Un roman care spune povestea a patru colegi aflați în pragul adolescenței care se regăsesc într-o situație neașteptată, care-i poartă dincolo de plictiseala programului obișnuit, compus din școală, teme și meditații pentru examenul de Evaluare Națională.
Alex e pasionat de fotbal, dar o accidentare îi amenință visul de a juca într-un turneu internațional. Între părinții divorțați, lipsa prietenilor și apropierea examenului, Ezra se refugiază în studiul erelor geologice și în pasiunea lui pentru dinozauri. Mara și-a pierdut tatăl și-și dorește mai mult decât orice să fie acceptată cu adevărat de prietenele din noua ei clasă. Iar Erika, în spatele măștii de popularitate, ascunde multe secrete ale căror consecințe nu vor întârzia să apară, sub forma unui emoji bombă ce poate reprezenta o amenințare pentru toată școala.
Povestea lor e de fapt povestea anxietăților de adolescent în lumea de azi și a provocărilor diverse cu care se confruntă.
Adina Rosetti este scriitoare și co-fondatoare De Basm. Asociația Scriitorilor pentru Copii și Adolescenți din România. A publicat mai multe cărți de copii printre care: O istorie cu gust de kiwi, Aiurea-n tramvai sau a seriei Cronicile Domnișoarei Poimâine. Este coordonatoarea seriei de cronică literară scrisă de copii, Noi Cititorii.
Așa ceva nu poate fi adevărat, pur și simplu n-are cum! O săptămână stă și el acasă și fix în săptămâna aia Vâjulie uită de test, dar imediat ce se întoarce, se hotărăște să le dea unu’ neanunțat! C-așa-i place ei, să chinuie sufletele nevinovate! Alex rupe amărât o foaie din caiet și scrie în colțul din dreapta sus data și numele.
A ratat deja mai multe antrenamente de fotbal, un meci, și acum o să mai stea pe bară încă niște săptămâni, până la recuperarea completă. Măcar să se facă bine la timp pentru preselecția la turneul din vacanța de vară – ar fi singura veste bună din toată povestea asta! Dar până atunci trebuie să nu facă efort fizic care să-i solicite piciorul și să meargă la o chestie enervantă numită fizioterapie. „Pot măcar să arunc la coșul de baschet în curtea școlii?“ întrebase cu speranță-n glas în cabinetul doctorului. „Nu alerg, doar stau pe loc și arunc mingea.“ Maică sa începuse imediat cu celebrul ei: „O, Doamne! O, Doamne, copile, tu încă nu poți să mergi bine și te gândești numai la minge?“
Acum citește primul enunț al testului, ca și când ar fi în limba chineză.
Un corp cu greutatea G = 1 000 N trebuie ridicat la înălțimea h = 2 m, folosind un plan înclinat cu lungimea l = 4 m, cu randamentul mecanic = 80%. Să se determine forța minimă necesară acestei acțiuni.
E complet sigur că Vâjulie nu le-a predat așa ceva niciodată! După mutrele nedumerite ale colegilor, pare că are dreptate. Toți se foiesc în bănci și ridică din umeri, ceea ce i provoacă profei o nouă criză. Îi amenință că o să le scadă tuturor un punct dacă nu încetează imediat cu gălăgia. „Da’ nu i corect, doamna!“ se aud imediat proteste, „și unde-o să ajungem, la minus infinit, că și așa ne dați numa’ trei și patru?“
Alex se uită la Vlad, dar Vlad îi întoarce privirea cu aceeași neputință. Amândoi o privesc cu speranță pe fata asta care s-a așezat cu ei în bancă, parcă Mara Zărnescu o cheamă. S-a transferat la ei la începutul clasei a șaptea, de la o școală privată, unde preda engleză maică-sa și nu plătea taxe. Poate de aia e cu nasu’ pe sus, așa sunt copiii veniți de la școlile private, nu sunt obișnuiți cu greul, cu profesori ca Vâjulie care dau teste neanunțate și te amenință la fiecare oră. Alex nu schimbase în tot anul o vorbă nici cu ea, nici cu celelalte fete – deși cu Erika și Andra fusese chiar prieten în clasele primare, se invitau unii pe alții la petrecerile de ziua lor, la locurile de joacă, la care veneau animatori care-i pictau pe față în chip de animale sălbatice și făceau tot felul de jocuri cretine. Pe atunci, fetele și băieții se jucau împreună fără probleme. De fapt, invitațiile erau făcute de părinți și lor nici prin cap nu le trecea să refuze… Cu Erika a fost odată chiar la film, se împrieteniseră mamele lor la o ședință cu părinții și plănuiau o vacanță împreună la mare, care nu s-a mai întâmplat însă niciodată, pentru că nu s-au înțeles asupra locului. Părinții Erikăi găsiseră un hotel foarte scump, după părerea alor lui. „Noi avem trei copii de crescut și e cu totul altă situație“, explicase maică-sa cu toată diplomația de care era capabilă. Tot aceeași chestie o repeta și pe grupul de WhatsApp al părinților, când se strângeau bani pentru cadourile de Crăciun sau de Paște pentru profesori, provocând enervarea celorlalți, care se întreceau plusând sume ca la jocul de poker. „Iar a făcut maică ta game over aseară pe grupu’ părinților“, îl anunța Vlad râzând, în dimineața următoare. Alex se simțea oarecum jenat, știind că e singurul copil ai cărui părinți nu contribuie cu bani la aceste cadouri, dar într-un fel ciudat era și mândru de maică-sa. „Dragule, e o practică ilegală“, îi explica ea acasă, „o moștenire din vechiul sistem pe care nu vrem să o perpetuăm! Și dacă se ia cineva de tine la școală pe chestia asta, o să aibă de a face cu mine!“ Mda, nu se ia nimeni de el pe față, dar Alex e sigur că ăsta este motivul pentru care primește cele mai multe mustrări, deși nu-i neapărat cel mai zgomotos și turbulent copil din întreaga clasă.
— Ce facem, bro? șoptește către Vlad, care se apucase să bată câmpii, ca să nu dea foaia goală.
Vlad ridică din umeri și îndreaptă, cu un gest discret, foaia către Alex, care își dă seama că nu poate copia nimic din aberațiile scrise acolo. Ar ieși muuult mai rău pentru amândoi dacă s-ar dovedi că au copiat unul de la altul. Așa că încearcă, în schimb, să se uite în foaia Marei, care stă aplecată și pare că scrie de zor. Ce o fi scriind? Nu părea genul de tocilară care să învețe lecțiile în avans… De fapt, nu părea nicicum.
Alex încearcă să și dea seama dacă avusese vreodată o părere despre această Mara Zărnescu – e important de precizat numele de familie, pentru că mai erau alte două Mare în clasă, Mara Popîrlan și Mara Dobre, asta ca să nu mai vorbim că mai erau două Clara, o Lara, o Sara și mai multe Maria, de nici nu le mai ținea socoteala. Haos, frate, cu numele astea! Pe Mara asta nici nu o remarcase la început, când se transferase, pentru că nu vorbea cu absolut nimeni, stătea în banca ei și tot mâzgălea ceva; prin iarnă, s-a lipit de grupul fițoaselor ălora care începuseră deja să se machieze și erau atââât de caraghioase! Alex și Vlad se prăpădeau de râs când le vedeau agitându și trusele de make-up pe la școală și dându și importanță cu unghiile lor, care păreau mai degrabă niște arme periculoase. Și se uitau obsesiv la clipurile Aryannei, ceva mai stupid nici că există! Alex și Vlad, la fel ca toți băieții din clasă, îi urmăreau pe iRaphael, Jaxi și ImoGen.
— Psst! Auzi, ce tot scrii acolo?
Poate că Mara asta e o megatocilară și o să ia singura notă mare la test, poate asta-i șansa lui, în fond a fost singurul care i-a oferit un loc când ea stătea ca o luzăriță-n mijlocul clasei, de parcă o țintuise-n loc o vrajă sau ceva de genu’. Ar putea și ea, la schimb, să-l lase să copieze. Băieții știu foarte bine chestia asta, „tu m0ajuți pe mine, eu te ajut pe tine, brother“, în schimb fetele se fac că plouă, de parcă ar fi normal să primească chestii, pentru că ele sunt, vezi Doamne, niște prințese! De aia el, unu’, nu avea chef să aibă nicio prietenă, mai mare bătaia de cap. Vlad avusese o dată o prietenă de la clasa de lângă, parcă tot Mara o chema, sau să fi fost Sara?, și tot timpul alerga s-o împace sau să-i facă diverse chestii cadou: de Crăciun, de Valentine’s Day, de 1 martie. Și el ce a primit, în schimb, de la ea? Un pluș! Un cățeluș albastru de pluș, de parcă avea cinci ani! Acum nu mai vorbește cu fata aia, trec pur și simplu unul pe lângă altul pe coridor în pauze și se prefac că nu se văd, de parcă nu s-ar fi cunoscut niciodată, iar ea râde cu prietenele ei când îl vede, și i-a dat block pe WhatsApp, ceea ce e puțin ciudat, având în vedere că Vlad nu i-a făcut totuși niciun rău.
- Dă și mie să văd puțin, nu fi nașpa!
Mara se întoarce spre el și-l privește uimită, ca și cum atunci l-ar vedea pentru prima oară în viața ei. Îl țintuiește cu niște ochi mari, căprui, străjuiți de niște gene nefiresc de lungi, un fel de piciorușe de păianjen. Mâna care i acoperea foaia cu pătrățele de matematică se dă la o parte și fata împinge foaia, care alunecă ușor pe gresia albă cu care sunt placate mesele din laboratorul de fizică. Alex rămâne încremenit, căci pe foaie nu se află nicio rezolvare la problema dată de Vâjulie. Nici măcar un început de rezolvare, nici măcar o formulă, nici măcar o cifră. Mara a acoperit aproape toată suprafața cu un desen. Alex privește, încercând să înțeleagă ce reprezintă. E o hartă. O hartă a unui ținut imaginar, desenată amănunțit, cu munți, văi, lacuri, insule și orașe în care locuiesc animale fantastice, și toate au denumiri scrise cu niște litere îmbârligate pe care nu le poate descifra. Toate detaliile sunt atât de vii, încât simte că îl trag cumva acolo, în acea lume despre care ar vrea să afle mai multe. Chiar în momentul acela, aude vocea lui Vâjulie ca un tunet și știe că numai un miracol îl mai poate salva de un nou trei la testul de la fizică.
Fotografie principală preluată de pe Pexels.
