Editorii recomandă

---

În lume / Femei

Un atac asupra uneia este un atac asupra tuturor: Cinci jurnaliste vorbesc despre experiențele lor cu violența online

În lume / Moldova

Roșul meu și al lui ghea Mișa

Viață&co / Politică

„Un număr semnificativ de indivizi aveau deja valori și preferințe de extremă dreapta”

Ce se întâmplă când, zi după zi, trăiești în mijlocul reproșurilor, insultelor și țipetelor? Ce urme lasă, în timp, violența psihologică asupra unei familii? O fiică încearcă, împreună cu mama ei, să răspundă acestor întrebări și să vindece, fiecare în felul ei, rănile pe care încă le poartă.

Când eram în clasa a opta, tata nu a lucrat deloc timp de un an. În fiecare zi când făceam drumul de la școală către casă, îmi repetam în gând „Va fi bine, va fi bine. O să fie treaz. Nu o să se întâmple nimic rău”. Era un fel de rugăciune care speram să se adeverească și îmi făceam cruce cu limba, cum mă învățase bunică-mea că alungi spiritele rele. Ziceam în gând aceleași vorbe până ajungeam la etajul patru, în fața apartamentului nostru, unde de cele mai multe ori se auzea televizorul. Dacă era dat la maxim, știam: e beat. Rugăciunea nu funcționase.

Deschideam ușa, iar ce urma era o loterie. Fie mă îmbrățișa, îmi spunea că mă iubește și îmi dădea bani, fie mă înjura și mă insulta până ajungeam să mă închid în cameră, de unde mi-era frică să mai ies pentru tot restul zilei. 

„E beat”, îi trimiteam mesaj mamei pe telefon.

„Face scandal?”, mă întreba ea aproape de fiecare dată.

„Da.”

O anunțam mereu, pentru că știa foarte bine care e protocolul în situația asta: trebuia să iasă cât de repede putea de la muncă, să fugă rapid acasă, să nu care cumva să întârzie, și să vină pregătită cu mâncare. Dacă întârzia zece minute, începea să o sune. Dacă nu răspundea, îi trimitea un mesaj. Apoi două. Apoi trei. Apoi zece. 

„Maică-ta e o c**vă! Ascultă la mine, acum e cu altcineva”, îmi spunea de nenumărate ori, în timp ce deschidea ușa camerei mele. Îi auzeam tocurile mamei când urca scările blocului. După ce trecea pragul ușii, începeau direct urletele. 

Astea erau cele mai rele zile. În cele „normale”, tata era pur și simplu irascibil, cu ochii ațintiți în televizor și îi făcea observații de cum intra pe ușă. „N-ai spălat vasele. Ce faci de mâncare? Ești o incapabilă! Nu ești în stare să faci nimic, uită-te cum arată casa”.Toate astea în timp ce el nu mișca un deget.

Abia târziu am putut să pun niște etichete pe comportamentul abuziv al tatălui meu față de noi și să-mi dau seama că toată experiența noastră făcea parte dintr-un ciclu al violenței mult mai mare, perpetuat din generație în generație. 

A durat ani buni până ce am realizat că nu e normal să crești cu jigniri, că între iubire și violență nu se pune egal și că, inevitabil, toate cicatricile astea ascunse de restul lumii sunt acum parte și din mine.

Tata, doar o victimă

Mama și tatăl meu sunt căsătoriți de aproape 29 de ani. Cu un an înainte să mă nasc eu. Când aveam vreo cinci ani, mi se părea că trăiesc în rai, pentru că, așa cum îmi atrage mama mereu atenția acum, ascundeau toate certurile de mine.

„Eram tineri, nu aveam pe nimeni, ne aveam doar unul pe altul. Mâncam mămăligă cu dulceață, dormeam pe saltele, dar măcar am putut cumpăra o casă.” Amândoi îmi povestesc atât de des momentul ăsta, încât am ajuns să-l știu pe de rost. Au început să-și clădească viața împreună când se sfârșea sărăcia comunismului și începea sărăcia capitalismului turbat, de la începutul anilor 2000.

Mereu când spun că „nu aveau pe nimeni”, amândoi se referă la familiile în care au crescut. Mai târziu am înțeles că atât mama, cât și tata aveau ceva în comun: niciunul nu a simțit afecțiune din partea părinților. În cazul mamei, cel puțin, asta s-a schimbat cu timpul. Pe tata îl văd și acum, la peste 50 de ani, cum este gelos pe frații lui când primesc mai multă atenție de la mama lor, cum nu poate să-i vadă greșelile pentru că asta ar însemna să-și accepte propriile traume și cum plânge uneori seara, pe ascuns, după tatăl lui.

Când aveam vreo șase ani, înainte să merg la școală, țin minte că-mi repeta mereu „să înveți, ca să nu ajungi ca mine!” Îmi povestea cât de greu i-a fost când părinții nu l-au susținut să mai meargă la școală. Că îi plăcea fotbalul, dar a trebuit să renunțe fiindcă nu aveau bani nici să-i cumpere adidași și cum nimeni din familie nu l-a ajutat vreodată. 

Și-a dorit să devină fix opusul în familia noastră și a înțeles că poate să facă asta prin intermediul banilor. Așa a decis, prin 2005, ca mulți alți români de la vremea aia, să emigreze. A plecat în Spania, unde a început să lucreze în construcții. Până atunci, cam toată viața fusese militar în armată. Cam ăsta a fost și momentul în care am început să am acces la părți din relația lor pe care până atunci nu le cunoșteam.

Încă aveam telefon fix, așa că tata ne suna zilnic, la ora 18, când știa că mama iese de la muncă. Dacă suna și nu era acasă, urmau lungi discuții în care ea trebuia să explice ce a făcut în acea jumătate de oră în plus, unde a fost, cu cine. Uneori durau ore întregi. La momentul ăla eu îl vedeam pe tata o victimă. Până la urmă, el era cel care plecase la mii de kilometri distanță de casă, cel care plângea mereu când vorbeam cu el la telefon, iar mama trebuia doar să nu-l supere. Cu toate astea, eșua de fiecare dată. 

Așa că m-am băgat și eu în jocul lui, ca să simt că păstrez o oarecare apropiere de el. Dacă mama „întârzia”, îi dădeam raportul tatei. Îi spuneam cu cine vorbește, unde merge și tot ce credeam că îl va ajuta să vadă că sunt un copil bun și să nu se mai certe. Însă ajungeam să fac mai rău.

Într-o zi, mama a venit acasă de la muncă cu o oră mai târziu. I-am spus tatei lucrul ăsta la telefon, iar apoi a urmat un scandal monstru. „Cu cine ai fost? Mă înșeli! Sigur, umbli cu tot orașul!”, repeta tata, iar mama și bunica care era la noi, se uitau la mine cu ochii roșii.

După ce a închis telefonul, mama nu mi-a adresat nicio vorbă. În schimb, bunica, mama ei, nu se mai oprea. 

„Cum faci tu așa? Cum o bagi pe maică-ta în situațiile astea? De ce minți?”, îmi repeta. M-au lăsat singură în cameră, ghemuită pe jos, plângând.

De atunci nu i-am mai dat raportul tatei. Începea să mă deranjeze că toate discuțiile lui cu mine erau doar întrebări despre ce face mama. Voia să știe ce haine poartă, unde merge, câți bani cheltuie, cu cine vorbește la telefon, să controleze tot. Iar pe mine mă obosea treaba asta.

Toată lumea din jur continua să-mi spună cât de mult mă iubește tata, iar asta a creat în capul meu o contradicție, pe care cu greu o înțeleg și acum. Cum poate cineva care te iubește să se poarte așa cu tine și cu mama ta?

În același timp, uneori era foarte greu să țin cont de abuzul lui, pentru că avea și multe părți bune. Sunt singură la părinți, așa că mereu am simțit o presiune că trebuie să fiu cea mai bună în tot ceea ce fac. Asta și din cauza numeroaselor comparații cu toți colegii mei de clasă, cu prieteni, cu rude, cu absolut oricine din jurul meu.

Comparația venea cel mai des din partea mamei. Tata, în schimb, mă suna și îmi ținea prelegeri de câte o oră în care-mi explica, cu o claritate pe care n-am mai văzut-o în alte părți, cum nu trebuie vreodată să cred că altcineva ar putea să îmi ia jobul, viața, prietenii, orice-mi trecea mie prin cap. 

„Mie nu-mi pasă că tu iei note mici, dar să nu te plângi că le-ai luat. Să vezi ce poți să faci mai departe”, îmi spunea la telefon.

Știa care-s păpușile Barbie care-mi plăceau, adora să ne uităm împreună la Tom & Jerry și plângea mereu la emisiuni siropoase, precum „Românii au talent” sau „Vocea României”. Dacă petreci mai mult timp cu el, ajungi să-ți dai seama că nu a învățat niciodată cum să se apropie de apropiații lui, în special de femeile din jurul lui. Sau cel puțin nu când era treaz. Același lucru l-am văzut și la bunicul din partea mamei, care preferă să se uite la televizor, decât să vorbească cu noi atunci când mergem la el în vizită, chiar dacă ne vedem de câteva ori pe an. 

În timp am învățat că asta e o consecință a patriarhatului și a felului în care sunt socializați bărbații, încă de la o vârstă fragedă, și cum sunt învățați să-și suprime emoțiile sau orice durere interioară, toate astea făcând aproape imposibilă conexiunea dintre ei și femeile din viața lor. Când aveam cinci ani și aveam nevoie de afecțiune, din păcate, lucrurile astea nu aveau sens în capul meu. 

Știu că la un moment dat, am avut vreo câteva luni în care mă gândeam că tata pur și simplu nu mai vorbește. Avusese un an în care venea acasă, pornea direct televizorul, eu mă legam de gâtul lui, iar el se uita aproape hipnotizat în altă direcție. Mama îmi spunea „hai de aici, lasă-l pe tata să se relaxeze”. Așa că plecam în cealaltă cameră, fără ca el să scoată un cuvânt. 

Țin minte o fotografie de la o zi de naștere, de când am împlinit șase ani. Tata a venit acasă de la muncă, în uniforma lui de militar, după ce dădusem tortul. Chiar dacă era spre finalul petrecerii, era cel mai bun moment al zilei pentru mine. L-am îmbrățișat, îl rugam să facem poze, iar el stătea nemișcat, fără să scoată o vorbă.

Rușine, vinovăție și vindecare 

Tata locuia de un an în Barcelona când a venit acasă, într-o seară, fără să anunțe pe nimeni. A bătut la ușă și țin minte că eu m-am uitat pe vizor. Nu l-am recunoscut. Avea părul până la umeri, ondulat și părea mai înalt. „Tati, eu sunt!”, am auzit o voce pe care o știam. Voia să ne facă o surpriză, însă mama nu țopăia prin casă, așa cum o făceam eu. Simțea că vizita asta neanunțată era tot o altă modalitate prin care s-o verifice și parte din controlul pe care încerca să-l aibă asupra ei.

Au trecut aproape 19 ani de atunci, iar în tot timpul ăsta, eu și cu mama am vorbit de sute de ori despre cum ne-au afectat astfel de momente. Însă niciodată n-am vorbit public despre ele. În primăvara asta am sunat-o și i-am spus că aș vrea să scriu despre violență psihologică, mai exact despre cum ne-a afectat pe noi două abuzul din partea tatei.

„Sigur că vorbesc cu tine. O să fie anonim, nu?”, îmi răspunde ea. Aproape că o aud zâmbind prin telefon.

„Păi, nu o să fie anonim, că îl scriu eu și e evident că ești mama mea”.

„Ah, ok…”, zice cu ezitare.

„Atunci cred că zic nu. Adică să vadă toată lumea prin ce am trecut noi? ”

„Înțeleg”, îi spun.

„De fapt… știi ce? De ce îmi e frică? Hai să facem asta”. 

Doar că după aceea, ezitările au venit din partea mea. De fiecare dată când stabileam să vorbim despre asta, eu o sunam să o anunț că a intervenit ceva și că mai bine o lăsăm pe următoarea zi. Și nu are legătură doar cu faptul că am o problemă cu deadline-urile, ci și cu faptul că trebuia să privesc față-n față o traumă pe care o ignor încă și în terapie, dar care a ieșit la suprafață de fiecare dată când am intrat într-o relație cu cineva, care se vede cel mai bine în frica mea de abandon și în toată ura pe care am purtat-o față de mine în ultimii ani. 

Și totuși, în vacanța de Paște am ajuns să vorbim despre asta, la telefon. Nu am mers acasă, fiindcă în ultimii ani am evitat pe cât am putut sărbătorile, după mai multe dăți în care am plecat de acolo plângând în hohote. Mama înțelege de fiecare dată, așa că fie vine ea la mine, fie vorbim ore-n șir la telefon, ca să acoperim golul. Ea era acasă la bunicii mei, iar eu în apartamentul meu din București.  Printre primele lucruri pe care mi le-a spus mama a fost că în toți anii ăștia a simțit cum crește, pe lângă frustrările tatei, și o rușine care aproape că o îngropa. Mi-au venit în minte toate dățile în care l-am dus pe tata mort de beat acasă, când mă înjura de față cu prietenii sau cum a ridicat mâna la mama în public. 

Ce urmează să citiți este o conversație pe care eu și mama am avut-o de nenumărate ori, de fiecare dată când voia să divorțeze de tata. Sau în serile în care ne dădea afară din casă, cum a fost în Ajunul Crăciunului în urmă cu vreo opt ani. Sau atunci când ne acuza că ne-am aliat împotriva lui și ne spunea, cu vocea plină de dispreț, că oricât am încerca să părem oameni buni, tot n-o să reușim nimic în viață.

Am respirat adânc și i-am spus că o înțeleg. Apoi am început să vorbim, chiar de la începuturi.

Mama, știu că am mai vorbit de multe ori despre asta, dar spune-mi cum era relația ta cu tata când v-ați cunoscut?

Aveam 21 de ani atunci, iar el avea 22. A venit cu câțiva prieteni de-ai lui la discotecă în Câțcău, de unde sunt eu. Apoi ne-am întâlnit la câteva zile la un suc. La început era foarte drăguț, însă îmi dau seama acum că nu mi-am dat timp să-l cunosc. 

Eu am aflat, de exemplu, ce școală are abia când te-ai născut tu, atunci când m-a întrebat studiile soțului, iar eu nu știam ce să răspund. Atunci mi-am dat seama că nu știam chiar nimic despre el. 

Nici nu umblasem eu cu băieții, nu avusesem relații, așa că nu știam cum să citesc oamenii. Nu știu de ce am continuat să mă văd cu el după ce mi-am dat seama cum e. Cred că îmi doream și să scap de acasă. Sora mea tocmai ce se căsătorise, locuia în aceeași casă cu noi și soțul ei, iar eu dormeam pe două fotolii din lemn, lipite unul de altul. 

Voiam să scap de acasă. Cred că asta a fost. Ce pot să spun e că din primul moment de când ne-am cunoscut și până acum, în prezent, tot așa a fost. Au fost câteva momente pe care el le consideră fericite. Doar că erau cele în care eu mă simțeam cea mai amărâtă. Aveam un salariu mic, făceam mâncare toată ziua, eram slabă, nu aveam bani să ne cumpărăm nici o pâine, era înfiorător. Poate că asta ne-a unit pentru o perioadă scurtă, dar el era la fel de abuziv.

E ciudat că eu nu îmi amintesc să ne fi fost greu vreodată.

Asta pentru că ție încercam să îți luăm cele mai frumoase lucruri, dar atât. Preferam să nu mâncăm noi. În rest, era mereu foarte greu și, în plus, el obișnuia să bea foarte mult. 

Îmi amintesc și acum stresul ăla, nu știam când vine acasă sau în ce stare vine: plin de sânge, beat, nervos? În fiecare după-amiază veneam de la muncă, mă urcam pe cada din baie ca să ajung la geamul de deasupra ei și stăteam ore-n șir să mă uit când vine acasă și cum ajunge acasă. Eram sub un stres continuu de la dependența lui, dar și de la felul în care se comporta cu mine.

A venit odată acasă, când tu aveai mai puțin de un an, plin de sânge. A umplut tot covorul din baie cu sânge și a trebuit să-l aruncăm. I-am rugat pe niște vecini pe care nu-i cunoșteam la vremea aia să aibă grijă de tine ca să pot să merg cu el la una dintre rudele noastre din oraș, care locuia mai aproape. Nu erau taxiuri, nu aveam bani, l-am cărat singură. Când am ajuns la spital, ne-au spus că dacă mai stătea 20 de minute acasă ar fi murit. Atât de mult sânge pierduse. Nu își amintea ce a pățit, dar noi credem că cineva l-a bătut și i-a luat toți banii pe care i-a primit atunci din salariu.

Dar tu vorbeai cu cineva despre lucrurile astea atunci? Aveai prietene cu care să vorbești?

Cu cine să vorbesc? Nu cunoșteam pe nimeni. Nu aveam telefoane pe atunci, eram complet singură, vorbeam cu pereții. Nimeni nu știa cum e el. La un moment dat, ne-a vizitat sora mea și a mers înapoi acasă și le-a spus părinților noștri că nu avem ce mânca și că el bea încontinuu și că mă insultă, așa că au venit să ne aducă mâncare și alte lucruri la puțin timp, dar atât. Cred că asta ne-a și ținut atunci împreună, că simțeam că ne avem doar unul pe altul, chiar dacă el era așa cum era. 

Te-ai gândit în vreun moment la început să nu mai continui să vorbești cu el sau te-a sfătuit cineva să faci asta?

Înainte de nuntă, tata mi-a spus: „Mihaela, hai să amănâm, nu te obligă nimeni să te măriți. Să spunem că facem nunta de ziua ta și apoi anulăm și gata”. De atunci s-au schimbat lucrurile și acum e primit mereu cu brațele deschise, spre deosebire de cum m-au tratat părinții lui pe mine.

Cum crezi că ar fi stat lucrurile dacă acceptai asta?

Pe mine el m-a schimbat foarte mult și faptul că vorbește urât despre toată lumea, nu doar despre mine. M-a făcut să nu am deloc încredere în mine, simt că toți din jur nu mă suportă, dar nu eram așa. Cred că mereu a vorbit așa urât și cu tine și cu mine pentru că are niște frustrări pe care și le varsă doar pe noi. În afară nu are curaj, se poartă total diferit, însă cu noi mereu a făcut asta.

Bineînțeles că sunt fericită că te avem pe tine, însă nici după ce te-am născut nu mă puteam baza pe el niciodată. Nu știu cât îți amintești tu din perioada în care am vrut să divorțez prima dată, tu erai mult mai mică, aveai vreo șase ani. Eu mă duceam să lucrez și pe partea de contabilitate, după muncă, să luăm bani în plus, iar el trebuia să rămână cu tine. Te ducea prin baruri, te aducea acasă fără căciulă, fără jachetă, ți le lăsa pe acolo, nu avea deloc grijă.

Cred că a fost mai multă liniște pentru amândouă după ce a plecat el…

Da, cel mai bine a început să ne fie amândurora după ce a plecat el. Însă apoi venea de Crăciun și de Paște și acolo ni s-a încheiat nouă orice sărbătoare, mereu era motiv de ceartă. 

Cum simți că te-a afectat pe tine felul în care vorbește el și tot controlul pe care încearcă să-l aibă asupra ta? De exemplu, eu simt că mi-a afectat toate relațiile pe care le-am avut la maturitate, pentru că și eu, fără să vreau, reproduc modelul ăsta, pe care l-am învățat acasă.

Se vede în aproape tot ce fac. Faptul că mă grăbesc acasă după muncă, să nu comenteze. Și acum, dacă merg să fac cumpărături după muncă sau dacă merg pe jos acasă și ajung mai târziu, instant mă sună. „C**va, unde te-ai dus?”, așa vorbește. Înainte se mai ferea de oameni, dar acum așa vorbește și când suntem cu lume. Îmi spune că sunt „incapabilă” sau mă face „proastă”. Prietenii noștri mai vechi m-au întrebat cum mai rezist să stau așa.

Au fost multe instanțe în care am simțit rușine. Mergeam la zile de naștere, ale prietenilor lui, și ne trimiteau acasă din cauză că el se îmbăta sau pentru că insulta oameni de acolo. Uneori se lua de alte femei. Știu că ne-au dat afară din casă odată pentru asta. E înfiorător pentru că, în final, tot tu te simți vinovată și simți că tu nu ai făcut ceva bine, că ar fi trebuit să fii altfel.

Și eu am problema asta cu rușinea. Mereu cred că e ceva greșit cu mine, în absolut orice relație, fie că e de prietenie sau amoroasă sau pur și simplu în interacțiuni cu alți oameni.

E clar că și pe tine te-a afectat ce ai văzut la noi și ai întipărit niște lucruri în cap, peste care ți-e greu să treci. În primul rând, faptul că n-ai încredere în tine și că mereu îi crezi pe ceilalți perfecți. Mai ales dacă e vorba de iubiții tăi. Tu nu vezi la tine lucrurile pozitive și pentru că ai crescut într-un mediu în care nu te-ai putut dezvolta, care nu te-a pus în valoare. Când ai auzit un cuvânt frumos la adresa ta sau a mea, din partea lui?

Bine, uneori îmi spune că sunt „minunată”, alteori că-s „jalnică”. Asta mi-a scris într-un mesaj, săptămâna trecută.

Da, eu zic că n-are rost să-l iei în seamă decât atunci când spune că ești extraordinară, la concluzia asta am ajuns. Mie mi-au spus toți psihologii că ar trebui să plec, că nu se va schimba. Mi-a zis și un preot același lucru. Asta simt că e în continuare cea mai mare greșeală, că nu am plecat și că tot nu plec.

Mi-a zis o psihologă că oricum trebuie să treacă vreo șapte dăți până să plece o femeie dintr-o relație în care există și violență domestică.

Da, așa e. Cred că și toată frica mea de a lua o decizie este tot din cauza felului în care se comportă el. Pentru că mereu aud din partea lui că eu „nu sunt în stare de nimic” sau că „nu sunt suficient de bună”. Sunt dăți când se ia de aspectul meu, mi-a spus într-o zi „urâta dracului”. Știi cu ce senzație te lasă pe moment? Darămite după 29 de ani. Ajungi să crezi că e adevărat tot ce zice. 

Dar de câte ori ai băgat divorț?

Păi o dată am băgat divorțul prin tribunal, dar într-un final m-am dus și am renunțat. A doua oară am fost la notar și a plătit el 700 lei, însă nu s-a mai prezentat și a plecat în Anglia, iar acum, a treia oară, am încercat anul trecut. Am fost la un avocat, i-am plătit și a așteptat să-i zic să facă următoarele demersuri. Și-apoi n-am mai zis nimic eu.

La tine în familie cum au stat lucrurile? Bunu cu buna se certau?

Relația lor era ca a unor oameni din perioada aia, din comunism. Bunu mergea la lucru, era contabil. După masă nu venea direct acasă, se oprea la bufet și bea și mama le făcea pe toate. Mica era cu toate, ea crăpa lemne, ea făcea focul, îi făcea de mâncare, el nu s-a implicat deloc. Era și o perioadă în care, cel puțin în familia mea, nu vedeai afecțiune sau nu primeai afecțiune. Cel puțin eu, cât am crescut, nu am primit deloc. 

Tot spun că generația celor din ‘70 cred că a fost mai apăsată de tot ce a venit după decât cei din 80, de exemplu. Aveam 18 ani la Revoluție, adică am trăit din plin tot ce a însemnat toată perioada aia grea de dinainte. Atunci nici nu se vorbea atât de mult despre violență domestică, ce să mai zic de violență psihologică. Dar, totuși, știam de familiile în care se întâmpla asta. Aveam o vecină care venea și ne bătea la ușă seara pentru că o bătea soțul ei. O scotea afară din casă, pe trepte. Și mica avea foarte multe colege în aceeași situație. Oricum, toți bărbații beau. Și dacă nu le loveau pe soțiile lor, cu siguranță le jigneau și nu erau implicați în treburile casei. Femeia făcea totul.

Crezi că pe tine te-a afectat în vreun fel lipsa asta de afecțiune?

Pe atunci toți trăiau cu ideea asta că „ai făcut copii, trebuie să-i crești” și e suficient. Aveau resurse foarte limitate, nici nu pot să-i acuz. Tata a rămas fără mamă de la șapte ani, părinții mamei au murit iarăși relativ devreme. Erau oameni fără forță, cu greutăți mari. Am mai vorbit cu sora mea despre diferite lucruri și cum ne-au afectat, dar mă uit înapoi cu înțelegere.

Ai simțit de-a lungul timpului și că te-a izolat? Știu că mereu controla să vadă cu cine ești, atunci când era plecat.

În primul rând, faptul că a fost plecat atâția ani de zile a făcut să nu mai pot să țin prea multe relații de prietenie cu familii. Eu eram singură, ei erau cupluri. Mai mergeam la serviciu, în rest nu mergeam nicăieri. Așa că mi-am făcut prietene cât timp a fost plecat. M-am împrietenit cu Olga, cu Valeria, de exemplu. De toate spunea că sunt „c**ve”, că mă ajută să-l înșel și chestii de astea. 

Valeria m-a ajutat când m-am mutat de acasă anul trecut să-mi car lucruri cu mașina. Ea și acum îmi spune să mă mut, la fel și o vecină care îmi zice că mă ajută ea cu jumătate din bani. „Numai nu mai sta cu el”, mi-a spus. Încă mi-e greu.

Dar tu mai ai prietene în situația asta?

Mai am unele prietene. La fel și ele, rămân lângă ei, chiar dacă vorbesc urât. Numai că ele măcar s-au impus pe partea financiară, să rămână cu ceva. La mine chiar pare că nu aduce nimic.

Ce i-ai spune unei tinere care începe să vadă niște semne la începutul unei relații, cum că el ar fi abuziv?

I-aș zice un lucru: dacă de la început acel om are un anumit comportament, el nu se va schimba niciodată. Să știe că dacă a fost violent de la început, în orice fel, verbal sau fizic, așa va merge în continuare. Să plece, să nu intre într-o relație mai profundă cu astfel de oameni, pentru că e greu să pleci. 

Mereu m-am întrebat cum ai rezistat în anii ăștia. Adică să mă susții pe mine, să ai jobul stresant, să mergi acasă, iar el doar să amplifice toate lucrurile.

Cred că mi-am făcut o lume în capul meu, așa am rezistat. Citeam, vedeam filme și efectiv îmi imaginam viața mea proiectată în viitor. „Lasă, Mihaela, că acum e așa, dar peste un an sau doi o să mergi în Spania sau în Italia, o să pleci de aici!”

Tot timpul mi-am proiectat viața mea în capul meu.

Păi și nu poate să fie și realitate?

Ba da… Sper că nu la 100 de ani. (râde) 

Problema e că societatea din România te vede bătrână dacă ai 53 de ani și parcă simt că nu mai are rost, că mi-am trăit viața. Însă, în alte părți, poate că nu ar fi așa.

„Fix așa sunt și eu”

Mama m-a sunat în weekend, în aceeași zi în care un bărbat a omorât o tânără de 23 de ani, însărcinată, care era la plimbare cu fetița ei, în plină zi. Mi-a spus că de dimineață tata a insultat-o din nou și, într-o ceartă, a ridicat mâna la ea. „Așa, ridică mâna, că apoi chiar pot să-ți fac ordin de protecție”, i-a spus. Tata i-a răspuns că doar asta știu să facă femeile, să se victimizeze.

De-a lungul timpului am avut seri întregi în care plângeam pentru că nu știam cum să o scot pe mama din ciclul ăsta. Mă blamam pe mine, pentru că nu am strigat suficient după ajutor, dar o blamam și pe ea, pentru că nu pleacă. După ce am început să scriu mai mult despre violență domestică, în orice fel, mi-am dat seama că lucrurile-s mai complicate de atât și că unei femei aflate într-o relație cu abuz emoțional sau fizic îi este greu să plece peste noapte. Uneori va încerca de șapte ori și abia atunci va simți că, într-adevăr, poate să iasă din acea relație.

Dacă înainte mama era sigură că o să divorțeze, acum are zile în care-mi spune că nu mai are sens, că viața ei deja s-a încheiat. Îi spun mereu că sunt alături de ea, însă încerc să nu mai iau asta asupra mea cu totul. La fel cum, anul acesta, am ajuns să fiu împăcată cu gândul că nu voi putea să-l conving pe tata să renunțe la alcool și că e mai bine pentru mine să mă îndepărtez de el. 

O bună perioadă de timp, de fiecare dată când cineva îmi spunea să pun spațiu între mine și tata, credeam că e doar parte dintr-un therapy talk care mă îndepărtează de cei dragi, așa că refuzam să fac acest pas. Abia când am ajuns la psihiatru și am izbucnit în plâns, am înțeles câtă durere purtam în mine. Femeia din fața mea m-a privit calm și m-a întrebat: „De ce simți nevoia să salvezi pe cineva care te-a rănit?” N-am știut să-i răspund.

În urmă cu doi ani am fost diagnosticată cu tulburare de personalitate borderline. Când i-am spus mamei ce înseamnă, mi-a răspuns cu vocea stinsă „Fix așa sunt și eu”.

De atunci am încercat zilnic aproape să înțeleg care-i faza cu diagnosticul ăsta, dar și ce anume din viața mea ar fi putut să aibă vreo legătură cu el. Am încercat să obțin răspunsurile astea și din temele despre care scriam, mereu uitându-mă la cum îi influențează abuzul pe cei din jurul meu, în speranța că voi afla astfel și lucruri despre mine. De cele mai multe ori nu ajungeam la rezultatul pe care mi-l doream și, în ciuda a tot ceea ce învățam, eu rămâneam la fel de blocată în propriile amintiri din familie.

Abuzul din partea tatei a cântărit mult la diagnosticul de borderline, iar de asta mi-am dat seama abia târziu. Am început să realizez atunci când îmi era frică dacă vedeam un mesaj de la el, în toate dățile în care preferam să fug cât mai departe de casă, doar ca să nu ne întâlnim, dar și în relațiile pe care le-am avut ulterior cu alți oameni din viața mea.

Toată copilăria mea l-am compătimit și simțeam o extra grijă față de el. Poate din cauză că era alcoolic și mereu mi se părea fragil. Nu îmi dădeam seama atunci cât de abuziv era cu mama și cum mai târziu a început să fie și cu mine. Mă obișnuisem să mi se spună că sunt „c**vă”, „nenorocită”, „ordinară”, iar următoarea zi să-mi explice că nimeni în lumea asta nu mă iubește mai mult decât o face el. Chiar dacă nu m-a abuzat niciodată fizic, violența emoțională prin care am trecut zilnic a fost suficientă cât să lase urme adânci.

În martie 2025 am văzut documentarul „Tata”, regizat de Lina Vdovîi și Radu Ciorniciuc. Într-o scenă, Lina povestește cum, după un divorț, i s-a reproșat că ar fi fost prea „geloasă” și obsedată de control, iar în momentele respective s-a gândit la tatăl ei, pentru că și el obișnuia să fie așa. 

Tot în documentarul „Tata” este o scenă valoroasă, în care Lina vorbește cu mama și bunica ei. Bunica este foarte mândră, pentru că ea niciodată n-a fost abuzată fizic de către soțul ei. Continuă să spună că ea făcea regulile în casă, bărbatul nu mișca un deget. De exemplu, ea îi spăla picioarele soțului, îi făcea mâncare, i-o aducea la pat. Așa simțea că deține controlul.

Din păcate, cred că multe generații de femei au trecut prin abuzuri din partea soților, însă nu știau să-l numească așa și, într-un final, ajungeau să se bucure că nu sunt într-o situație mai rea, așa cum vedeau la vecinele lor, la colegele de muncă sau prietene. Asta mi-a explicat și Cătălina Poiană, psihologă și co-coordonatoare al grupului de suport #ȘiEuReușesc din Cluj, un program inițiat de Asociația A.L.E.G. pentru supraviețuitoarele violenței domestice:

„Majoritatea femeilor, mai ales dacă trăiesc asta de mai multă vreme, au ajuns să normalizeze situațiile astea foarte puternic. Și atunci începe toată îndoiala asta, cum că de fapt nu e atât de grav, că eu puteam să fac ceva diferit, că eu sunt vinovată. De asta e atât de de subtil abuzul psihologic sau violența emoțională, pentru că atinge niște mecanisme și niște răni care nu fac decât să întărească alte mecanisme, care te fac să nu mai poți să pui punct unor relații care-ți fac rău”.

Relația cu tatăl meu nu s-a îmbunătățit în timp, dimpotrivă, a devenit tot mai greu de gestionat. Rar vorbim, iar când o facem, conversațiile se transformă rapid în reproșuri: că nu-l sun, că îl ignor, că l-am exclus din viața mea. După ce nu i-am răspuns într-o zi la telefon, mi-a scris simplu: „Ești jalnică.” Câteva zile mai târziu, mi-a trimis pe WhatsApp o fotografie cu o pasăre care făcuse pui pe balconul apartamentului nostru. „Vezi, are doi pui! O iubesc”, a scris sub imagine.

A fost un moment de claritate. Mi-am dat seama că relația noastră a funcționat mereu pe principiul unui carusel emoțional, pendulând între dispreț și gesturi aparent tandre, până când nu mai știam ce să simt. De mică mi s-a spus că tata mă iubește. Până și acum, când mă apropii de 30 de ani, aud în jurul meu aceeași explicație: „Te iubește, dar nu știe să o arate. Așa e el, nu se mai schimbă acum.”

Tot mai des mă întreb ce înseamnă, de fapt, acea iubire. Ce se întâmplă cu un copil care crește în ideea că iubirea arată așa: contradictorie, umilitoare, imprevizibilă? 

În cartea All About Love, bell hooks scrie că abuzul și iubirea sunt incompatibile. Că violența - fie ea fizică, fie emoțională - este, de fapt, o formă de „trădare a iubirii”. Nu un gest de apropiere, nu o manifestare neînțeleasă de afecțiune, ci o ruptură profundă a încrederii și a respectului care stau la baza oricărei legături sănătoase.

Pentru unii, această idee poate părea radicală. Dar pentru mine e singura perspectivă care mă ajută să fac puțină ordine-n haos. E singura care nu mai confundă dragostea cu durerea. Și poate, dacă am redefini iubirea în termeni de grijă, siguranță și responsabilitate, am putea începe să ne construim relațiile, cu ceilalți și cu noi înșine, pe baze mai puțin dureroase.

Continuarea interviului cu Cătălina Poiană este într-o a doua parte a acestui articol, în care am vorbit despre cum afectează copiii violența psihologică, dar și ce pot face persoanele care văd semnale de abuz încă din primele luni ale unei relații. 

Articolul a fost scris cu sprijinul ARC România, care în luna februarie au lansat raportul de cercetare „Dezvăluirea părții ascunse a aisbergului. Violența psihologică în Republica Moldova și România”.

Dacă ești într-o situație de violență domestică, poți apela la următoarele ONG-uri specializate:

A.L.E.G. - Grupurile de sprijin pentru învingătoare au loc în Cluj, Sibiu, București și Brașov. Se întâlnesc săptămânal și discută despre experiențele de violență domestică, ca să poată să-și înțeleagă povestea și să recapete putere. Am scris mai multe despre asta într-un episod ulterior al acestui articol.

ANAIS - La fel ca în cazul A.L.E.G., și Asociația Anais oferă grupuri de sprijin pentru supraviețuitoarele violenței domestice. Pe lângă asta, oferă și terapie individuală sau servicii juridice pentru cine are nevoie de asta. Dacă te-ai confruntat cu orice formă de violență domestică, poți să iei legătura cu specialiștii ANAIS la numărul 0736 380 879. Mai multe detalii găsiți aici. 

De asemenea, poți apela la orice oră Helpline-ul național 0800 500 333.