Muncă / Bani

De ce ar trebui să dăm bani nemunciți tuturor

De Scena9

Publicat pe 9 aprilie 2020

Înghițită de pandemie, societatea bâjbâie după soluții la probleme sociale acutizate sau generate de pauza globală. Spania, de pildă, una dintre țările cele mai răvășite de coronavirus, cu a doua cea mai mare rată de mortalitate provocată de COVID-19 (aproape 15.000 de oameni), a anunțat zilele trecute că vrea să introducă venitul minim garantat. În condițiile în care economia e în mare parte paralizată, iar oamenii rămân fără joburi, guvernul spune că intenționează să le ofere tuturor cetățenilor 440 de euro / lună, pentru a-i ajuta să facă față crizei. (În Spania, salariul minim se află, în mod normal, undeva la 950 de euro.)

Acordarea unui venit de bază universal e o idee disputată: susținătorii ei spun că ar fi foarte eficientă în combaterea sărăciei și reducerea inegalităților, oponenții că e costisitoare și descurajează munca, ceea ce ar crea un dezechilibru grav. Multe dintre argumentele acestora din urmă ne sunt cunoscute din polemicile locale, duse pe marginea asistaților social și a venitului minim garantat.  

Dar ce au arătat cele câteva experimente legate de acordarea unui venit de bază universal cetățenilor, indiferent că sunt săraci sau bogați? Rutger Breman, istoric olandez și autor de bestseller-uri la nici 30 de ani, se uită la efectele lor în Utopie pentru realiști, cea mai cunoscută carte a lui, unde adună câteva idei care, spune el, ar putea revoluționa lumea în care trăim. Cartea (tradusă anul ăsta la Editura Litera) a reușit să-i scoată pe mulți din sărite, iar pe alții să-i entuziasmeze - în funcție de tabăra ideologică și de apetitul pentru idealism. 

Până vom putea vedea ce rezultate va avea introducerea venitului de bază universal în Spania, unde guvernul susține că ar vrea să-l păstreze și după trecerea pandemiei, publicăm mai jos capitolul în care Breman vorbește despre și cercetările făcute până acum în jurul său. 

Utopie pentru realiști

de Rutger Bregman (traducere de Monica Pârvulescu)
Editura Litera
2020

De ce ar trebui să dăm bani nemunciți tuturor

Londra, mai 2009 – Se desfăşoară un experiment. Subiecţii: 13 oameni fără adăpost. Sunt veterani ai locuitului pe stradă. Unii dorm pe caldarâmul rece din Square Mile, centrul financiar al Europei, de aproape 40 de ani. Dacă punem la socoteală cheltuielile poliţiei, cheltuielile judiciare şi ale serviciilor sociale, aceste 13 probleme au produs o factură de 400 000 de lire sterline (650 000 de dolari) sau chiar mai mult. Pe an.

Presiunea exercitată asupra serviciilor municipale şi a organizaţiilor caritabile este prea mare ca lucrurile să continue aşa. Astfel Broadway, o organizaţie de ajutorare cu sediul la Londra, ia o decizie radicală: De acum înainte cei 13 trântori perfecţi ai oraşului vor beneficia de un tratament de celebrităţi. A venit momentul să îşi ia adio de la ajutoarele zilnice în cupoane, cantina săracilor şi adăposturi. Vor primi un colac de salvare consistent şi neaşteptat.

De acum înainte aceşti oameni ai străzii vor primi bani nemunciţi.

Mai exact, primesc 3 000 lire de cheltuială şi nu trebuie să facă nimic în schimbul acestei sume (2). Sunt liberi să o cheltuiască după voia inimii. Pot decide să apeleze la un consultant dacă doresc – sau să nu apeleze. Nu au nici un fel de obligaţii, nici un fel de probleme care să îi frământe (3).

Sunt întrebaţi un singur lucru: ce credeţi voi că vă trebuie?

Lecţii de grădinărit

„Nu mă aşteptam la cine ştie ce“, avea să îşi amintească mai târziu un asistent social (4). Dar s‑a dovedit că oamenii străzii aveau dorinţe neobişnuit de modeste. Un telefon, un dicţionar,

un aparat auditiv – fiecare avea idei diferite legate de propriile nevoi. De fapt, majoritatea au fost foarte economi. După un an, au cheltuit în medie 800 de lire sterline.

Să îl luăm pe Simon, de exemplu, care fusese dependent de heroină vreme de 20 de ani. Banii i‑au schimbat viaţa. Simon s‑a lăsat de droguri şi s‑a apucat de lecţii de grădinărit. „Dintr‑un anumit motiv, pentru prima dată în viaţă, mi‑am găsit echilibrul“, avea să spună el mai târziu. „Încep să mă îngrijesc, să mă spăl şi să mă bărbieresc. Mă gândesc acum să mă întorc acasă. Am doi copii.“

După un an de la începerea experimentului, şapte dintre cei 13 oameni ai străzii aveau un acoperiş deasupra capului. Alţi doi se pregăteau să se mute în propriile apartamente. Toţi 13 făcuseră paşi importanţi spre solvabilitate şi dezvoltare personală. Urmau cursuri, învăţau să gătească, urmau tratamente de dezintoxicare, îşi vizitau familiile şi îşi făceau planuri de viitor. 

„Le dă putere oamenilor“, a spus unul dintre asistenţii sociali referindu‑se la bugetul ersonalizat. „Le dă puterea de a alege. Cred că poate duce la mari schimbări.“ După decenii întregi de tras, de împins, de răsfăţ, de pedepse, de condamnare şi de protejare fără rezultate, nouă cunoscuţi vagabonzi au fost adunaţi de pe străzi în cele din urmă. Costul? În jur de 50 000 de lire pe an, în care sunt incluse salariile asistenţilor sociali. Cu alte cuvinte, nu numai că proiectul respectiv a ajutat 13 persoane, ci a şi redus costurile în mod considerabil (5). Chiar şi publicaţia Economist a trebuit să conchidă că „cel mai eficient mod de a cheltui bani cu oamenii fără adăpost este să le dai lor banii“.(6)

Datele vorbesc de la sine

Oamenii săraci nu se pricep la bani. Acesta pare să fie sentimentul predominant, aproape un truism. De altfel, dacă s‑ar fi priceput la bani, de ce ar mai fi săraci, la urma urmei? Presupunem că aceştia i‑ar cheltui pe fast food şi pe băuturi răcoritoare în loc de peşte proaspăt şi cărţi. Deci, ca să îi „ajutăm“, am elaborat 1 000 de programe ingenioase de asistenţă, maldăre de hârțoage, cu sisteme de înregistrare şi cu o armată de inspectori, toate acestea pornind de la principiul biblic potrivit căruia „cei care nu vor să muncească nu vor avea de mâncare“ (2 Tesaloniceni 3:10). În ultimii ani, asistenţa guvernamentală se axează tot mai mult pe asigurarea de locuri de muncă, beneficiarii asistenţei trebuind să‑ş i caute de lucru, să participe la programe de revenire pe posturi şi să facă în mod obligatoriu muncă „voluntară“. Mult trâmbiţat ca fiind o trecere „de la asistenţă socială la planuri guvernamentale de beneficii“, mesajul de bază este clar: Banii nemunciţi îi fac pe oameni leneşi. 

Doar că, potrivit dovezilor, nu îi fac. 

Vi‑l prezint pe Bernard Omondi. Mulţi ani acesta a câştigat 2 dolari pe zi muncind la o carieră de piatră dintr‑o zonă săracă a Kenyei de vest. Într‑o dimineaţă, acesta a primit un mesaj destul de ciudat. „Când am văzut mesajul, am sărit în sus“, avea să îşi amintească Bernard mai târziu. Cineva tocmai îi transferase în contul bancar suma de 500 de dolari. Pentru Bernard aceasta reprezenta salariul pe aproape 3 ani. Câteva luni mai târziu un ziarist de la New York Times a

venit în vizită în satul lui Bernard. Parcă toată populaţia câştigase la loto: satul era plin de numerar. Totuşi nimeni nu făcea risipă de bani. Dimpotrivă, aceştia îşi reparaseră casele şi îşi deschiseseră mici afaceri. Bernard şi‑a investit banii într‑o motocicletă Bajaj Boxer nou‑nouţă cumpărată din India şi făcea 6–9 dolari pe zi transportând oameni. Veniturile i‑au crescut de peste trei ori. 

„În acest mod, alegerea le este încredinţată săracilor“, spune Michael Faye, fondatorul lui GiveDirectly, organizaţia care i‑a făcut cadoul neaşteptat lui Bernard. „Şi adevărul este că nu cred că înţeleg suficient de bine care sunt nevoile oamenilor nevoiaşi.“(7) Faye nu le dă oamenilor peşte şi nici nu îi învaţă să pescuiască. Le dă acestora bani convins fiind că adevăraţii specialişti în nevoile săracilor sunt săracii înşişi. Când l‑am întrebat de ce sunt atât de puţine filmuleţe sau poze pline de entuziasm pe website‑ul organizaţiei GiveDirectly, Faye mi‑a explicat că nu vrea să facă apel la emoţiile oamenilor. „Datele noastre vorbesc de la sine.“ 

Are dreptate: Potrivit unui studiu realizat de Institutul Tehnologic din Massachusetts, ajutoarele acordate de GiveDirectly conduc la creşterea durabilă a veniturilor (până la 38% faţă de cele de dinaintea infuziei) şi facilitează, de asemenea, achiziţiile imobiliare şi deţinerea de animale de fermă (până la 58%), reducând numărul de zile în care copiii suferă de foame cu 42%. În plus, 93% din fiecare sumă donată ajunge direct în mâinile destinatarilor.8 La scurt timp după ce i s‑au prezentat cifrele de la GiveDirectly, Google a donat 2,5 milioane de dolari. (9) 

Însă nu numai Bernard şi consătenii lui au avut noroc. În anul 2008, guvernul ugandez a hotărât să dea aproape 400 de dolari la circa 12 000 de persoane cu vârste cuprinse între 16 şi 35 de ani. Banii s‑au dat aproape necondiţionat; singurul lucru care li s‑a cerut în schimb a fost să depună câte un plan de afaceri. După cinci ani, efectele erau uluitoare. După ce au investit în propria educaţie şi în afaceri, veniturile beneficiarilor au crescut cu aproape 50%. Iar şansele acestora de angajare cu peste 60%. (10) 

În cadrul unui alt program ugandez s‑au distribuit câte 150 de dolari la peste 1 800 de femei sărace, rezultatele fiind asemănătoare: veniturile acestora au crescut cu aproape 100%.

Femeile care au primit sprijin de la o organizaţie caritabilă (costul: 350 de dolari) au beneficiat puţin mai mult de acesta, însă cercetătorii au calculat ulterior că ar fi fost mai eficient dacă s‑ar fi cumulat donaţia de la organizaţia caritabilă cu ajutorul de la stat. (11) După cum s‑a concluzionat pe scurt în raport, rezultatele indică „o schimbare uriaşă în programele de combatere a sărăciei în Africa şi la nivel mondial“. (12)

O revoluţie sudică 

Studii realizate peste tot în lume ne oferă dovezi pozitive: banii nemunciți dau rezultate.

Deja cercetările demonstrează corelația dintre banii donați necondiționat şi reducerea infracţionalităţii, a mortalității infantile, a malnutriției, a numărului de sarcini în rândul adolescentelor și a chiulului, precum și rezultate școlare mai bune, dezvoltare economică și egalitatea dintre sexe.(13) „Principalul motiv pentru care săracii sunt săraci este pentru că nu au suficienți bani“, scrie economistul Charles Kenny, „și nu ar trebui să ne mire foarte tare faptul că dacă le dăm bani problema scade considerabil.“ (14) 

În cartea Dați‑le pur și simplu bani săracilor (2010), studenții de la Universitatea din Manchester furnizează nenumărate exemple de cazuri în care donațiile în numerar însoțite de puține condiții sau făcute necondiționat au dat rezultate. În Namibia, cifrele privind malnutriția au scăzut vizibil (de la 42% la 10%), la fel și chiulul de la școală (de la 40% la aproape zero) și rata infracţionalităţii (cu 42%). În Malawi, prezența la şcoală în rândul fetelor și a femeilor a sărit la 40%, fie că banii le‑au fost dați în mod condiționat, fie necondiționat. În repetate rânduri, cel mai mult au de profitat copiii. Aceștia suferă mai puțin de foame, boli, cresc mai înalți, au rezultate mai bune la școală și au șanse mai scăzute să fie puși la muncă. (15) 

Din Brazilia până în India, din Mexic până în Africa de Sud, programele prin care se donează numerar sunt tot mai la modă în țările nedezvoltate. Când Națiunile Unite și‑au formulat Obiectivele de Dezvoltare ale Mileniului în anul 2000, aceste programe erau de neimaginat. Cu toate acestea, în anul 2010 prin ele erau deja ajutate 110 milioane de familii din 45 de țări.

Revenind la Universitatea din Manchester, cercetătorii au constatat următoarele avantaje ale acestor programe: (1) gospodăriile utilizează banii în scopuri bune, (2) scade sărăcia, (3) pot apărea diverse avantaje pe termen lung pentru venituri, sănătate și veniturile impozabile și (4) programele au costuri mai scăzute decât alternativele la acestea. (16) Deci de ce să trimitem niște tipi albi, plini de pretenții materiale, în SUV‑uri, când putem pur și simplu să dăm salariile acestora la săraci? Cu atât mai mult cu cât în acest fel sunt scoși din ecuație funcționarii cu degete lipicioase. În plus, banii donaţi ung roțile întregii economii: Oamenii cumpără mai mult și astfel crește numărul locurilor de muncă și cresc veniturile. 

Nenumărate organizații de ajutorare și guverne sunt convinse că știu ce le trebuie săracilor, investind astfel în școli, panouri solare sau turme de animale. Și, lucru garantat, mai bine o vacă decât nici o vacă. Dar cu ce preț? Un studiu efectuat în Rwanda a demonstrat că donarea unei vaci implică cheltuieli de circa 3 000 de dolari (inclusiv un atelier de învățat să mulgi). Pentru un rwandez această sumă reprezintă salariul pe cinci ani. (17) Sau hai să luăm ghiveciul de cursuri care le sunt oferite săracilor: repetate studii au demonstrat faptul că acestea costă mult, dar dau rezultate foarte scăzute, indiferent dacă scopul este învățatul pescuitului, al cititului sau al administrării unei afaceri.(18) „Sărăcia este esențial legată de lipsa de bani. Nu înseamnă prostie“, subliniază economistul Joseph Hanlon. „Nu poți să te pui pe picioare dacă nu ai picioare.“ (19) 

Partea bună legată de bani este faptul că oamenii pot cumpăra cu ei lucruri folositoare, nu lucruri despre care autonumiţii specialiști cred că ar avea nevoie. Și, după cum se și întâmplă, există o categorie de produse pe care săracii nu își dau banii primiți cadou, și anume alcoolul și tutunul. De fapt, dintr‑un amplu studiu realizat de Banca Mondială, rezultă că în 82% dintre cazurile analizate din Africa, America Latină și Asia, consumul de alcool și tutun de fapt a scăzut. (20)  

Dar mai este ceva și mai ciudat. În Liberia s‑a efectuat un experiment ca să se vadă ce se întâmplă dacă îi dai 200 de dolari celui mai șmecher dintre săraci. Au fost adunați din cartierele sărace alcoolici, drogați și infractori mărunți. După trei ani, pe ce credeți că au cheltuit banii? Pe mâncare, haine, medicamente și mici afaceri. „Dacă oamenii aceștia nu au risipit banii“, se întreba unul dintre cercetători, „atunci cine altcineva ar face‑o?“ (21) 

Însă ni se serveşte iar și iar argumentul „săracilor puturoși“. Această insistență i‑a determinat pe oamenii de știință să analizeze dacă argumentul este adevărat. Cu numai câțiva ani în urmă, prestigioasa publicație medicală Lancet și‑a prezentat concluziile: Dacă săracii primesc bani în mod necondiționat aceștia au, de fapt, tendința să muncească mai mult. (22) În raportul final al experimentului namibian, un episcop a prezentat această frumoasă explicație: „Citiți cu atenție în Ieșirea 16“, scrie acesta, „cum poporul Israelului în lungul său drum de eliberare din sclavie a primit mana cerească. Însă“, continuă el, „aceasta nu i‑a făcut pe oameni mai leneși; dimpotrivă, le‑a dat posibilitatea să își continue drumul…“ (23) 

Utopia

Bani nemunciţi: o noțiune care a mai fost sugerată de unii dintre cei mai importanți gânditori ai lumii. Thomas Morus visa la asta în cartea sa Utopia din 1516. Aveau să îl urmeze nenumărați economiști și filosofi – printre care și câștigători ai Premiului Nobel. (24) Susținătorii ideii au fost persoane cu toate tipurile de orientări politice, inclusiv fondatorii politicii neoliberale, Friedrich Hayek și Milton Friedman. (25) Iar în Articolul 25 din Declarația Universală a Drepturilor Omului (1948) ni se promite că într‑o bună zi ideea va deveni realitate.

Un venit de bază universal.

Și nu doar vreme de câțiva ani sau numai în țările în curs de dezvoltare sau numai pentru săraci, ci exact cum scrie pe ambalaj: bani nemunciţi pentru toată lumea. Nu ca favoare, ci de drept. Puteți să numiți asta „calea capitalistă către comunism“. (26) O sumă lunară, suficientă pentru a supraviețui fără a fi nevoie să ridici nici măcar un deget. Singura condiție, ca să spunem așa, este „să ai puls“. (27) Fără inspectori care să te verifice dacă ai cheltuit banii chibzuit, fără să te întrebe nimeni dacă ți se cuvin cu adevărat sau nu. Gata cu programele speciale de ajutorare și de asistență; cel mult un venit suplimentar pentru pensionari, șomeri și pentru cei cu incapacitate de muncă. 

Venit de bază: o idee care de‑acum trebuie pusă în practică.

Mincome, Canada

Într‑o mansardă dintr‑un depozit din Winnipeg (Canada) zac în jur de 2 000 de cutii peste care se așterne praful. Cutiile sunt pline cu informații – schițe, tabele, rapoarte, chestionare – legate de unul dintre cele mai fascinante experimente sociale realizate în perioada postbelică.

Mincome. 

Evelyn Forget, profesoară la Universitatea din Manitoba, a aflat prima dată despre arhivă în anul 2004. A încercat din răsputeri să dea de ea vreme de cinci ani până când, în 2009, a descoperit cutiile respective la Arhivele Naționale. „[Arhivarii] tocmai se întrebau dacă, de fapt, n‑ar putea să le arunce la gunoi pentru că ocupau prea mult spaţiu şi nu păreau să prezinte interes pentru nimeni“, avea să îşi amintească ea mai târziu. (28) 

Când a intrat prima dată în mansardă, lui Forget nu îi venea să îşi creadă ochilor. Găsise un adevărat tezaur de informaţii despre transpunerea în viaţa reală a visului lui Thomas Morus din urmă cu cinci secole. 

La unul dintre cele aproape 1 000 de chestionare împachetate acolo răspunseseră Hugh şi Doreen Henderson. Cu 35 de ani înainte, când începuse experimentul, el era paznic la un liceu, iar ea – casnică şi avea grijă de cei doi copii ai lor. Familiei Henderson nu îi mergea prea bine. Doreen se ocupa de grădinărit şi creştea găini ca să poată asigura hrana familiei.

Trăgeau cât mai mult de fiecare dolar. 

Asta până când, într‑o zi oarecare, la ușa lor au apărut doi tipi bine îmbrăcaţi. „Am completat nişte formulare, voiau să vadă ce venituri aveam“, îşi amintea Doreen. (29) Şi apoi, cât ai bate din palme, problemele financiare ale familiei Henderson au dispărut. Hugh şi Doreen au fost incluşi în Mincome – primul experiment social la scară largă din Canada şi cel mai amplu experiment privind venitul de bază realizat vreodată la nivel mondial. 

În martie 1973, guvernatorul provinciei a alocat pentru proiect 83 de milioane de dolari în dolari SUA de azi. (30) A ales ca loc de desfășurare pentru proiect orăşelul Dauphin, de 13 000 de locuitori, din nord‑vestul Winnipegului. Se garanta întregii populaţii din Dauphin un venit de bază, asigurându‑se astfel că nimeni nu avea să ajungă sub limita de sărăcie. În realitate, asta însemna că 30% din locuitorii oraşului – în total 1 000 de familii – primeau prin poştă câte un cec în fiecare lună. O familie din patru primea o sumă care acum ar fi în jur de 19 000 de dolari pe an, fără să i se pună nici o întrebare

Când s‑a lansat experimentul, o armată de cercetători a venit în oraş. Economiştii urmăreau dacă locuitorii oraşului munceau mai puţin, sociologii veneau ca să analizeze efectele produse asupra familiei, iar antropologii se ascundeau în rândul comunităţii ca să observe nemijlocit reacţia localnicilor. 

Timp de patru ani lucrurile au mers bine, dar alegerile au încurcat treaba. A venit la putere un guvern conservator. Noul guvern canadian nu credea în respectivul experiment costisitor, la care guvernul statului contribuia cu trei sferturi din sumă. Când a fost clar că noul guvern nu avea să mai finanţeze nici măcar o analiză a rezultatelor experimentului, cercetătorii au hotărât să îşi adune dosarele în circa 2 000 de cutii. 

La Dauphin decepţia a fost uriaşă. La lansarea sa în 1974, Mincome fusese considerat drept un program‑pilot care avea să fie implementat ulterior în toată ţara. Acum părea sortit uitării. „Autorităţile guvernamentale care se opuneau [proiectului Mincome] nu doreau să mai cheltuiască bani ca să analizeze informaţiile şi să vadă ceea ce credeau deja: că nu a mers bine“, povestea unul dintre cercetători. „Iar cei care susţineau proiectului Mincome erau îngrijoraţi pentru că dacă s‑ar fi analizat datele şi rezultatele nu ar fi fost favorabile atunci însemna că s‑ar fi cheltuit alte milioane de dolari pe analize şi ar fi fost şi mai jenaţi.“ (31) 

Când profesorul Forget a auzit prima dată despre Mincome, nimeni nu ştia nici măcar care erau, de fapt, rezultatele experimentului. Printr‑o coincidenţă, programul de asistenţă medicală al Canadei a fost introdus cam în aceeaşi perioadă, în 1970. Arhivele Asigurărilor de sănătate i‑au pus la dispoziţie lui Forget o mulţime de date prin care putea compara Dauphin cu oraşele învecinate şi alte grupuri monitorizate. Timp de trei ani aceasta a supus datele la numeroase analize statistice. Indiferent de modalitatea folosită, rezultatele erau de fiecare dată aceleaşi. 

Mincome avusese un succes răsunător.

De la experiment la lege 

„Din punct de vedere politic exista teama că dacă începi să garantezi un venit anual oamenii nu o să mai lucreze şi o să îşi întemeieze familii numeroase“, spune Forget. (32) 

Însă, în realitate, s‑a întâmplat exact opusul. Tinerii se căsătoreau mai târziu, iar numărul naşterilor a scăzut. S‑au îmbunătăţit simţitor rezultatele la învăţătură: „grupul Mincome“ învăţa mai mult şi mai repede. În fine, numărul total de ore de lucru a scăzut cu numai 1% în rândul bărbaţilor, cu 3% în rândul femeilor căsătorite şi cu 5% în rândul femeilor necăsătorite.

Bărbaţii care îşi întreţineau familiile munceau aproape la fel, iar femeile devenite mame de curând foloseau ajutorul financiar ca să îşi mai ia câteva luni de concediu de maternitate, în timp ce studenţii rămâneau mai mult la studii. (33)

Însă constatarea cea mai remarcabilă făcută de Forget a fost faptul că scăzuse numărul internărilor în spital cu 8,5%. Având în vedere volumul cheltuielilor de la bugetul public legate de sănătate din ţările dezvoltate, acest fapt a avut implicaţii financiare uriaşe. După câţiva ani de la debutul experimentului a scăzut violenţa domestică, la fel şi problemele de sănătate mintală. Programul Mincome făcuse întregul oraş mai sănătos. Forget nu putea nici măcar să îşi imagineze care ar fi fost efectele asigurării unui venit de bază asupra generaţiei următoare, atât din punct de vedere al câştigurilor, cât şi al sănătăţii. 

Dauphin – oraşul care nu cunoştea sărăcia – a reprezentat doar unul dintre cele cinci experimente privind venitul garantat din America de Nord. Toate celelalte patru s‑au desfăşurat în SUA. Puţină lume ştie că SUA au fost cât pe ce să realizeze o reţea de asigurări sociale cel puţin la fel de dezvoltată ca aceea din majoritatea ţărilor din Europa Occidentală. Când preşedintele Lyndon B. Johnson a declarat „război împotriva sărăciei“ în 1964, şi democraţii, şi republicanii s‑au mobilizat ca să susţină reformele fundamentale de ajutoare sociale. 

Însă, mai întâi, trebuia să se facă nişte teste. S‑au cheltuit zeci de milioane de dolari pentru asigurarea venitului de bază pentru peste 8 500 de americani din New Jersey, Pennsylvania, Iowa, Carolina de Nord, Indiana, Seattle şi Denver în cadrul primelor experimente sociale pe scară largă menite să distingă grupurile experimentale de cele de control. Cercetătorii îşi propuneau să răspundă la trei întrebări: (1) Dacă ar primi un venit garantat, lumea ar munci cu mult mai puţin? (2) Ar costa prea mult programul? (3) S‑ar dovedi nefezabil din punct de vedere politic?

Răspunsurile au fost: nu, nu şi da.

În toate cazurile numărul orelor de lucru a scăzut puţin. Nu se justifică să vorbim despre „lene“ potrivit constatărilor noastre“, a spus analistul‑ş ef al datelor din cadrul experimentului de la Denver. „Nu este nici pe departe vorba despre abandonul în masă pe care îl prevesteau profeţii eşecului.“ Reducerea muncii plătite a fost în medie de 9% pe familie şi în toate statele cei care au lucrat mai puţin au fost tinerii cu vârste în jur de 20 de ani şi femeile care aveau copii mici. (34) 

Din cercetările ulterioare a rezultat că până şi procentul de 9% fusese probabil exagerat. În studiul iniţial, acesta s‑a calculat pe baza venitului autodeclarat, dar când datele au fost comparate cu cele din evidenţele oficiale, s‑a dovedit că multe venituri nu fuseseră declarate. După rectificarea acestei inadvertenţe, cercetătorii au constatat că, de fapt, nu scăzuse aproape deloc numărul orelor lucrate. (35)

„Scăderile numărului orelor lucrate s‑au compensat, cu siguranţă, într‑o anumită măsură cu alte activităţi folositoare, precum căutarea de slujbe mai bune sau munca la domiciliu“, se remarca într‑un raport final din cadrul experimentului din Seattle. De exemplu, o mamă care îşi abandonase studiile a lucrat mai puţin ca să obţină o diplomă de licenţă în psihologie şi să lucreze ca cercetător. O altă femeie a făcut cursuri de actorie; soţul acesteia s‑a apucat să compună muzică. „Acum suntem artişti independenţi financiar, având propriile venituri“, le‑a spus aceasta cercetătorilor. (36) În rândul tinerilor care au participat la experiment, aproape toate orele neremunerate au fost investite în educaţie. Printre subiecţii din New Jersey numărul de absolvenţi de liceu a crescut cu 30%. (37)

Şi astfel, în revoluţionarul an 1968, când au ieşit în stradă tineri demonstranţi din întreaga lume, cinci economişti de renume – John Kenneth Galbraith, Harold Watts, James Tobin, Paul Samuelson şi Robert Lampman – i‑au adresat Congresului o scrisoare deschisă. „Patria nu îşi va fi făcut datoria până când nu le va fi asigurat tuturor conaţionalilor un venit cel puţin egal cu limita oficial recunoscută a sărăciei“, spuneau aceştia într‑un articol publicat pe prima pagină a ziarului New York Times. Potrivit economiştilor, costurile erau „considerabile, dar se încadrau în capacitatea economică şi fiscală naţională“. (38)

Scrisoarea a fost semnată de 1 200 de economişti.

Iar apelul lor nu a rămas fără răspuns. În luna august din anul următor, preşedintele Nixon a prezentat un proiect de lege prin care se asigura un venit de bază modest, proiect pe care l‑a descris drept „cea mai importantă contribuţie la legislaţia socială din istoria noastră naţională“. Potrivit lui Nixon, copiii din generaţia exploziei demografice aveau să realizeze două lucruri considerate imposibile de către generaţiile anterioare. Pe lângă zborul omului pe lună (fapt petrecut cu o lună înainte), acea generaţie avea să elimine, în sfârşit, sărăcia. 

Potrivit unui sondaj realizat de Casa Albă, 90% dintre ziare au primit cu entuziasm proiectul. (39) Chicago Sun‑Times l‑a numit „Un uriaş salt înainte“, iar Los Angeles Times – „Un nou proiect îndrăzneţ“. (40) Consiliul Naţional al Bisericilor a fost în favoarea proiectului, la fel şi sindicatele şi chiar şi sectorul corporatist. (41) La Casa Albă a sosit o telegramă în care scria: „Doi republicani din partea superioară a clasei mijlocii, care urmeză să contribuie la finanţarea proiectului, vă spun bravo“.(42) Comentatorii repetau în stânga şi‑n dreapta citatul lui Victor Hugo: „Nu e nimic pe lume mai puternic decât o idee căreia i‑a venit vremea să se împlinească“.

Se părea că venise cu adevărat vremea venitului de bază. „ÎN CONGRES SE VOTEAZĂ PLANUL DE ASISTENŢĂ SOCIALĂ… O LUPTĂ CÂŞTIGATĂ ÎN CADRUL CRUCIADEI PENTRU REFORMĂ“, titra New York Times în data de 16 aprilie 1970. Cu 243 de voturi pentru şi 155 împotrivă, Planul de Asistenţă Socială (PAS) al lui Nixon a fost aprobat cu o majoritate covârşitoare. Mulţi dintre comentatori se aşteptau ca planul să fie votat şi de Senat cu o majoritate chiar mai mare decât în Camera Reprezentanţilor. Însă în cadrul Comisiei de Finanţe a Senatului au apărut îndoieli. „Acest proiect de lege reprezintă cea mai vastă, scumpă şi cuprinzătoare lege privind asistenţa socială concepută vreodată“, a spus un senator republican. (43) Democraţii au fost însă cei mai încrâncenați. Aceştia considerau că PAS nu oferea suficient şi insistau să se asigure un venit de bază şi mai mare. (44) După ce luni de zile a fost discutat când în Senat, când la Casa Albă, proiectul a fost abandonat în cele din urmă. 

Anul următor Nixon a prezentat în cadrul Congresului o propunere uşor modificată. Din nou proiectul de lege a fost aprobat de Casa Albă, de data aceasta în cadrul unui pachet mai amplu de reforme. 288 au votat pentru şi 132 – împotrivă. În discursul său din 1971 privind Starea Naţiunii, Nixon şi‑a prezentat planul de „a pune bazele venitului tuturor familiilor cu copii din America“ drept „cea mai importantă normă legală“ din programul său. (45)

Însă proiectul a fost din nou respins de Senat.

Abia în 1978 planul privind venitul de bază a fost abandonat definitiv în urma unei descoperiri fatale făcute cu ocazia publicării rezultatelor finale ale experimentului de la Seattle. O anumită constatare a atras atenţia tuturor: numărul divorţurilor crescuse cu peste 50%. Această cifră statistică a eclipsat repede toate celelalte rezultate, cum ar fi rezultatele la învăţătură şi îmbunătăţirea stării de sănătate. Era evident că un venit de bază le dădea femeilor prea multă independeţă. Zece ani mai târziu, când au fost reanalizate datele respective s‑a dovedit că se strecurase o eroare statistică; de fapt, nu crescuse deloc numărul divorţurilor. (46)

Sursa: Studiul „Coșul minim de consum lunar pentru un trai decent pentru populația României”, Fundația Friedrich Ebert, 2018. În România, salariul minim pe economie este de 2230 de lei.

Zadarnic, periculos și pervers

„Se poate! Cum să învingem sărăcia din America până în 1976“, scria plin de încredere în 1967 scriitorul James Tobin, câștigător al Premiului Nobel. Pe vremea aceea aproape 80% dintre americani susțineau ideea unui venit de bază garantat. (47) După mai mulți ani, Ronald Reagan avea să spună în batjocură celebrele cuvinte: „În anii 1960 am luptat împotriva sărăciei, iar sărăcia a învins“.

Momentele de răscruce ale civilizației au întotdeauna la început un iz de utopie. Potrivit renumitului economist Albert Hirschman, într‑o primă fază utopiile sunt criticate după trei criterii: zădărnicie (nu se poate), pericol (riscul e prea mare) și perversitate (va degenera în antiutopie). Însă tot Hirschman scria că aproape imediat ce devin realitate utopiile încep să fie considerate ceva cât se poate de obișnuit. 

Nu cu foarte mult timp în urmă democrația încă mai era considerată drept o minunată utopie. Multe minți luminate, de la filosoful Platon (427–347 î.Hr.) până la omul de stat Edmund Burke (1729–1797), avertizau că democrația este zadarnică (masele erau prea proaste ca să o gestioneze), periculoasă (guvernarea majorității echivala cu jocul cu focul) și perversă („interesul general“ avea să fie corupt în scurt timp de interesele câtorva generali șireți sau ale altora). Comparați asta cu argumentele împotriva venitului de bază. Acesta este considerat zadarnic pentru că nu ni‑l putem permite, periculos pentru că oamenii s‑ar lăsa de muncă și pervers pentru că în cele din urmă o minoritate va trebui să muncească și mai din greu ca să susțină majoritatea.

Dar… stați o clipă. 

Zadarnic? Pentru prima dată în istorie suntem, de fapt, suficient de bogați ca să asigurăm un venit de bază considerabil. Putem să scăpăm de toate tâmpeniile birocratice menite să îi silească pe beneficiarii de asistență socială să accepte cu orice preț slujbe neeficiente și, în plus, putem să susținem finanțarea noului sistem simplificat descotorosindu‑ne de labirintul de reduceri și de scutiri de impozite. Fondurile necesare suplimentare pot proveni din impozitarea bunurilor, a deșeurilor, a materiilor prime și a consumului. 

Să ne uităm la cifre. Eradicarea sărăciei în SUA ar costa numai 175 de miliarde de dolari, mai puțin de 1% din PIB. (48) Asta înseamnă în jur de un sfert din cheltuielile militare ale SUA.

Învingerea sărăciei ar fi o adevărată victorie în comparație cu războaiele din Afghanistan și Irak, care, potrivit unui studiu efectuat la Harvard, ar fi avut costuri uluitoare în jur de 4–6 trilioane de dolari. (49) De fapt, toate țările dezvoltate din lume au avut posibilitatea de a eradica sărăcia cu mulți ani în urmă. (50) 

Însă dacă un sistem îi ajută exclusiv pe săraci, acesta va mări diferențele dintre săraci și restul societății. „O politică dedicată săracilor este o politică sărăcăcioasă“, observa Richard Titmuss, marele teoretician care a studiat sistemele de ajutor social gratuit. Cei de stânga au un reflex adânc înrădăcinat de a aservi toate planurile, creditele și veniturile în plus. Problema este că această tendință nu este eficientă. 

Într‑un cunoscut articol publicat la sfârșitul anilor 1990, doi sociologi suedezi demonstrează că statele cu cele mai universale programe de guvernare au avut cele mai bune rezultate legate de reducerea sărăciei. (51) În principiu, oamenii sunt mai dispuşi să fie solidari dacă prin asta au ceva de câştigat ei înşişi. Cu cât avem mai mult de câştigat de pe urma sistemului de asistenţă socială gratuită noi înşine, familiile noastre şi prietenii noştri, cu atât suntem mai dispuşi să contribuim la el. (52) Aşadar, în mod logic, un venit de bază universal şi necondiţionat s‑ar bucura şi de o susţinere mai amplă. La urma urmei, cu toţii avem de câştigat. (53) 

Periculos? Desigur că unii vor decide să muncească mai puţin, dar tocmai asta‑i şi ideea. Câţiva artişti şi scriitori („toţi cei pe care societatea îi dispreţuieşte cât sunt în viaţă şi îi apreciază după ce mor“ – Bertrand Russell) ar putea chiar să nu mai muncească deloc pe bani. Există extrem de multe dovezi potrivit cărora mare majoritate a oamenilor vor, de fapt, să muncească fie că trebuie, fie că nu.54 De fapt, lipsa unui loc de muncă ne face profund nefericiţi. (55) 

Unul dintre avantajele venitului de bază este faptul că acesta i‑ar scăpa pe săraci de capcana asistenţei sociale şi i‑ar motiva să îşi caute slujbe remunerate care le‑ar oferi şansa reală de dezvoltare şi de promovare. Atâta timp cât venitul de bază este necondiţionat şi nici nu încetează să se acorde, nici nu se reduce în caz de angajare pe un post remunerat, condiţiile de trai ale acestora nu pot decât să se îmbunătăţească. 

Pervers? Din contră, tocmai sistemul de asistenţă socială a degenerat într‑un monstru pervers de control şi de umilire. Autorităţile îi urmăresc pe beneficiarii de asistenţă socială pe Facebook ca să vadă dacă aceştia îşi cheltuiesc banii în mod înţelept – şi vai de capul celor care îndrăznesc să facă muncă voluntară fără aprobare. Este nevoie de o armată de lucrători de asistenţă socială care să îi îndrume pe oameni prin jungla de proceduri privind eligibilitatea, depunerea de cereri, aprobarea şi reangajarea. Şi apoi se mobilizează o grămadă de inspectori ca să analizeze documentele. 

Sistemul de asistenţă socială, care ar trebui să le dea oamenilor un sentiment de siguranţă şi de mândrie, a degenerat într‑un sistem de suspiciune şi de ruşine. Este un pact grotesc între dreapta şi stânga. „Dreapta politică se teme că lumea nu o să mai muncească“, se plânge doamna profesor Forget din Canada, „iar stânga nu are încredere că lumea o să facă alegeri Corecte.“ (56) Un sistem cu un venit de bază ar fi un compromis mai bun. În ceea ce priveşte redistribuţia, acesta ar îndeplini condiţiile de corectitudine ale celor de stânga; iar în ceea ce priveşte regimul de amestec şi umilire, acesta le‑ar da celor de dreapta un guvern mai restrâns ca oricând. 

Să vorbim altfel, să gândim altfel 

S‑a mai spus asta. 

Avem pe cap un sistem de asistență socială din vremuri apuse, când familiile erau întreținute financiar în majoritate de către bărbați, iar lumea lucra o viață întreagă la aceeași firmă.

Sistemul de pensii și regulile de protecție socială sunt în continuare în acord cu cei suficient de norocoși să aibă o slujbă stabilă, asistența publică pornește de la ideea greșită că putem conta pe faptul că economia ne va asigura suficiente locuri de muncă, iar avantajele asigurărilor sociale constituie adesea nu o trambulină, ci o capcană. 

Nu a existat niciodată un moment mai potrivit pentru introducerea venitului de bază universal și necondiționat. Priviți în jur. O mai mare flexibilitate la locul de muncă implică și necesitatea creării unei mai mari siguranțe. Globalizarea erodează salariile clasei mijlocii. Prăpastia tot mai adâncă dintre cei care au și cei care nu au o diplomă de licență conduce la necesitatea de a le da o mână de ajutor celor nelicențiați. Iar crearea de roboți din ce în ce mai inteligenți ar putea conduce la pierderea locurilor de muncă și de către cei cu licență. 

În ultimele decenii, clasa mijlocie și‑a menținut puterea de cumpărare afundându‑se tot mai adânc în datorii. Dar acest model nu este viabil, după cum știm de‑acum. Vechea vorbă „cei care nu vor să muncească nu o să aibă ce mânca“ este acum folosită abuziv pentru a legitima inegalitatea. 

Să nu mă înțelegeți greșit, dar capitalismul este un minunat motor al prosperității. „A făcut minuni mai mari decât piramidele egiptene, apeductele romane și catedralele gotice“, după cum scriau Karl Marx și Friederich Engels în Manifestul comunist. Dar tocmai pentru că acum suntem mai bogați ca oricând putem să facem următorul pas în istoria progresului: să le dăm tuturor oamenilor siguranța unui venit de bază. Asta ar fi trebuit să încerce să realizeze capitalismul de la bun început. Luați‑o drept un câştig al progresului, posibil datorită sângelui, a sudorii și a lacrimilor generațiilor trecute. La urma urmei doar o parte din avuția noastră se datorează propriilor noastre eforturi. Noi, locuitorii Tărâmului Abundenţei, suntem bogați datorită instituțiilor, a cunoștințelor și a capitalului social acumulat pentru noi de către antecesorii noștri.

Această avuție ne aparține tuturor. Iar un venit de bază ne permite să o împărțim. 

Desigur că asta nu înseamnă că ar trebuie să implementăm acest vis în mod necugetat. Ar fi dezastruos. Utopiile încep cu puțin, prin experimente care schimbă lumea încet‑încet. Asta s‑a întâmplat pe străzile Londrei în urmă cu doar câțiva ani, când 13 oameni ai străzii au primit câte 3 000 de lire, fără să li se pună nici un fel de întrebări. După spusele unuia dintre angajații organizației finanțatoare, „Este cât se poate de greu să ne schimbăm pur și simplu peste noapte modul în care vedem această problemă. Aceste programe‑pilot ne permit să vorbim altfel, să gândim altfel, să punem problema altfel…“  

Și exact așa începe progresul.


(2) În general, destinatarilor nu li s-a spus suma exactă de bani din „bugetul lor personalizat“, potrivit raportului Broadway; cu toate acestea, pe parcursul raportului se menţionează că unul dintre oamenii fără adăpost a propus scăderea sumei de la 3 000 la 2 000 de lire, ceea ce înseamnă că sigur ştia.
(3) Banii nu li se dădeau direct persoanelor fără adăpost. Toate cheltuielile acestora trebuia să fie aprobate de către „directorul pentru oamenii străzii“, care o făcea mereu cu promptitudine. Faptul că respectivul control era redus a fost confirmat de către unul dintre asistenţii sociali într-un interviu acordat publicaţiei Economist (a se vedea Capitolul 2, nota 6): „Noi le spuneam doar: «Este viaţa voastră şi voi decideţi ce faceţi cu ea, iar noi suntem dispuşi să vă ajutăm dacă vreţi».“ În raport se menţioneză că: „În interviurile acordate, multe persoane au folosit expresiile «Am ales» sau «Am decis» cu referire la locuinţe şi la modul în care îşi utilizau propriul buget, subliniind faptul că erau conştienţi că era vorba despre propriile alegeri şi decizii“.
(5) În 2013, proiectul a fost extins la 28 de persoane fără adăpost din Londra, dintre care 20 de oameni ai străzii aveau deja un acoperiş deasupra capului.
(9) Prestigioasa organizaţie de evaluare a organizaţiilor caritabile GiveWell, care a analizat peste 500 de organizaţii caritabile, a plasat GiveDirectly pe locul patru în clasamentul celor mai bune organizaţii caritabile.
(15) Joseph Hanlon et al., Daţi-le pur şi simplu bani săracilor (2010) 
(17) Christopher Blattman şi Paul Niehaus, „Să vadă bani. De ce donaţiile în bani contribuie la diminuarea sărăciei“, External Affairs (mai–iunie 2014)
(21) Blattman şi Niehaus, „Să vadă banii“
(22)  În 2009, în Lancet se scria: „Majoritatea datelor actuale privind donaţiile în bani, condiţionate sau necondiţionate, spulberă contraargumentele potrivit cărora aceste programe îi fac pe adulţi să nu mai caute de lucru sau dau naştere la o cultură de dependenţă care perpetuează sărăcia din generaţie în generaţie“. A se vedea editorialul Lancet, „Donaţiile în bani pentru copii. Investiţia în viitor“, Lancet (27 iunie 2009)
(19) Hanlon et al., Daţi-le pur şi simplu bani săracilor, p. 4. Bineînţeles că donaţiile în bani nu reprezintă leacul universal – nu o să stabilească punţi de legătură şi nu o să aducă pacea. Însă vor schimba foarte multe. Donaţiile în bani „sunt cât se poate de aproape de un remediu miraculos pentru dezvoltare“, remarcă Nancy Birdsall, preşedinta Centrului pentru Dezvoltare Globală din Washington. Citat din ibid., p. 61.
(24) Inclusiv Thomas Paine, John Stuart Mill, H.G. Wells, George Bernard Shaw, John Kenneth Galbraith, Jan Tinbergen, Martin Luther King şi Bertrand Russell
(30) Aici şi în restul prezentei secţiuni, orice referire denumeşte dolarii SUA
(34) Allan Sheahen, Garantarea venitului de bază. Dreptul tău la siguranţă economică (2012), p. 108
(37) Matthews, „Un venit garantat pentru fiecare american ar elimina sărăcia “
(38) Economiştii solicită asigurarea de venituri“, New York Times (28 mai 1968)
(39) Brian Steensland, Eşuata revoluţie a asistenţei sociale. Lupta Americii legată de politica venitului garantat (2008), p. 123
(40) Citat din Sheahen, Garantarea venitului de bază, p. 8
(41) Steensland, Eşuata revoluţie a asistenţei sociale, p. 69
(45) Steensland, Eşuata revoluţie a asistenţei sociale, p. 157
(50) Încercaţi să faceţi următorul exerciţiu de gândire: un venit de bază de 1,25 de dolari pe zi pentru toţi locuitorii Pământului ar costa pe an 3 miliarde de dolari, adică 3,5% din PIB-ul mondial. Acelaşi ajutor financiar acordat celor mai săraci 1,3 miliarde de locuitori ar necesita mai puţin de 600 miliarde de dolari, adică aproximativ 0,7% din PIB-ul mondial, şi ar elimina complet sărăcia extremă.
(52) Wim van Oorschot, „Globalizarea, statul european cu sistem de ajutor social şi protecţia săracilor“, în A. Suszycki şi I. Karolewski (ed.), Cetăţenia şi identitatea în statul cu sistem de ajutor social (2013), pp. 37–50
(54) Studiile legate de comportamentul câştigătorilor la loto indică faptul că, chiar şi când câştigă lozul cel mare, oamenii nu îşi abandonează serviciul, iar dacă totuşi o fac, o fac ca să petreacă mai mult timp cu copiii sau ca să îşi găsească un alt loc de muncă. A se vedea celebrul studiu Roy Kaplan, „Câştigătorii la loto: Între mit şi realitate“, Jurnalul comportamentului la jocurile de noroc (toamna 1987), pp. 168–178
(55) Deţinuţii sunt un bun exemplu. Având asigurate mâncarea şi un acoperiş deasupra capului, aceştia nu au altceva de făcut decât să se relaxeze, aţi putea crede. Însă în închisori interzicerea muncii este, de fapt, folosită drept pedeapsă. Dacă un deţinut nu se poartă cum trebuie, acestuia i se interzice accesul la atelier sau la bucătărie. Aproape toată lumea vrea să îşi aducă un fel de contribuţie, chiar dacă ceea ce numim „muncă“ sau „şomaj“ îşi schimbă sensul în acest context. Într-adevăr, punem prea puţin accent pe uriaşul volum de muncă neplătită pe care o depun deja oamenii.

 

Foto: Pixabay

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK