din Interior zero dacă n-ai citit cartea – și înțelegi prea puține și dacă ai citit-o. Sunt scene sacadate din viața unei femei, jucată de trei actrițe, care crează un vibe opresiv, întrerupt constant de comentariile nenecesare de laborator, dar nu e o poveste. Interior zero storytelling.
Asta nu înseamnă că filmul nu are și niște merite. Arată bine. E realizat profesionist, nu e un film de Marius Barna. Curajul lui Jebeleanu poate că e în van, dar există. Nu-s dintre oamenii care juisează la tot ce înseamnă „experimental”, dar chiar aș fi dorit să văd un film de culise românesc care tratează tema precarității, a relațiilor între actori, a cerințelor bizare ale regizorilor etc. Avem câteva interpretări extraordinare în film, începând cu Katia Pascariu în rolul de șefă combinatoare. Pascariu fură filmul și-l bagă la amanet, fiecare moment cu ea pe ecran e superb, fiecare cioacă dată rupe, femeia domină ecranul cum puțini actori români pot. La un moment dat dă o replică în timp ce molfăie un pachețel de primăvară și efectiv mi s-a părut absolute kino. Pascariu e actrița unei generații. Și spun asta ca unul dintre haterii cei mai mari ai lui Babardeală cu bucluc.
În ce le privește pe Cristine, situația e amestecată. Dincolo de schizofrenia rolului împărțit, care duce la inegalități totale de ton, voce și construcție a personajului, avem și diferențe de potrivire. Cristina Valentinei Zaharia e una de o imensă tristețe interioară și o pasivitate survival mode, atât de necesară în „firmă”. Cristina Cristinei Drăghici e una melancolică, care supraviețuiește prin ironie și prieteni. Cristina Cendanei Trifan mi s-a părut cea mai nepotrivită cu tonul materialului sursă, un personaj al fericirii și disperării un pic prea înfipt. Dar, din nou, vorbesc din perspectiva cititorului, pentru că din perspectiva privitorului mi-e foarte greu să zic ceva de film. Valentina Zaharia iese cel mai bine din poveste, iar asta și pentru că, după cum spunea și actrița la proiecția pe care am văzut-o, Cristina „de firmă” e tot timpul înconjurată de alte personaje. Asta i-a dat ocazia să construiască, să se folosească de colegi. Cele mai bune scene, însă, pică în curtea Cristinei Drăghici. Vizionarea unui apartament și o prăbușire emoțională într-o cabină de probă/toaletă aduc tonuri diferite care, împreună, rezonează perfect cu spiritul Interior zero. Într-o lume ideală scenele acestea ar fi dus undeva. În lumea asta, nu duc nicăieri, sunt doar bucăți bune băgate la blender. Ceea ce, dacă stai să te gândești, rezonează totuși cu spiritul Interior zero.
Interior zero e un experiment nereușit și asta e păcat. La aceeași proiecție în premieră, regizorul Eugen Jebeleanu a zis în mod repetat, aproape obsesiv, că poate nu era omul potrivit pentru această ecranizare, că poate era nevoie de o atingere regizorală feminină. Posibil. Dar tot la aceeași proiecție actorii repetau, indiferent de gen, că s-au regăsit în personajul Cristinei. Cred că drama Cristinei e una universală pentru generația „noastră”. Doar trebuia tratată cu un pic mai mult respect și grijă. Problema aici nu cred că e de gen, ci de ambiție artistică a regizorului. Într-un gest meta, Jebeleanu s-a distribuit pe sine în rolul frizerului care le tunde zero pe cele trei Cristine. Pe tot parcursul filmului, în bucățile de „laborator” în care se explică, Jebeleanu are mai multe replici în propriul produs artistic decât mulți dintre actori. Cred că aici stă problema. E vorba de ambiție artistică și auteurism de dragul auteurismului care, după ce a scăpat de sub control, are nevoie de explicații, de petice, de structură. Totul în deserviciul unui film care avea potențial și al unui text fundamental al generației noastre.
