Viață&co

De Ziua Culturii am întrebat 11 artiști cum le mai merge

de Scena 9, ilustrații de George Roșu

Publicat pe 15 ianuarie 2022

15 ianuarie înseamnă la noi festivisme de toate felurile: cenacluri, omagieri, dezveliri de statui, premii, recitaluri, naționalism, cuvinte multe și mari zise cu mâna la inimă și cu gândul la masa de după. Eminescu să ne judece, cum ar veni. Ne-am gândit să sărbătorim cultura românească într-un fel mult mai simplu: am întrebat 11 artiști, scriitori, regizori și manageri culturali cum le-a fost ultimul an. Au încăput în răspunsurile lor reflecții ne-patetice despre cultura de azi, îngrijorări și-un pic de optimism. 

Svetlana Cârstean, scriitoare și jurnalistă:

Niciodată nu am mai simțit, simultan, puterea vizibilității și a invizibilității ca în 2021. Și niciodată multul nu a fost mai însoțit de puțin ca în acest an. O parte a mea a fost activă și evidentă, cealaltă și-a continuat discret scufundarea. Încă de la început a trebuit să renunț la prejudecăți și să accept că public o carte nouă în ianuarie, lună aproape inexistentă în calendarul editorial. Sînt alta a făcut din 2021 un timp straniu și miraculos, în care am început să mă raportez altfel la poezie. De aceea poate, din tot acest an, îmi persistă în minte o scenă de sâmbătă, în august. Eram peste drum de Radisson, cu voluntarii care puneau pe asfalt stencilurile cu poeme despre București. Mașinile nu circulau, doar oameni, biciclete și trotinete pe bulevard. Pe trotuare, la dreapta și la stânga cafenele, mese scoase afară, clienți bându-și cocktailurile, cafelele. Noi aliniam poemele turnate în plastic dur de-a lungul străzii. Uneori bicicletele treceau direct peste ele, le auzeam scrâșnetul, chiar și oamenii se urcau peste ca pe ceva invizibil. La un moment dat, cei de la terase au început să vocifereze, să spună că-i deranjăm cu prezența. Unul dintre ei, înjurând, s-a ridicat de la masă, a dat cu piciorul în primul poem din șir, care a zburat undeva mai spre Biserica Albă. Afară era frumos, stăteam în mulțime în vremuri pandemice, soarele apunea, noi puneam poeme despre București pe asfalt, într-o lume paralelă, un OZN aterizat pe Victoriei. Eram și vizibili și invizibili.

Mihai Mihalcea, Centrul Național al Dansului București:

A fost un an în care s-au suprapus tot felul de tensiuni contradictorii. Am sesizat că frustrările noastre s-au accentuat, dar au fost camuflate în stres și oboseala acumulată. Avem de-a face în continuare cu o doză prea mare de necunoscut, cu opriri brutale și porniri heirupiste. Ceea ce mă sperie și întristează însă este că dincolo de efectele pandemiei, cu foarte puține excepții care ajung să nici nu mai conteze în acest climat, mi se pare că scena artistică locală, în ansamblul său, a atins o limită și nu prea dă semne că poate evolua. Mi se pare că bricolăm cu toții din mers, pe repede-nainte, în virtutea inerțiilor create. În anumite zone văd chiar un fel de regres, o accentuare a conformismului, o cumințenie estetică de neacceptat. Pare că vom imploda în irelevanță curând. Suntem destul de complezenți, cuminți, obedienți. Mimăm cu toții aparența unui firesc care ascunde o cu totul altă realitate. În plus, suntem destul de izolați și participăm la polemici sterile pe Facebook, nu la conversații consistente în contexte relevante. Uneori mă deprim numai când mă uit la afișele de la evenimentele culturale din oraș. Cultural și artistic, Bucureștiul oferă mult prea puțin, și nu mă refer la cantitate. 

Nona Șerbănescu, artistă și manager cultural:

Pentru mine 2021 a fost anul amânărilor și supra-amânărilor. Tot ce mi-am propus să fac s-a amânat cel puțin de două ori din cauza pandemiei sau a cadrului instabil al finanțărilor. Am trăit o perpetuă anxietate la care, strict personal, s-a adăugat efortul alienant de a jongla cu rolurile de artistă și manager cultural, de a trece dintr-o paradigmă sensibilă și empatică într-una riguroasă și alertă în timpi foarte scurți și apoi invers. 

Totuși, am reușit alături de curatorul Eugen Rădescu să punem pe picioare două personale: Depozitul 12 în primăvară la Galeria SENAT și Nu vorbim despre sclavie modernă în toamnă la MNȚRplusC (n.r în cadrul Muzeul Țăranului Român). Spre finalul anului am deschis împreună cu Alex Fifea noul ART HUB Bucharest în spațiul fostei galerii a școlii din Budișteanu 10. De fapt, a fost un an foarte bun, dar cantitatea de muncă atât de mare, că mi-ar trebui alți doi ani de odihnă să-mi revin după el.

Alina Manolache, regizoare de film documentar:

În 2021, marea mea bucurie a fost că m-am vaccinat și am putut să călătoresc din nou cu lucrul. Ca realizator de film documentar, mereu zic că meseria mea e work & travel și dacă îmi iei asta (aici mă uit la tine, anule 2020), îmi iei practic profesia cu totul. Începând cu luna mai, am ajuns la festivaluri (fizice, în sfârșit!), workshopuri și filmări în Grecia, Olanda, în Kosovo, dar și în România, la Iași, Timișoara, Târgu-Jiu sau Piatra-Neamț. Apreciez mult mai mult toate astea după un an de călătorii și interacțiuni digitale. În aprilie, am fost în Danemarca de pe canapea. Am fost invitată să fac parte din juriul festivalului CPH:DOX, un juriu care, nu numai că a vizionat și deliberat de la distanță, dar s-a și aflat pe 3 continente diferite, cu 3 fusuri orare diferite (București - Shanghai - Montreal). Evident, cu greu am reușit să găsim o oră rezonabilă să ne întâlnim pe zoom să discutăm filmele. La fiecare ședință, fantazam cum ar fi fost să fi mers împreună la cinema în Copenhaga, să fi ieșit după la o cafea și să facem clasamentul în liniște. Asta în timp ce eu mă pregăteam să iau prânzul, colega mea din China deja depășise ora de culcare, iar în Canada nici nu se luminase de ziuă.

Florin Lăzărescu, scriitor:

2021 cultural a fost pentru mine o mare surpriză plăcută, luând în considerare pandemia. Cred că nu se putea un an mai plin de evenimente la Muzeul Național al Literaturii Române din Iași nici în vremuri normale. Colegii mei muzeografi au deschis cinci noi muzee – Muzeul Pogromului de la Iași, Muzeul Teatrului Evreiesc în România, Muzeul Poezi(e)i, Muzeul Literaturii Române și Muzeul Copilăriei în Comunism –, care au adunat repede peste zece mii de vizitatori. Am reușit să publicăm cinci volume colective de poezie, cu aportul a cincizeci de poeți contemporani, pornind de la câte un vers al poeților noștri clasici. Am reușit să facem o nouă ediție  a FILIT-ului cu prezența fizică, pe un vârf de val pandemic, fără să se îmbolnăvească nimeni. 

Încă am în minte bucuria întâlnirilor directe dintre cititori și invitații noștri din FILIT, parcă și mai mare decât în vremuri bune, în ciuda măștilor de pe față. Pe plan personal, m-am bucurat de apariția romanului Noaptea plec, noaptea mă-ntorc, din care s-a tras un nou tiraj la câteva luni după publicare. Altfel, și mai personal, 2021 va rămâne întotdeauna pentru mine anul în care a murit tata, secerat din picioare, fără semne anterioare evidente, de cancer. 

Catinca Drăgănescu, regizoare de teatru:

Pentru mine 2021 a fost un an „al trezirii”. M-a scuturat de cam orice viziune romantică. Mi-a cam murit idealismul, mi s-a cam clătinat ambiția de a schimba ceva și eu sunt un om ambițios. Să mai zic o dată că avem nevoie de schimbare sistematică, de viziune, și de o reformă morală? Că suntem ȋntr-o criză a valorilor ȋn sensul ȋn care nici dacă ne-ar lovi valoarea ȋn cap nu suntem siguri că am recunoaște-o? Că suntem atomizați și înrăiți? Nu mai zic. Nu e un discurs popular. La noi e ȋmpământenită tradiția ca valoarea să se nască ȋn pofida contextului și nu datorită lui. Și se naște, dar cu excepțiile de rigoare; noi la teatru, de exemplu, nu prea mai avem public, resurse, viziune, manageri, critici, curatori, miză, idei și funcționăm dintr-un fel de inerție. Nu simt un val de renaștere plutind ȋn aer, ci multă blazare. Și o și ȋnțeleg, mă și sperie. Mulți au obosit. A venit un prieten la o premieră de care eram tare ȋncântată și la final mi-a zis: „Măi Catinca, nu știu ce să zic despre spectacol, că nu m-am putut concentra la asta, mă uitam la cum arată și m-a ȋntristat că ai tot trei căcaturi pe scenă ca acum 10 ani”. Şah mat.

Andrei Crețulescu, cineast: 

2021 a acoperit așa, „à la futu-i mă-sa”, groapa săpată de 2020. Scindarea a atins paroxismul („bizzaro world”-ul din Seinfeld era măcar simpatic), falia s-a mărit zilnic și matematic, lansările, premierele, festivalurile și galele au devenit un soi de afterthought (asta atunci cînd n-au avut aerul unor glume copilărești — Oscarurile, sau nesărate — „palmodorul”). Că veni vorba: dubla nominalizare românească a avut impactul unei tăieri de panglică la Corlatele, poate simptomatic pentru un cinema care abia se mai ținea în trei balamale încă dinainte să vină urgia. „Ocupați sălile” era să zic — mă rog, care săli?

Și totuși, nițel egoist și paradoxal (din turnul de fildeș vizibilitatea nu-i perfectă), pun deoparte faptul că noul scenariu (cu o fată fermecătoare) pe care, cum-necum, am reușit să-l scriu (într-un context aiuritor/adorabil) ne-a dus direct la festivalul de la Salonic. Prima ieșire din țară în doi ani (și prima ieșire „en famille” în 47) s-a încheiat la o cafea cu un producător francez, care mi-a zâmbit blând: „e foarte simpatic, aș vrea să-l văd mâine”. „Pică bine”, i-am răspuns, „și eu vreau să-l fac tot mâine”. Eh, și mâine e o zi.

Judith State, dansatoare și actriță:

Nu am fost angajată până acum, am activat de când mă știu ca liber profesionist, dar nici nu mi-a fost vreodată teamă de lipsa de lucru, iar asta pentru că nu mi s-a întâmplat niciodată să treacă prea mult timp fără să am ceva de făcut. De fiecare dată a sunat telefonul, m-am întâmplat la locul potrivit în momentul potrivit, întâlnind persoana potrivită și tot așa. Sau poate că tocmai din această relaxare și lipsă de temere, lucrurile s-au petrecut astfel, nu știu. Cert este că nici 2021 nu a făcut excepție și am avut atât de mult de lucru încât m-am văzut nevoită ca, din nepotrivire de program, să trebuiască să refuz două proiecte mari pe care, altfel, mi-aș fi dorit mult să le onorez.
 
Din cauza restricțiilor de mobilitate a trebuit să amân pentru anul acesta două rezidențe la Berlin și Amsterdam și finalizarea noului meu performance dar, cu limitările de rigoare, mi-am predat cursurile de dans contemporan, am filmat un scurtmetraj și două lungmetraje. Nefiind un bun consumator al artei în online, am simțit că-mi lipsește libertatea aceea de-odinioară, când ne îmbulzeam la teatre și cinemauri (da, acum, cu tot acest 30-50%, așa îmi pare că făceam), dar am făcut și asta, chiar dacă foarte puțin.

Ana Bănică, artist vizual:

Îmi place să mă descriu ca fiind un om optimist. Anul trecut am calculat un pic greșit dozajul și, așteptându-mă să fie mai ușor decât 2020, a fost, din contră, mult mai dificil. Am avut puține proiecte și, deși au fost multe evenimente prin oraș, am participat la prea puține. Nici pe Calea Victoriei pietonală nu m-am plimbat.

Și uite așa, fără de lucru, petrecând prea mult timp în casă, cu stresul financiar în coaste și tot felul de alte griji, m-a cuprins o tristețe parșivă, greu de detectat. 

Profesional mi-am revenit datorită oamenilor care mi-au propus sau cărora le-am propus colaborări. Așadar, aleg să definesc anul trecut ca pe o perioadă de experimente și noi începuturi. 
Pentru prima dată după mai bine de 10 ani nu am mai lucrat doar de acasă, ci am început să împart un spațiu cu încă patru ilustratori simpatici și talentați. Discutăm despre ilustrație, facem schimburi de idei și ne ascultăm reciproc când avem ceva pe suflet. Pe lângă toate astea, am pus la cale și o colaborare frumoasă, „co-lab”: colegele au desenat, iar eu am transformat desenele în autocolante de perete.

Acum că mă gândesc, am încheiat anul cu co-lab, un afiș de petrecere și o copertă de carte cu un nor cerebral, deci prea rău n-a fost, nu-i așa?

Doru Trăscău, The Mono Jacks:

2021 a început cu speranță, așa cum începe fiecare an nou. Așteptam cu nerăbdare să vină luna martie ca să reîncepem concertele pe care am fost nevoiți să le oprim odată cu frigul pentru că nu aveam voie să cântăm în spații închise. „Un grup de cercetători britanici” avea să demonstreze că virusul lu’ Pește se răspândește extrem de ușor în orice spațiu în care se desfășoară activități culturale. Același virus ocolea cumva autobuzele, tramvaiele, metroul și mai ales bisericile. Ce a fost și mai trist este că martie s-a făcut aprilie apoi mai și abia undeva în iunie am reînceput să ne mișcăm, iar în momentul în care am pornit la drum, păi ne-am pus pe treabă nene. 

După acest stand-by care părea interminabil, toată lumea organiza ceva, undeva. Pe perioada verii, în aproximativ trei săptămâni au avut loc aproape toate festivalurile programate pentru 2021. Când ai aproape un an și jumătate de pauză vrei să mergi peste tot. E ca și cum ai ținut regim și acum, după ce ai terminat cura de slăbire, primul lucru peste care dai este un tort. E greu să nu vrei să-l mănânci pe tot.

Doar că lipsa de antrenament avea să se vadă. Când încerci să recuperezi atât de mult într-un timp extrem de scurt ceva o să dea cu virgulă. La mine s-a tradus în oboseală. A fost cea mai obositoare vară din viața mea. Poate că eram slăbit și în urma virusului pe care-l luasem fix în aprilie, cine știe?

Însă surpriza anului avea să vină aproape de finele lui 2021. În luna noiembrie am fost invitați să susținem un concert la Londra. Nici în visele noastre nu am fi întrevăzut posibilitatea de a merge să concertăm peste graniță tocmai atunci când în România era totul oprit. Practic, concertul de la Londra a fost fix lucrul de care aveam nevoie și cu siguranța că ne-a încărcat bateriile. Primirea pe care am primit-o a fost de zile mari și publicul de-a dreptul isteric în cel mai frumos mod cu putință.

Am încheiat anul în primul rând bucuroși că am trecut peste toate și recunoscători că cei care ne apreciază muzica ne-au fost tot timpul alături. Începem și anul ăsta cu speranță dar mai ales cu planuri mari, iar la început de februarie intrăm în studio.

Oana Mardare, trupa de teatru REACTOR din Cluj:

O minge sau un balon care se umflă lent, dar sigur. Suntem în aer. Textură (plastic, piele, latex, ce vrei tu) în tensiune, ținându-se să nu pocnească. Explozie. Textură (plastic, piele, latex, ce vrei tu) împrăștiată peste tot în spațiu. Suspensie. Cădere. Buf. „Tocmai a avut loc o prăbușire”. Întinsă pe spate (m-a prins pământul) mă uit la bucățile împrăștiate prin aer ca la un cer plin de stele. Caut o constelație care să-mi aparțină. Mă joc cu variantele posibile. Renunț la unele, revin la altele, fac lucruri noi, fac altfel lucrurile vechi, încerc, unesc bucăți, încă nu am o imagine, nu știu ce vreau să rămână sau ce să dispară definitiv, dar e bine. Îmi place aici la sol, e o senzație de ușurare, de libertate (adică responsabilitate), de speranță și de… care e cuvântul pentru absența fricii?

Asta am văzut în 2021. Nu neapărat sincronizat, nu neapărat cu aceeași intensitate, am văzut multe explozii, dar și o permanentă concentrare de revenire la un echilibru comun. Ceea ce s-a simțit ca solidaritate. Când am putut, am sprijinit pe cineva. Când nu am mai putut, am fost sprijinită. De la o oarecare distanță, cred că s-a văzut chiar frumos.

15 ianuarie 2022, Publicat in Arte /

text de

  • Scena 9Scena 9

    Conștiința colectivă de pe Scena9

ilustrații de

  • George RoșuGeorge Roșu

    Potrivit descrierii la persoana a treia lăsate de George aici, „cei-care-desenează îl arată cu degetul și zic că nu știe să deseneze de-adevăratelea, cei-care-scriu îl arată cu degetul și zic că nu știe să scrie de-adevăratelea, dar el insistă că știe”. 

     


Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK