SEISM / Cutremur
SEISM: Episodul 5. Comunitatea
Andrei Popoviciu, Claudiu Popescu
Episodul 5 din SEISM mută discuția de la responsabilitatea statului la responsabilitatea personală și la forța comunității.
Episodul 5 din SEISM mută discuția de la responsabilitatea statului la responsabilitatea personală și la forța comunității.
Față în față cu Raed Arafat, directorul Departamentului pentru Situații de Urgență (DSU), arhitectul intervenției în caz de dezastru și, probabil, cea mai importantă piesă din mecanismul care ar trebui să coordoneze răspunsul statului după un seism major.
În cel de-al treilea episod al seriei audio SEISM, Andrei merge direct în mijlocul acțiunii pentru a afla dacă salvatorii României sunt cu adevărat pregătiți pentru ziua în care un cutremur major va lovi Bucureștiul.
În al doilea episod al seriei SEISM, jurnalistul Andrei Popoviciu încearcă să înțeleagă cum funcționează procesul de consolidare.
Primul episod al seriei audio SEISM reconstituie un scenariu realist, bazat pe documente oficiale, despre ce s-ar întâmpla dacă un cutremur similar celui din 1977 ar lovi astăzi România.
La 42 de ani de la cutremurul din martie 1977, am întrebat un expert de la Institutul Național pentru Fizica Pământului cât știm, de fapt, despre riscul seismic cu care trăim zi de zi.
Restauratorii care țin în viață obiectele valoroase din muzeele României lucrează în condiții proaste, care ridică riscuri pentru sănătatea lor. Amestecuri de substanțe chimice folosite în laboratoare nerenovate, cu dotări insuficiente, înseamnă boli pe care legislația deficitară nu le recunoaște ca boli profesionale.
Lucrătorii culturali din România semnalează o ruptură tot mai adâncă între discursul despre valoarea culturii și realitatea din instituții. Salariile mici, expunerea la riscuri profesionale și lipsa perspectivelor alimentează un sentiment de abandon sistemic. Am vorbit cu restauratori, muzeografi, cercetători, actori și regizori, despre munca lor și noile măsuri ale guvernului, motivate de austeritate,
Timp de nouă ani, CNDB a trăit cu speranța că va avea în sfârșit un loc doar al său. Au existat bani, proiecte, avize, dar nu și destulă voință politică.