Nu știu cum se face, dar locurile ce-au fost cândva vreun buric al lumii sunt înghițite mai repede de verdeață. Cu cât erau mai greu de străpuns, cu-atât devin mai fragile și mai batjocorite după ce-au rămas fără apărare.
Cu gândurile astea trec zilnic spre birou pe lângă fosta ambasadă a Statelor Unite, cea care s-a închis în 2011 pentru a se muta la capătul orașului, într-o fortăreață nouă și impersonală. În timpul comunismului, palatul ăsta de la intersecția străzilor Tudor Arghezi și Blanduziei a reprezentat imaginea unui Vest îndepărtat, aproape ireal. După aceea, mulți români și-au permis să viseze pe lângă gardurile astea, cu pașaportul în mână, la o viață nouă. Calc pe trotuarul care altădată era interzis, păzit cu mitraliere, camere de supraveghere și rotocoale de sârmă ghimpată, o fac apoi pe strada ce înainte era închisă cu barieră, și mă stăpânește o vagă senzație de cucerire. Azi, protestele se țin în Piața Victoriei, iar președintele american Donald Trump spune că va avea o „relație extraordinară” cu liderul rus Vladimir Putin.
Înainte de gardul vechi, din fier ornat, al vechii ambasade, mai e un gard, mai înalt și mai sobru, iar prin amândouă și-au făcut loc plante agățătoare. Pe zidul unui punct de control, sub locul în care încă se mai văd urmele literelor „U.S. Embassy”, acum e lățit un graffiti stângaci. Sunt multe semne de „Interzis” de care nu se mai sperie nimeni. Palatul, cu o valoare estimată între 6,5 și 7,5 milioane de euro, e scos acum la vânzare de Artmark Historical Estate, așa că am avut ocazia să-l vizităm, să-l fotografiem și să refacem câteva momente din istoria sa.
1891. Proiectată de arhitectul elvețian Louis Pierre Blanc, cel care a realizat și sediul Ministerului Agriculturii sau clădirea Facultății de Medicină, clădirea e mai întâi casă de bancher. Maurice Blank e cofondatorul băncii Marmorosch Blank & Co., care împrumuta statul român în perioada Războiului de Independență.
1939. În prag de război, noul proprietar, omul politic Eduard Mirto închiriază palatul Ambasadei SUA. Clădirea va rămâne, pentru mai mult de 70 de ani, un simbol al Occidentului în mijlocul unui București tot mai roșu.
1966. La sfârșitul lui iunie, mii de oameni umplu Piața Universității pentru a-și arăta solidaritatea cu prietenii vietnamezi, „dând glas mâniei și indignării profunde stârnite de atacul tâlhăresc al aviației S.U.A. asupra periferiilor Hanoiului și a orașului Haifong”, după cum va consemna numărul de-a doua zi al ziarului „Scânteia”. Agită pancarte pe care scrie „Jos mâinile de pe Vietnam!”, strigă „Trăiască eroicul popor vietnamez!”. Se înflăcărează la discursul rostit de reprezentantul Ligii române de prietenie cu popoarele din Asia și Africa, la vorbele simple ale unui muncitor de la Uzinele 23 August și la cele meșteșugite ale scriitorului Zaharia Stancu.
La final, cineva citește o moțiune de protest împotriva actelor imperialiștilor americani, iar manifestanții propun ca o delegație să înmâneze moțiunea de protest ambasadei Statelor Unite la București. „Pe drumul spre ambasadă, delegația este urmată de coloanele participanților la miting”, relatează reporterul „Scânteia”. „Mulțimea inundă bulevardul N. Bălcescu. Lozincile scandate de demonstranți răsună până departe. Ele se amplifică odată cu apropierea de clădirea ambasadei americane. Aici porțile sunt închise, perdelele trase. Ferecați în interiorul clădirii, membrii ambasadei nu au ieșit să înfrunte oprobriul opiniei publice, legitim indignată de acțiunile odioase ale imperialiștilor americani. «Rușine, rușine!” - strigă demonstranții, «Jos mâinile de pe Vietnam!». Pancartele purtate de demonstranți sunt fixate de gardul ambasadei. Vreme îndelungată, oamenii au rămas în fața ambasadei pentru a-și manifesta adânca revoltă împotriva agresiunii americane în Vietnam și sentimentele de puternică solidaritate cu cauza dreaptă a eroicului popor vietnamez”.
Anii ‘80. După o perioadă de dezgheț - marcată de vizita din 1969 a președintelui american Richard Nixon la București - clădirea Ambasadei redevine o fortăreață în centrul orașului. În câteva fotografii făcute între 1984 și 1986 de către un fost angajat al instituției și publicate acum câțiva ani pe site-ul Muzeul de Fotografie se văd cutii cu provizii trimise odată la două luni și desfăcute în curte, ca fiecare să-și ridice comanda. Erau anii cei mai grei ai comunismului, iar magazinele din jur erau goale.
Anii ‘90. Abia ce se potolesc împușcăturile că asupra bucureștenilor se pogoară bâtele minerilor chemați de Ion Iliescu. Dintre românii care se prind repede că noua putere instalată în România e de fapt eșalonul al doilea al Partidului Comunist Român, mulți se așază la coadă pentru o viză de America. De după gardurile ei înalte, ambasada devine un loc al visării. „Pozele de pe gardul ambasadei spun «hai!», Cadillac-ul te așteaptă, numai viză să ai”, zice Artan de la Timpuri Noi în imnul neoficial al emigrantului vremii.
2001. În orele de după prăbușirea Turnurilor Gemene, România învață care-i treaba cu terorismul planetar, caută vinovați și se cutremură. „Evenimentul zilei” scrie că președintele Ion Iliescu și-a anulat programul și s-a baricadat la Palatul Cotroceni, că guvernul a constituit un „colectiv de urmărire a dolarului” și că apar tot mai multe amenințări cu bombe. Speriați de teroriști sau de mai degrabă de dispozitivele scoase pe străzi, hoții se abțin să iasă la muncă. E cea mai lipsită de infracțiuni zi din an, consemnează reprezentanții Poliției. „Până și cimitirele sunt păzite de oamenii legi”, scrie EVZ, darămite Ambasada SUA, transformată într-o fortăreață.
2011. La 10 ani și 3 zile după atentate, Ambasada SUA se mută într-un sediu nou din nordul Bucureștiului, care a costat cu totul 100 de milioane de dolari. Strada pe care se află, una abia desenată în spatele mall-ului, se numește Liviu Librescu, după un profesor român ucis în atentatul de la Universitatea Virginia Tech din 2007, în timp ce încerca să-și salveze studenții.
FOTO main: Artmark Historical Estate
