Istorie / memorie

Ce-a căutat tovarășul Pavlov în dosarul de urmărire al tatălui meu

De Oana Lohan

Publicat pe 23 ianuarie 2020

Am hotărât să cer accesul la dosarele de urmărire ale părinților mei după ce mi-am dat seama că trăiam sfârșitul unei epoci personale. Rămăsesem ultimul mohican, n-aveam familie, știam de unde vin, dar voiam să știu și de unde cred alții că mă trag.

Am plecat din țară prima oară în 1991 și nu-mi amintesc cu precizie când am aflat că orice cetățean român poate să-și citească propriul dosar de urmărire sau pe cel al rudelor apropiate. Știu doar că la începutul anilor 2000 am început să aud de prieteni care au cerut să-și vadă dosarul și tot cam pe-atunci am auzit povești despre ce au descoperit. Apoi am văzut două filme nemțești, Viața celorlați și Barbara, amândouă despre viața în Germania de Est în anii ‘80. Personajele principale ale celor două filme, un dramaturg și o doctoriță, sunt puși sub supraveghere și urmăriți de Stasi, iar primul reușește să-și vadă propriul dosar după căderea Zidului Berlinului.

Dacă Viața celorlalți mi-a trezit amintiri amintiri legate de societatea comunistă în care am crescut, Barbara m-a plonjat în cotidianul doctorilor din acea perioadă și, cum am copilărit într-o familie de doctori și înconjurată de ei, am regăsit amintirea mirosului cald a sălilor de tratament, „sindromul găleților” - zgomotul matinal al găleților de zinc pe holurile Spitalului de psihiatrie de la Gătaia -, mirosul rece al fricii și paranoia cotidiană a vremii.

Și, pentru că alegerile mele au fost întotdeauna ghidate de povești și imagini în care regăseam câte ceva din propria-mi poveste, atunci a fost prima oară când m-am gândit serios să fac o cerere pentru dosarele alor mei.

Știam c-am fost întotdeauna protejată de ai mei, știam că erau împotriva regimului, dar că, în același timp, n-au fost dizidenți, iar singurul informator pe care l-am cunoscut pe vremea lui Ceaușescu a fost un puști din București, mai mic ca mine, care, fiind prins făcând tâmpenii, mai slab de înger și înspăimântat, a acceptat să meargă regulat la Miliție să povestească ce auzea prin casele prietenilor ca să nu aibă probleme.

În primăvara lui 2019 am făcut o cerere online pe site-ul CNSAS. A fost simplu și eficient. Am trimis certificatele de deces ale părinților mei, certificatul meu de naștere, o copie după pașaport și-am așteptat. Trei luni mai târziu am primit un mail prin care eram informată că a fost găsit un singur dosar, cel al tatălui meu. Mi s-a adus la cunoștință numărul de pagini, am fost întrebată dacă doresc o copie și am primit o programare pentru consultarea dosarului la sediul CNSAS din București.

Ilustrație de Oana Lohan

Tatăl meu a fost doctor psihiatru la Săvârșin, Gătaia și București.
A murit în 1988, așa că n-a mai apucat România post-‘89. 
Lohan, așa îi spuneau prietenii, rudele și până și cei care l-au supravegheat, a fost în primul rând taică-miu.
În afara faptului că mi-a fost drag, era și-un tip cu foarte mult haz.
Și, pentru că despre el este vorba, iată câteva întâmplări personale din adolescența mea de la mijlocul anilor ‘80, așa cum mi le amintesc, care-l descriu cum era în relația lui cu mine, fiica lui.

1. 

În apropierea Crăciunului, taică-miu pleacă într-o sâmbătă împreună cu un prieten în căutarea unui brad.
Eu nu fac nimic deosebit, mă învârt aiurea prin casă până când mă strigă.
„Oana, vino te rog și spune-mi dacă perspectiva-i bună!”
Nu-nțeleg la ce naiba se referă, care perspectivă, de ce, de unde și până unde, dar mă duc, curioasă și-un pic amuzată.
Și-i văd în curte, fiecare cu un brad în brațe. Primul, înalt, are o singură hibă, ramurile sunt rare. Al doilea, mic și îndesat, prezintă o coroană foarte deasă. Amândoi sunt la fel de verzi.
Taică-miu, înarmat cu o bormașină, găurește cu grijă trunchiul primului brad, în timp ce prietenul lui taie cu spor ramuri din al doilea.
„Ia uită-te și spune-mi, ramura asta aici merge? Înclinația e bună? Pare să facă parte din bradul ăsta ori ba?”, mă-ntreabă și potrivește o cracă din bradul pitic în bradul mare.
M-a pufnit râsul, scena era suprarealistă, și m-am lăsat prinsă-n joc.
O jumătate de oră mai târziu, aveam un brad mare și des pentru care perspectiva funcționa de minune.

 Într-o bună zi mă-ntorc de la școală și dau de taică-miu acasă la început de după-amiază, situație absolut neobișnuită, pentru că de obicei ajungea mult mai târziu.
Îl văd preocupat și deloc în apele lui, uitându-se insistent la un pachet nu prea mare pus pe masa din bucătărie.
Mă fac că nu văd, dar îmi dau seama repede că n-o să renunțe în curând să pară îngrijorat, așa că-mi iau inima-n dinți și-l întreb ce se-ntâmplă.
„Asta-i problema, nu știu ce naiba se-ntâmplă! Nu-mi dau seama cum s-au hotărât să încerce aparatul asta, miroase-a inconștiență!”
Nu insist cu întrebările, în ciuda faptului că mor de curiozitate, și-mi văd de-ale mele. Se lasă seara, taică-miu tot în bucătărie, tot cu pachetul pe masă.
Nu mai rezist și-l întreb ce naiba-i înăuntru.
„Ce sa fie, un aparat de electroșoc făcut în România! Vor să-l încercăm, da’ n-am de gând!  Așa că l-am luat și l-am adus acasă !”
Îmi dau seama că-i groasă.
Știu ce-i ăla aparat de electroșoc, știu că cele pe care le folosesc la spital sunt nemțesti și știu că au încredere în ele. Dacă un aparat de tipul asta nu e fiabil, riscurile sunt imense.
„Aici rămâne aparatul ăsta și nu-ți spun unde-l pun, e mai bine așa!”
Și asta a fost.
La începutul anului 1990, primesc un telefon de la spital. Un domn încurcat îmi spune că știe aproape sigur că am un aparat de electroșoc acasă și că vrea să-l recupereze.
Mă sperii, îmi revin, îl caut ca apucata până îl găsesc, îl demontez într-o mie de bucățele cu ajutorul unui prieten și-l împrăștii prin tot Bucureștiul.
Am lăsat parți din el în coșuri de gunoi, pe margini de garduri, în rigole și-n fel de fel de unghere urbane.

Început de vară.
Vin în vizită din partea cealaltă a țării doi foarte buni prieteni de-alor mei. O vizită de mai multe zile.
Foarte mișto amândoi, doctori și ei ca și ai mei, au lucrat mulți ani împreună, se cunosc bine.
Stau la povești, joacă șeptică între ei, Fazan cu mine (și-n plus fără dicționar la-ndemână), miroase a vacanță.
În a doua zi a vizitei, o după-amiază însorită și calmă, îi găsesc pe taică-miu și pe prietenul lui așezați unul lângă altul în bucătărie, stau nemișcați și nu vorbesc. Par straniu de concentrați, nu pricep ce naiba fac.
Taică-miu e foarte înalt, prietenul e mic de statură și amândoi au chelie. Trec prin bucătărie de mai multe ori înainte să-ndrăznesc să-ntreb „Da’ ce faceți voi aici?”
„Păi ce să facem?”, spune taică-miu. „Fiecare a pariat pe muscodromul lui, ne-am dat o oră și acu așteptăm să vedem cine câștigă!”
„Muscodrom?”
Își trec amândoi mâinile pe cheliile respective și izbucnesc în râs.
„Muscodrom, da. Teren de aterizare pentru muște! Ne-am gândit c-o să fie atrase de capetele noastre, cum lucesc în lumina asta ireal de clară, o să numărăm aterizările și câștigă cel al cărui muscodrom o să fie mai frecventat în răstimp de-o oră !”

Ăsta-i taică-miu pe care mi-l amintesc: făcătorul de brazi, tăinuitorul de aparat de electroșoc și șeful de muscodrom. Ar mai fi mâncătorul compulsiv de cremșnit din cămară la orele trei dimineața, cel care „asculta” pepenii verzi ca să-i aleagă, nebunul care-a coborât pârtia mare de la Clăbucet schuss după ce nu mai schiase de vreo treizeci de ani și tipul care botezase un fular obscur pe care-l purta în jurul capului când avea migrene „doctorul familiei.”

Ilustrație de Oana Lohan

2. 

La început de septembrie 2019 mă prezint la sediul CNSAS din București, mă legitimez, spun care e motivul prezenței mele, îmi las lucrurile într-un dulap metalic și mă instalez în sala de lectură.

Dosarul are 22 de file și pare subțirel pe lângă celelalte pe care le văd la mesele vecine.

Vreau să mă familiarizez cu structura și mă trezesc în fața unei terminologii necunoscute. Pe prima pagină sunt trecute numărul, volumul, Ministerul Afacerilor Interne, Arhiva Operativă, Fond Operativ, data. Categoriile de informații sunt structurate cu următoarele titluri:

NOTĂ SINTEZĂ
NOTĂ INFORMATIVĂ
DOSAR DE VERIFICARE
DECLARAȚIE
REFERAT

Totul pare bine organizat, după reguli stricte și, totuși, la prima privire sunt năucită, probabil pentru că nu reușesc să-mi imaginez cum un dosar alcătuit după regulile astea poate fi o construcție menită sa prezinte cu adevărat pe cineva.

Dosarul acoperă perioada în care tata a fost student la medicină la Iași și câțiva ani după, adică 1954-1966. Nu am nicio explicație oficială sau neoficială pentru lipsa urmăririi lui înainte sau după această perioadă. Se pot face numeroase supoziții, ori urmărirea a existat și urmele au fost distruse, ori nu a existat, din motive necunoscute mie.

Pe lângă locul și data nașterii, sunt consemnate adresele la care a locuit, traiectoria lui școlară, problemele de sănătate, unde a lucrat înainte de facultate, cine i-au fost părinții și ce meserii aveau.

Descopăr că „originea nesănătoasă” e din cauza unui unchi care fusese polițist înainte de ‘44‚ și a lui bunică-miu, plutonier în „armata burgheză”, care a avut o crâșma într-o mahala din Botoșani. În plus, ambii lui părinți au fost „neîncadrați politic”. Adică n-au fost membri de partid.

Am copiat câteva extrase:

„Numitul LOHAN TRAIAN este cunoscut ca un element cu manifestări ostile și chiar dușmănoase la adresa regimului democrat popular manifestându-și nemulțumirea față de condițiile create studenților.”

„Sursa crede despre LOHAN TRAIAN că este un element care tratează cu indiferență munca patriotică, uneori are chiar ieșiri nesănătoase, evident tendențioase, astfel:

A lipsit de la munca patriotică, recent, când trebuia să vină alături de ceilalți colegi ai săi. A lipsit la câteva cursuri de învățământ politic.”

Am ajuns așa de liberi că ni se impune să vedem și filmele lor acum, eu nu am nici timp și nici bani pentru asta. El răspundea invitației făcută de organizatoarea de grup UTM la filmul „Pagini de vitejie”, la care este sarcină de partid să meargă toți studenții. R care era de față a zâmbit aprobând pe LOHAN și spunându-i: Ai dreptate dar taci mai încet.

Se menționează că „Recent LOHAN TRAIAN absentează destul de des și în acest scop își trimite soția la cursuri, care ia notițe după care vor învăța împreună la sesiunea de examene din vară iar el rămâne acasă pentru a citi, astfel își procură timp mai mult pentru învățat, pentru ca în sesiunea de examene să-și ia examenele cu note mari, să arate că e mai deștept decît ceilalți.”

Soția de mai sus nu e maică-mea. Despre maică-mea aflu cîteva pagini și câțiva ani mai târziu față de prima notă că e „o blondină frumoasă” pe care tata urma s-o viziteze.

Am sentimentul că mă aflu în fața unor adolescenți care-și pârăsc în fața profesorilor un coleg cu „mentalitate șubredă” ca să-l înfunde. Mă gândesc că ori informatorii chiar nu aveau ce relata și atunci înșirau povești fără consistență reală, ori chiar credeau că-i important și periculos.

Ilustrație de Oana Lohan

Notele continuă:

„Discutând despre munca patriotică numitul LOHAN TR. a afirmat că nu este muncă voluntară ci forțată deoarece studenții sunt obligați să presteze această muncă .”

„În ceea ce privește faptul că el se comportă foarte retras, fără a întinde prietenii cu colegii săi, sursa bănuiește că LOHAN TRAIAN are ceva pe conștiință, că el se ferește mult din aceasta cauză, de frică de a nu se autodescoperi în fața colegilor săi.”

Cam ăsta e nivelul „informațiilor”. Realizez că se luau în serios când citesc la sfârșitul notelor informative paragrafe de tipul ăsta:

„MENȚIUNI:
Asupra lui Lohan Traian posedăm acțiune de verificare fiind suspectat de agitație cu caracter dușmănos.

SARCINI:
Agentul a fost instruit sa se întâlneasca întâmplător cu LOHAN TRAIAN, iar prin discuțiile ce le va purta să se împrietenească cu el și să stabilească anturajul său.

MĂSURI:
Copie după nota la dosarul de verificare deschis asupra lui LOHAN TRAIAN.”

sau

„Nota a fost cerută de către noi ca material ajutător în vederea demascării lui LOHAN TRAIAN”

M-am trezit pe-un tărâm complet necunoscut, în sintaxa căruia revin obsesiv cuvintele și expresiile „caracter dușmănos”, „verificare”, „pregătire politică”, „agent”, „agitație cu caracter dușmănos”, „notă la acțiune”.

La prima citire par absurde și aproape amuzante, apoi devin enervante, pentru ca în final să se topească în peisaj și să nu mai aibă nicio greutate.

„În seara zilei de 29 oct. 1957 pe la ora 20,00 erau în sala de literatură a preventoriului „N.Balcescu” studenții: LOHAN TRAIAN și RT din anul IV Medicina, D, B, F și alții de la Agronomie. Studenții consumaseră în prealabil o cantitate de băutură care îi înveselise nu se îmbătase nici unul. Băutura a fost adusă de F de la un cunoscut ce culesese via. Și cum în atare împrejurare omul este cu chef de vorbă, s-a încins și între cei amintiți mai sus o discuție pe temă politică. Discuția a fost deschisă de LOHAN TRAIAN care s-a exprimat că până nu vin ai noștri nu fac nimic pentru că nu merită.

Anul trecut - a spus el - am primit bursa dar în același timp pensia lui taică-meu a fost redusă la 200 de lei. Și după ce a pronunțat câteva invective la adresa regimului a declarat: Și acum spun ca ne-au mulțumit. Au luat de la tata 200 de lei și mi i-au dat mie. Anul acesta însă a spus el mai departe mi-au luat bursa așa că au avut grijă de noi.” Ceilalți au facut haz și apoi au început să cânte și să spună bancuri.”

Îmi dau seama că probabil cam ăsta e tipul de informație pe care o s-o găsesc în continuare în dosar.

Ilustrație de Oana Lohan

Când dau peste asta:

„Într-o altă ocazie a ponegrit pavlovismul, printr-o glumă, afirmând despre o așa zisă „deflorare pavlovistă”, aceasta glumă a făcut-o fără a se controla pentru că ulterior nu a continuat pe această temă. Aceasta glumă a lui, care dealtfel a fost spontană, denotă că el nu apreciază pavlovismul ca o știință creatoare, sau dacă pavlovismul ar fi fost un produs al științei occidentale atunci în mod sigur nu ar fi făcut această glumă, ci dimpotrivă s-ar fi înclinat.”

Izbunesc în râs.

Sunt în sala de lectură, înconjurată de oameni serioși, iar eu râd și mă bucur pentru că în fine am dat peste o frântură din tăica-miu pe care o recunosc. Brusc toată părerea pe care-o am despre perioada comunistă se reduce la câinele lui Pavlov.

Povestea o știți cu toții. Pavlov, om de știință rus, a primit premiul Nobel în medicină și fiziologie în 1904 pentru cercetarea sa dedicată reflexului condiționat la câini. Pavlov demonstrează legătura pe care câinele o face între accesul la mâncare și asocierea cu un stimul. Practic, descoperirea lui Pavlov marchează apariția studiului științific al memoriei.

Taică-miu îmi povestea când eram copil despre o carte pe care a avut-o la școală și-n care se arăta cum toate marile invenții ale omenirii au fost făcute de ruși. În dosarul lui de urmărit, informatorul vorbește despre pavlovism ca despre o descoperire sovietică, în ciuda faptului că Pavlov a fost un antimarxist notoriu, iar descoperirea lui a fost făcută cu mult înainte existenței puterii sovietice. Pavlov a avut aceeași soartă, a fost confiscat de către sovietici pentru a putea fi adulat și integrat în panteonul științific al URSS-ului.

Condiționarea pavloviană apare în cărți precum 1984 al lui Orwell sau Portocala mecanică de Anthony Burgess, ambele romane distopice. Tot din familia asta pare și dosarul tatălui meu, de o calitate literară discutabilă, însă.

Pentru mine toată perioada roșie, comunistă, a țării în care am crescut e redusă la o poveste despre memorie, la felul ei de-a funcționa și la importanța ei. Realizez, fără a-mi putea stăpâni un zâmbet, că reducerea unui regim de o jumătate de secol la un reflex condiționat e echivalentă cu reducerea despre care vorbesc medicii în ortopedie, și anume punerea la loc a două sau mai multe bucăți dintr-un os rupt pentru a-l reconstrui. Sau, mai simplu spus, reașezarea tuturor celor întâmplate în perioada comunistă trece prin punerea la loc a memoriei și înțelegerea mecanismului ei.

Asta-i povestea întâlnirii mele cu o bucată din genealogia mea socială dintr-un răstimp trist și extrem, despre care istoria se pricepe doar să spună c-a fost o dictatură. Am regăsit umorul lui tăică-miu, un pic cinic, un pic „neserios”. L-am revăzut râzînd și împărțindu-ne, mie și unei bune prietene, când aveam vreo treișpe ani, câteva stegulețe tricolore și roșii confecționate de el în grabă din bucăți de pânză și îndemnându-ne să marșăluim pe holul casei în care locuiam, pe fundalul sonor al osanalelor de la un congres al partidului transmis în direct la televiziunea națională.

Și spunându-ne Cel mai important e să vă păstrați umorul, nu uitați!

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK