Se retraduce Istoria sexualității a lui Foucault în anii ce vin și anul ăsta apăru primul volum, în traducerea – de data asta – a lui Bogdan Ghiu. Ea exista într-o veche (dar nu extraordinar de veche, din 2004) ediție de la Univers, adusă în românește de Cătălina Vasile și care apăruse atunci, cine știe de ce, cu sprijinul Ministerului Educației. Trecute par zilele în care o instituție a statului român își mai putea pune sigla pe o carte din bibliografia progresistă a sexualității. Noua traducere ni-l redă pe Foucault așa cum ar trebui: expresiv, metaforic, mereu jucându-se la limita limbajului pentru a nu putea fi prins în punctele lui oarbe și mult mai curgător decât vechea traducere de acum două decenii, într-o română care se ridică la înălțimea sarcinii. Între timp, a mai apărut în Franța un volum din istorie – al patrulea, în 2018 –, care o să fie tradus și el. Lucru bun, din moment ce, pe lângă A supraveghea și a pedepsi, Istoria sexualității este una dintre cele mai influente lucrări din opera francezului și probabil una dintre cele mai reputate cărți pe tema, atât de prezentă în ultimii anii la noi, a sexualităților divergente.
A apărut într-o perioadă cu multe alte cărți bune despre aceleași lucruri. Kenneth Dover își scrisese studiul lui asupra sexualității grecești în 1978. John Boswell scrisese un excelent studiu despre atitudini premoderne față de homosexualitate în 1980. Voința de a ști apare cu puțin înaintea lor, în 1976, și inaugurează toate (împreună cu un eseu al lui Monique Wittig, și el memorabil), într-o manieră simfonică, un curent de istoricizare a problemei sexului în a cărui onorabilă inerție încă ne aflăm. În multe privințe, e greu să mai explici ce-o fi așa special la toate aceste cărți – fiindcă obstacolele pe care le-au depășit ele și teritoriile pe care le-au deschis au devenit, cel puțin în cercetare, aproape locuri comune, chiar dacă din punct de vedere politic teritoriile încă se dispută, și din punct de vedere religios ele ori n-au soluții, ori soluțiile nu sunt din cele ușoare și cer rearanjamente dogmatice.
Dar în anii '70-'80 ideea că sexualitatea are o istorie și intoleranța o retorică era încă un lucru neexplorat în cercetarea academică mainstream. Că puteai să vii dintr-odată să iei certitudini normative care păreau perene și să le încadrezi într-o investigație arheologică de tipul celei pe care o făceau Foucault și Boswell sau că puteai să prezinți homosexualitatea ca zonă privilegiată din care putea fi atacată noțiunea binarității fundamentale a comportamentului sexual, cum făcea Wittig, astea erau lucruri care încă epatau burghezii și indignau clericii.
Povestea are firește un fundal mai bogat de-atât și „atacurile” acestea (pentru unii) sau reînființările acestea de adevăr istoric (pentru alții) nu vin din neant. Ideea că ceva din ce trece drept feminitate este o chestiune de devenire și deci de istorie exista încă de la Simone de Beauvoir și va ține până la Dominația masculină a lui Bourdieu, constituind intuiția fundamentală a feminismului modern. Ideea că modul în care corpurile se angajează în jocul public al sexualității e determinat mai degrabă de mode și prescripții sociale decât de natura însăși a sexualității (oricare ar fi ea) îi era evidentă și lui Bertrand Russell în probabil cea mai de succes carte a lui, Marriage and Morals, datând tocmai din 1929 (din cauza căreia i-a și fost refuzat un post de profesor universitar în conservatoarea Americă). Așa că ce cărți se scriu în anii '70 și '80 despre sexualitate și-i studiază istoria cad pe această pantă ascendentă de lucrări (dintre care multe antropologice, ca ale lui Margaret Mead și Malinowski) care problematizează funcțiile sexului, mai ales pe cele istorice ale lui.
Istoria sexualității I Voința de a ști
Funcție istorică a sexului înseamnă că – pe lângă faptul că există penis și vagin, erecții, orgasme și procreație – aceste lucruri nu determină prin însăși natura lor rolurile de putere în care sunt distribuiți bărbații, femeile, bărbații care iubesc bărbați, femeile care iubesc femei etc. etc. în societate. Când se pretinde că funcția biologică generează rolul și când se cere rolului să respecte ierarhia de putere sub pretextul că ea este o consecință naturală a unei realități biologice imutabile, deja cineva politizează – asta este intuiția esențială aici. Aproape orice cercetare care încearcă să aducă lumină în ultima jumătate de secol în beciurile și dulapurile istoriei sexualității pornește de la această premisă – că măcar o parte din ceea ce trece drept masculinitate, feminitate, sexualitate, homosexualitate trebuie să fie mesaj care plutește în discurs fără să fie ancorat în vreo realitate tare.
Așa și cu Foucault, care e mereu pe teritoriul lui acolo unde simte că poate să întoarcă lucrurile pe dos. Primul cu care începe este credința că secolele XVIII și XIX au reprimat cu putere sexualitatea în Occidentul creștin și că abia în secolul al XX-lea am reușit să ieșim de sub această oprimare burgheză. Ce observă Foucault, citind în istorie de la înălțimile vaporoase ale structuralismului său, este că, dimpotrivă, Occidentul a devenit din ce în ce mai interesat de sexualitate în secolele cu pricina și că a încercat să abordeze subiectul din toate părțile, nu doar din cea a interdicției. Unde societățile tradiționale aveau o ars erotica – adică un discurs literar despre iubire, cuceriri și jocul general al seducției –, societatea modernă dezvoltă o știință a sexualității, care în pedantul ei jargon pozitivist vrea să ajungă la adevărul adevărat al sexului. Curiozitatea lui Foucault nu este îndreptată spre conținuturile acestei științe, ci – ca de fiecare dată la el – spre lucrurile care-au făcut-o posibilă și spre modurile în care știința își inventează obiectul.
Dacă citești suficient Foucault, descoperi în cele din urmă că la el științele aproape întotdeauna își inventează obiectul. Prin asta nu vrea să spună că nu există nebunie sau nu există penis și vagin (și deci sex material propriu-zis), ci că modurile în care dispui lucrurile astea în discurs, în care le dai definiții, în care arhivezi soluțiile pentru ele, în care lași aceste soluții să determine practici se constituie toate pe nevăzute într-o lume care exercită forță asupra obiectului în aceeași măsură în care pretinde că oferă înțelegere despre el.
La Foucault aproape orice lucru exercită forță, iar știința occidentală a sexualității cu atât mai mult. Dintr-odată, teme care nu existau în vechile discursuri despre sexualitate răsar la suprafața istoriei: femeia isterică, perversul sodomit, cuplul nuclear care creează corpuri suplimentare pentru statul capitalist, statul care nu mai e atât de interesat să dispună – ca pe vremuri – de moartea supușilor, ci mai degrabă să le conserve viața și să vegheze asupra dinamicii ei sexuale. E ca și cum în paralel cu această nouă știință a sexualității și în convergență cu ea, apar întregi politicii ale sexualității, sexul devine „chestia” care la corp este lucrul cel mai important, a cărei realitate trebuie interogată pentru a fi depistată în detaliile ei cele mai tehnice. Rezultatul este că apare o teorie a perversiunii, de pildă, care e folosită în unele cazuri să justifice caracterul „pervers” al homosexualilor. În esența ei, această viziune foucaldiană asupra istoriei nu e altceva decât ce spuneam mai sus: și anume că în istorie se elaborează discursuri despre realități, care apoi devin realități ele însele. Feminismul ar spune: ce se spune despre femei se impune și, odată înfăptuită impoziția, ea devine literă de lege. La fel și aici: „homosexualul este marginal” devine temelia pentru o întreagă teorie a „plăcerii perverse” care trebuie psihiatrizată.
Dorința e dintr-odată intersectată de discurs și segmentată după logica lui. E canalizată în micile ramificații deductive care sunt deschise ca posibilități de discurs – e boală, sau condiție, sau sminteală, o întreagă „vânare a sexualităților periferice” pe care apoi pretinde că le înțelege și le gestionează.
Dar asta nu înseamnă că înainte de această intersectare dorința ar fi fost poate mai naturală, ori ar fi dormit liniștită în subteranele unei istorii în care discursul n-o vedea și nu putea s-o cheme la suprafață, deși uneori din formulările lui Foucault poți înțelege și asta (un soi de idilism sexual premodern, pentru care critica feministă l-a amendat); Foucault e ceva mai pesimist de-atât și la el puterea e peste tot, e răspândită în sistem ca un câmp continuu sau – dacă vreți – ca spiritul hegelian. Simplul fapt că acum ne punem întrebarea „reprimării” noastre este pentru el o consecință a aceleiași științe a sexualității – noi nu am depășit-o în secolul al XX-lea și multele noastre teoriii psihanalitice și biologice ale sexualității n-au lăsat-o în urmă, ci dimpotrivă, au întărit-o. Din cine știe ce motiv, sexul a devenit realitatea noastră fundamentală, centrul ascuns la care se reduc toate vizibilele, de parcă răspunsul identității personale trebuie să se ascundă în el, după logica „spune-mi ce fel de sex faci, ca să-ți spun cine ești”.
Foucault vrea să ne arate știința asta ca știință istorică, adică drept discurs în mișcare, aliat cu strategii mai largi ale statalității. Foucault este un cititor în textura istoriei – de-asta e atât de straniu ca gânditor. Nu e filozof propriu-zis, nici istoric, e un interpret al subteranelor posibile ale unei dinamici discursive. Are un moment fugitiv, ca multe dintre intuițiile lui bune, în care se întreabă dacă nu cumva această masivă curiozitate socială, exprimată științific, în privința sexualității, nu este ea însăși o curiozitate de natură erotică, ceea ce ar face din toți terapeuții problemei niște voyeuri. Vrând să ne arate că înțelege istoricitatea științei care se pretinde eternă, Foucault pretinde că se scoate din logica acestui voyeurism și ne spune: există corpuri dincolo de discursuri și ele rezistă, putem ajunge la ele, dar doar după ce le scoatem din „prizele puterii”, adică după ce încetăm să ne mai prefacem că, în ce le privește, „cunoaștere” și „puterea” ar fi lucruri diferite. Pe de altă parte, tot el insistă că, în raport cu puterea, nu există vreun loc al „marelui Refuz”, ceea ce înseamnă nu doar că orice îndepărtare de discursul moștenit este parțială, ci și că rezistența împotriva lui se hrănește într-o oarecare măsură chiar din el – dovadă că Foucault nici nu vede altă cale de a se elibera de „știința sexualității” decât prelungind-o scriindu-i istoria.
Fotografie principală preluată din arhiva Fortepan / Urbán Tamás.
