Actual

Bucureștiul rămâne vulnerabil

de Ioana Pelehatăi

La 42 de ani de la cutremurul din martie 1977, m-am plimbat prin centrul Bucureștiului cu experți de la Institutul Național pentru Fizica Pământului și Facultatea de Geografie, ca să înțeleg cât știm, de fapt, despre riscul seismic cu care trăim zi de zi.


Martie, luna în care orașul se dezgheață, e și cea în care se înfioară - acum 40 și mai bine de ani s-a cutremurat. Pe 4 martie 1977, la ora 21:22:22, Bucureștiul s-a zguduit aproape un minut (55 de secunde), la o magnitudine de 7,4 grade pe scara Richter. S-a simțit peste tot în Balcani și doar în România au murit peste 1.500 de oameni.

În 2019, trăim cu impresia că știm multe despre cutremure și efectul devastator pe care îl va avea următorul seism de peste 7 grade Richter. Am citit articolul „Cutremur în orașul vulnerabil” publicat de DOR. Știm că ar trebui să ne pregătim rucsacul pentru situații de urgență. Am învățat că orașul a mai fost zguduit major și-n 1901, 1940, 1986 și 1990. Ne dă un pic de speranță faptul că există inițiative pentru zguduiala care va veni, precum fondul pentru cutremur și dezastre majore București pregătit, înființat de Fundația Comunitară București, care se lansează chiar săptămâna viitoare.

Însă în cei 30 de ani trecuți de la revoluția din 1989 doar 94 de clădiri au fost consolidate, dintre cele 349 „cu bulină”. Poți să verifici oricând evidența lor pe site-ul Administrației Municipale pentru Consolidarea Clădirilor cu Risc Seismic (AMCCRS), înființată la final de noiembrie 2018. Conform listei actualizate constant, în oraș mai există încă 830 expertizate și încadrate pe clase de risc seismic. Majoritatea au fost construite înainte de 1963, când încă nu existau legi care să-i oblige pe constructori să proiecteze clădirile după principii antiseismice.

Primăria Municipiului București a mai anunțat în martie anul trecut și alocarea unui buget de 10 milioane de euro în acest scop. Se lucrează momentan la consolidarea a 41 de clădiri din capitală, conform primarului Gabriela Firea. Dincolo de asta, ce se vede până acum din activitatea administrației sunt niște mesh-uri publicitare presărate peste fațadele unora dintre cele mai părăginite clădiri din centrul istoric, care îndeamnă populația să aleagă un „București trainic” și să consolideze. Plus câteva exproprieri forțate ale proprietarilor de clădiri cu risc seismic de gradul I - momentan au avut loc două. Merită să ținem minte că procesul consolidării, mai întâi birocratic și apoi concret, durează ani buni de la obținerea acordului sau exproprierea proprietarilor.

Turul „Bucureștiul și cutremurele” ne-a purtat pe 4 martie pe Bulevardul Magheru, Calea Victoriei și în zona Universității. (Dacă l-ai ratat atunci, poți să-l faci virtual aici.) După plimbarea printre ceea ce ar putea foarte bine să fie viitoarele ruine ale centrului Capitalei, i-am pus câteva întrebări unuia dintre ghizi - Dragoș Toma-Dănilă, cercetător la Institutul Național pentru Fizica Pământului (INFP) - și m-am documentat din materiale celuilalt - conferențiarul Bogdan Suditu, de la Facultatea de Geografie a Universității din București, membru al echipei proiectului ALERT. (Dacă vrei să îți consolidezi locuința, poți să citești și să printezi gratis de aici un mic manual dedicat asociațiilor de proprietari scris de Suditu, pe care să-l discuți la următoarea ședință de bloc.)

De ce avem atât de puține informații despre consolidări de la autorități? Cum funcționează procesul de întărire a unei clădiri cu grad mare de risc? Ce trebuie să știm musai, ca să fim pregătiți pentru marele seism?

Iată ce am aflat.

***

Trebuie să învățăm lecțiile cutremurelor trecute

Prezentul orașului rămâne vulnerabil și incert, însă despre trecut știm, totuși, destule, cât să avem motive întemeiate să ne temem. Dragoș Toma-Dănilă rezumă astfel „lecțiile” pe care ar trebui să le luăm din trecut:

  • Blocurile înalte sau medii, din interbelic și mai vechi, au puține șanse să reziste unui viitor mare cutremur. „Deficiențele de proiectare, calitatea slabă a execuției, efectul cutremurelor anterioare și a trecerii timpului etc. sunt limitări majore, care le fac vulnerabile chiar și consolidate. Sincer, nu cred că ar trebui să ținem cu dinții de ele – nu au cum să mai prezinte siguranță, iar rezolvarea acestei probleme trebuie să fie pe primul loc.”

  • „După 1977 (chiar începând cu 1978), cerințele proiectării seismice din România s-au schimbat radical; codul seismic în vigoare (P100-1/2013) este mult mai strict decât a fost în trecut, garantând o comportare mult mai bună a clădirilor construite ținând cont de specificațiile acestuia. Dar trebuie să ne asigurăm că prevederile acestuia se respectă.” Aici proiectanții sunt responsabili, dar și instituțiile care asigură controlul construcțiilor. Din punctul ăsta de vedere, spune cercetătorul, „lucrurile par în prezent destul de deficitare”.

  • Un cutremur ca cel din 1977 ar avea efecte „clar mai devastatoare”. Ne confruntăm cu probleme pe care bucureștenii de-atunci nu le aveau. Traficul e una dintre ele, viteza de reacție la urgențe a autorităților e alta, iar peste toate se adaugă degradarea infrastructurii și uzura morală inevitabilă a clădirilor. Iar istoria seismelor în România reprezintă „un trecut la care oricum nu prea vrem să ne gândim – e prea neplăcut.”

  • Într-o notă ușor mai optimistă, acum putem să monitorizăm și să evaluăm mult mai bine riscurile. „Fiecare cutremur puternic ne va ajuta să înțelegem mai bine cum trebuie să conviețuim cu acest hazard de neoprit.”

Cutremurele majore care au afectat România au eliberat brusc cantități colosale de energie. Cele din 1986 și 1990, încadrate la „cutremure mari”, nu foarte mari, au fost „la limita” producerii unui nou dezastru, spune Dragoș Toma-Dănilă. Cel din 1977 a fost aparte, pentru că în doar câteva secunde a generat cel puțin patru șocuri principale. Dar contează și adâncimea la care s-au produs, nu doar magnitudinea. În Vrancea, epicentrul seismic din România, se pot produce cutremure puternice și la 150 km (1940), dar și la 94 km (1977). Cu cât sunt mai aproape de suprafață, cu atât riscul de dezastru e mai mare. Așa a apărut ipoteza conform căreia „un cutremur adânc este mai puternic simțit înspre Moldova, pe când unul mai aproape de suprafață are efecte mai severe spre Muntenia”, explică Toma-Dănilă. Transilvania e cumva ferită - și de munți, dar și de geologia zonei, care atenuează mai repede undele seismice.

Militarii Germaniei naziste au intervenit în operațiunile de salvare în urma cutremurului din 1940.

Cutremurele astea „istorice” mai sunt interesante și dacă te uiți la cât de intensă era activitatea seismică înainte să se petreacă. Cercetătorul INFP explică faptul că un cutremur mare poate veni și după o lungă perioadă de pauză a cutremurelor moderate (cazul 1977), dar și pe fondul unei activități seismice mai intense (cazul 1940). „În acest context, pare și mai greu să poți spune că e bine că au avut loc cutremure mai mici, care îl amână pe cel mare (oricum un cutremur de magnitudine 5 echivalează cu 0,1% din energia unui cutremur de magnitudine 7).”

Un academician a prezis soarta clădirilor distruse în 1977

Toma-Dănilă spune că e greu de imaginat pe bune „cât de mare a fost scara dezastrului în București (în special în centru – pe Magheru și Calea Victoriei) și șocul celor care au văzut atâtea clădiri înalte prăbușite – total sau parțial. Și astăzi, vedem multe clădiri în centru care seamănă cu cele prăbușite, încă în picioare, cu sau fără bulină. De ce acestea au rezistat? La câte cutremure majore vor mai rezista?” Dacă ar fi trebuit să învățăm ceva după cutremurul din 1940 e că blocurile reparate superficial au fost practic condamnate pentru următorul mare seism.

În epocă, inginerul Aurel Beleș, membru al Academiei Române, le-a evaluat pe toate cele afectate, a întocmit o listă neagră și a prevăzut că, dacă nu sunt reparate adecvat, se vor prăbuși la un cutremur viitor. A avut dreptate. Dacă în 1940 singura „victimă” a fost Blocul Carlton, în 1977 au căzut aproape toate cele de pe lista profesorului: 33 de clădiri de înălțime mare sau medie prăbușite (dintre care trei construite după 1940).

„O lecție pe care ar fi trebuit să o învățăm este că blocurile înalte și vechi nu vor rezista la infinit”, spune cercetătorul INFP. Rămâne de văzut dacă consolidările făcute imediat după 4 martie 1977 au fost făcute serios. Toma-Dănilă amintește că atunci s-a trecut repede la „renovare” seismică în loc de consolidare pe bune, sau la demolare pentru un oraș al „noului om”.

Fizicienii adună date despre clădiri cu ajutorul senzorilor

Legea zice că orice clădire mai înaltă de 50 de metri, cu peste 16 etaje sau o suprafață desfășurată de peste 7500 m², ar trebui să aibă cel puțin patru senzori care să poată calcula ce forțe acționează asupra ei în caz de cutremur. Primăria capitalei a anunțat că va achiziționa 50 de senzori după cutremurul din toamna anului trecut, iar fizicienii de la INFP au instalat, la rândul lor, astfel de aparate în patru clădiri din București. Cu ajutorul lor pot să estimeze rapid posibilitățile unor avarii minore sau majore, mai mult sau mai puțin vizibile cu ochiul liber. „În special după cutremure puternice, senzorii instalați în clădiri le oferă inginerilor informații importante despre integritatea și funcționalitatea lor”, îmi explică Toma-Dănilă.

Pe baza acestor calcule, experții decid ce se-ntâmplă cu clădirea după orice cutremur: trebuie evacuată sau nu? Mai e sigură (mai ales în contextul replicilor seismice care urmează fără greș unui cutremur mare)? E necesară o expertiză detaliată post-seism? Există șase astfel de senzori în țară, amplasați prin Rețeaua de Clădiri Monitorizate în Timp Real a INFP: patru la București (în Teatrul Nottara, în clădirea Primăriei Municipiului București, Arcul de Triumf și clădirea Victor Slăvescu – sediu ASE), unul la Măgurele (în blocul-turn al Institutului pentru Fizică Atomică) și unul la Focșani (Hotel Unirea). Nu sunt singurii mai există Rețeaua Seismică Națională, cu 135 de „senzori în câmp liber” și cea a Institutului URBAN-INCERC.

1977. Blocul de pe colțul străzilor Edgar Quinet și Academiei. S-a reconstruit și acum este Librăria Mihail Sadoveanu.

Rețelele de utilități ar putea fi oprite automat în caz de cutremur

Una dintre cele mai îngrijorătoare perspective post-cutremur lansate de articolul Georgianei Ilie este cea a exploziilor provocate de seism în rețeaua de gaze și termoficare. Toma-Dănilă spune că INFP-ul oferă companiilor din domeniu soluții de monitorizare, dar ne trebuie mai multe date de la RADET și ELCEN. Cercetătorul îmi explică, de pildă, că ar putea fi implementat un Sistem de Alertare Rapidă la Cutremure (Earthquake Early Warning System), „care oferă notificări de cutremure puternice cu 20-25 secunde înainte ca unda S (secunda) a acestora să ajungă în București” și care poate opri automat procese tehnologice și industriale.

La cum arată trecutul, care viitor?

S-a scris pe subiectul următorului mare cutremur care va afecta România și e bine că ni s-a atras din nou atenția asupra unei teme pe care parcă vrem s-o „lăsăm pe altădată”, spune Toma-Dănilă. Dar ne face asta mai pregătiți? Cercetătorul INFP crede că românii conștientizează bine cât de mare este nivelul riscului seismic (deși avertizează că au existat și „cutremure crustale” cu efecte locale distructive, în zone precum Banat, Făgăraș-Câmpulung sau Shabla, la sud de Vama Veche.)

Există studii recente de percepție a riscului de dezastre care-i confirmă ipotezele. Circa 56% dintre români se tem de cutremur, dar nu-și asigură locuințele, pentru că nu-și permit. „Majoritatea știm că va veni la un moment dat un cutremur mare; știm că acesta va produce pagube aproape sigur mai mari decât în 1977; ne amintim – la câteva luni sau câteodată câțiva ani distanță, când mai simțim un cutremur de magnitudine medie, cât ne e de teamă, dar ne bucurăm că nu a venit cutremurul cel mare și că mai avem timp să luăm măsuri de remediere a situației; dar apoi ne vedem de celelalte priorități mai urgente ale vieții și devenim într-un fel complici la un dezastru.”


Imaginea principală reprezintă distrugerea unui bloc de pe Bulevardul G-ral Gheorghe Magheru la cutremurul din 1977.

X Revista Scena9