Situația politică din țară. Statutul matrimonial al copiilor. Starea de sănătate a părinților și bunicilor. Sunt subiecte de la mesele noastre, ale tuturor, de sărbători. Asezonate cu niște amintiri pre-1989, prea multă salată boeuf, prea multă țuică, prea mult Colebil. Un pic de televizor - și-apoi somn, dulce somn cu indigestie.

Am intrat în șapte case de Crăciun și Anul Nou, ca să aflăm dacă totuși chiar e peste tot la fel. Dacă reproșurile, nostalgiile și tandrețurile sunt aceleași de la București la Bacău la Brăila. Am tras cu urechea, noi și prietenii noștri, și-apoi am redat ce s-a pus pe masă de sărbători, lângă cozonac și răcituri. A ieșit un film foarte românesc în șapte secvențe, după cum urmează. 

„Mă duc să mă culc, am mâncat prea mult”

Ana Agopian, scenaristă   

25 decembrie

Bei ceva? Nu e o afacere piramidală pentru că nimeni nu îți garantează nimic. Taie tu brânza. Mutăm masa? Atunci și Picasso e afacere piramidală, valora 50 de dolari, acum valorează 50 de milione de euro. Ce nu ieșise anul trecut? Piftia? Da’ ce avea? Era moale. E excelentă piftia. Eu cred în filosofia din spate. În block chain, în crypto currency. Da’ cum au hotărât oamenii că Iisus Hristos s-a născut pe 25 decembrie? Ce-ai cumpărat? Ripple, iota și minez ethereum. Anco, nu bei nimic? M-a sunat secretara lui D.R. Popescu să vin mâine la întâlnire cu președintele uniunii. I-am zis că nu pot, a născut nevastă-mea și trebuie să o scot din spital. Da’ m-am dus până la urmă, am schimbat ora de externare. Și așa m-am angajat la România Literară. Anuca-bubuca mai știi cum i-ai zis lui Mircea Zaciu? A venit la tine și a zis - ce fetiță drăguță. Și tu i-ai răspuns: căcatule-pișatule! Câți ani aveam? Vreo 5. Și eu m-am scuzat. Da’ ce era el? Critic literar. Am închis aragazu’. Cum ai închis aragazu’. Din greșeală. Păi nu-l mai putem deschide o oră. Are un senzor. Cum are un senzor? Nu mai mâncăm sarmale. Mâncăm peste o oră. E bună asta? Ce? Venessa și sora ei. N-o să-ți placă. De cine e? De Priya Parmar. Ba da, ia-o. Și cu Ioșca Naghiu când plecai de pe plajă și îl păcăleai să-ți ia prăjituri și noi nu înțelegeam de ce nu mănânci nimic la prânz? Nu mai țin minte, da’ știu din povești. Mă duc să mă culc, am mâncat prea mult.   

5 ianuarie

Mamă, trebuie să scriu un text scurt despre ce s-a vorbit de Crăciun la noi la masă. Mai adu-mi aminte ce s-a vorbit.

Habar n-am. N-am stat la masă.

Cum n-ai stat, că erai acolo.

Habar n-am.

„Da’ tu de ce nu ești măritată deja?”

Mirela Petre, jurnalistă și specialistă în comunicare

Am luat masa de Crăciun în două ture, amândouă în Brăila. Aia mișto, cu părinții, a început cu prosecco, TV Paprika și National Geographic și a continuat cu o plimbare la Dunăre într-un soare ca de primăvară. Ne înțelegem din ce în ce mai bine de când nu mai sunt „copilu’”, ci „Mirelo”. Avem discuții ca orice grup de adulți care se simt bine unii cu alții și simt că au ceva de învățat unul de la celălalt. Printre altele, eu i-am pus la curent cu evoluția copiilor lui Will Smith (pornind de la un Karate Kid văzut împreună la TV) – cum mai arată, cu ce se mai ocupă, în ce campanii au fost și tot așa. Ei mi-au explicat cum se face macrou afumat DYI, dacă ai curte și câteva plăci din OSB.

Distracția a venit abia la finalul plimbării, când am ajuns într-o vizită la niște rude, la a doua masă. Mulți oameni, prea multe feluri de alcool, diverse grade de alcoolemie. Mă pregătisem doar cu niște răspunsuri drăguțe pentru clasica „Ce mai e pe la București?” și câteva direcții de răspuns pentru discuțiile despre legi - Guvern - Parlament - PSD - proteste. Neșansa mea a fost că m-au luat direct cu întrebarea care face orice femeie de 25+ de ani să nu mai meargă în vizită la rude: „Da’ tu când te măriți?”. De data asta, însă, am făcut cunoștință cu varianta ei mai agresivă, ca un virus care-a suferit o mutație surprinzătoare într-un timp foarte scurt. Posibil să fie varianta rezervată pentru femeile care trec de 30 de ani, când rudele care te văd rar spre deloc simt că nu se mai poate așa și trebuie să pună în acțiune urgent o intervenție. „Da’ tu de ce nu ești măritată deja?” Observați diferența.

Rafala de întrebări nu mai căuta, ca-n alte dăți, să afle de la mine ce altă treabă mai importantă am sau cam ce e în capul meu și când intră în planurile mele să încep să mă gândesc serios la soț și la copii. De data asta, fiecare întrebare voia să descopere ce este în neregulă cu mine. Poate nu știu să dansez. Totuși zâmbesc frumos. Poate mușc. Dar uite ce deșteaptă sunt. Poate îi sperii cu ceva. Frumoasă sunt, totuși. Poate vorbesc prea mult. În genul ăsta de situații, toată lumea știe că nu scapi întreagă decât dacă aplici tactica „smile and wave”. Doar că, naiva de mine, obișnuită de ai mei cu discuții raționale de adulți, a încercat o explicație. Sigur, cu ceva glumițe și cu argumente superficiale, ca pentru oameni care au suspendat temporar contactul cu realitatea. Dar tot o greșeală monumentală rămâne.

M-am dus la fund ca Frodo în The Dead Marshes. S-a ajuns la o luptă unu la unu, cu mulți spectatori care priveau stânjeniți pe sub masă, și doar două voci din ce în ce mai gâtuite de nervi. Și, pentru că am deja o vârstă, de data asta nu s-a mai întins nicio mână după mine, ca să mă salveze, așa cum îl scoate Sméagol pe Frodo în mai sus numita scenă din Lord of the Rings. A trebuit să mă descurc singură. S-au umflat vene pe tâmple, s-a pufăit pe nas ca taurii, s-a țipat, s-au zis lucruri nu tocmai frumoase. Totul s-a încheiat cu un dans forțat pe ceva piesă de-a Deliei, întru împăcare, după care ne-am despărțit cu câte un zâmbet și mai forțat. Din păcate, n-am apucat să-mi folosesc vorbele înțelepte, la care găsisem un ton moderat de care eram chiar mândră, despre situația politică în care ne aflăm.

La final, tot la politică am ajuns

Ioana Pelehatăi

De când mă știu, mesele de sărbători în familie decurg în cam același stil. Mama gătește prea mult, până la epuizare, după care fie e irascibilă, fie doarme, fie recurge la o combinație între cele două. (Capacitatea mamei mele de a fi irascibilă și-n somn e ceva ce cred că am moștenit.)

Cu tata discut multă politică: cum e la proteste; în februarie au ieșit și ei împotriva OUG 13; PSD, PSD, veșnicul PSD; ce-i cu referendumul și ce-i aia parteneriat civil; de ce n-am plecat eu încă din țară; oare ne paște înc-o revoluție?

Mamaie e departamentul carte-film-teatru. E abonată la biblioteca din cartier, care, ca atâtea altele din rețeaua metropolitană din București, e în curs de închidere. Așa că mă roagă să-i recomand cărți, să-i caut versuri de standarde jazz pe internet și-mi povestește cum se „plimbă” prin lume cu emisiunile de călătorie de la TV.

Am evitat mai mereu subiectele cu-adevărat importante (pentru ei; complet irelevante pentru mine, zona căsnicie-copii). Le-am explorat de câteva ori și n-a fost bine. Mama a fost irascibilă, tata neașteptat de conservator, iar mamaie a început să-mi vorbească prea tare. (Cred că nu purta aparatul auditiv în ziua aia.)  

Anul ăsta, însă, ceva s-a schimbat. Între Crăciun și Revelion 2017, relația mea cu ai mei a alunecat din matcă. N-am mai fost (doar) copilul excesiv de cuminte și educat, cu părinți bine-intenționați dar excesiv de prescriptivi. Am fost adulți cu toții. Eu am vorbit despre depresie și orientare sexuală și ei au ascultat. Ei mi-au povestit adevăratele istorii ale familiei și eu am ascultat. A fost bine, în sfârșit – dar la final, previzibil, tot la politică am ajuns.

Exorcizarea familiei tradiționale

Denisa Niță

Nu știu cum e în familiile și mai mari, dar într-una cu nouă membri, discuțiile de la mesele de sărbători tind să se repete la nesfârșit. Cuvintele cheie: comunism, copilărie, reproșuri și amintiri încețoșate. În fiecare an, tatăl mamei dădea mâna cu Gheoghiu Dej, tata îl injura pe colegul căruia nu i-a lipsit nimic în comunism, pentru că ta-su era în securitate, mamei i se îngroșau venele în timp ce povestea de muncă, iar unchi-miu ne zicea să mai tăcem dracului din gură.

Dar nimic nu rupe tradiția ca un deces. Când în mijlocul sărbătorilor moare omul care stătea în capul mesei, dispare tot ce se întâmplă în afara familiei și începe un lung șir de amintiri și suferințe. Și nu știu cum e în familiile fericite, dar într-una disfuncțională, afli că verișorul maică-tii a încercat să-și violeze sora vitregă, că unchiul pe care nu l-ai cunoscut a încercat să-i fure casa mătușii tale sau că bunică-tu credea că ești geloasă pe nepoata de patru ani. Și parcă ți se face dor de vechile discuții, despre comunism și măritiș.

În final, mama a pus un titlu ultimei runde de sărbători: exorcizarea familiei tradiționale.

S-au și certat puțin, că nu cădeau de acord care farmacie are prețuri mai bune

Faiăr Silviu, publicitar & memar

Bunică-miu e Tete și bunică-mea e Meme. Așa au vrut ei să le zic de când eram mic, ca să nu se simtă bătrâni. Masa de Crăciun e mereu la ei acasă, că Meme gătește cu patru zile înainte două cărți de bucate. În fiecare an sunt invitat, alături de încă trei cupluri de pensionari. Genul de oameni care își spun intelectuali și suspină că nu mai sunt respectați ca atunci când aveau postul ăla bun la Minister, înainte de ‘89, desigur.

La masă s-a făcut mișto de meseria mea neserioasă de publicitar, au discutat politică, actualități și au ajuns chiar și la literatură și artă. S-au și certat puțin, că nu cădeau de acord care farmacie are prețuri mai bune.

Am avut două faze preferate pe care le-am și relatat prietenilor pe moment, cu telefonul de sub masă, sub privirile ucigătoare ale lui Meme care nu înțelege de ce stau toți tinerii cu telefonul lipit de mână.

Una dintre doamnele intelectuale de la masă își confirma super cunoștințele prin mine, punându-mi întrebări de trivia nivel clasa a șasea. M-a întrebat dacă știu ce e Renașterea, de exemplu. Apoi a afirmat foarte sigură pe ea că nu înțelege arta asta de după 1900, că ei îi place să vadă picturi cu oameni și natură moartă, nu prostiile astea abstracte:

- Uite, de exemplu Picasso. Nu-mi place, domnule. Nu înțeleg formele alea. Ce-s alea? Aia e artă?

Bunică-miu, cel mai de carton intelectual, mă vede că îmi pulsează o venă pe tâmplă și spune, absolut magistral:

- Păi, n-ai cultura necesară să-l înțelegi pe Picasso.

Am pufnit în râs și doamna intelectuală s-a uitat urât la mine.

Mai târziu, un domn care stătea chiar lângă mine vorbea despre tinerii care sunt „manipulați și spălați pe creier”. Zicea că știe el care e treaba cu ăștia care ies la proteste. Îl întreb cât de neutru pot, de parc-am auzit și eu vag de tinerii ăștia nebuni:

- Dar de unde știți că sunt manipulați?

- Păi, eu nu-i văd? Eu stau chiar la Piața Victoriei, crezi că nu-i văd?

- Păi și ce vedeți?

- Că sunt manipulați. Nici nu știu de ce protestează. Ies și ei că așa le-a zis cineva.

Iarăși îmi pleznea vena, iar a intervenit Tete:

- Lasă tinerii în pace. Știu ei de ce protestează, că doar nu urlă de nebuni. Sunt alte vremuri acum, nu mai ținem noi pasul cu ce își doresc ei. Lasă-i să-și facă viitorul cum vor.

Eram așa mândru, că m-am simțit ca într-o povestioară din aia motivațională cu care cerșești like-uri pe internet. Bravo, Tete, datorită ție am stat până a adus Meme tortul.

Ce-mi place când ești acasă și pot să vorbesc și eu lucrurile astea cu cineva

Mihai-Alexandru Ilioaia (și mama lui, profă de română)

- ... nenea Rothfuss a intrat pe lista mea neagră, alături de nenea [G.R.R.] Martin, mi-am jurat că nu mă mai apuc de citit nicio serie până nu e gata, că mor de curiozitate să văd cum le leagă pe toate. Tu oricum o să apuci să îl citești înaintea mea, că după ce apare eu trebuie să mai aștept și traducerea. Sper să fie sfârșitul satisfăcător, nu ca la Turnul Întunecat, unde...

- Încă n-am citit volumul 7, nu-mi spune...

- Nu l-ai citit încă? Nu ești copilul meu, nici nu știu cum poți să rabzi, eu de abia așteptam să aflu care-i treaba cu Turnul. Apropo, am apucat să văd și eu Stand by Me, care e tot după Stephen King. Nu știu cum de mi-a scăpat. E cu River Phoenix, fratele lui Joaquin Phoenix, care a murit. Și cu puștiul din Star Trek, Wesley. În orice caz, e departe de stilul obișnuit al lui King. Ți-am mai zis, cred, că până în ziua de azi, Salem's Lot rămâne singura carte horror pe care n-am avut curajul să o recitesc. E scena aia a vampirizării unui bebeluș care și acum mă... Tu n-ai citi-o pe aia, știi personajul preotului numai după, când apare în Dark Tower... mă rog, și încă aia nu-i nimic, că prin volumul 6 apare chiar Stephen King ca personaj. Ce-mi place când ești acasă și pot să vorbesc și eu lucrurile astea cu cineva...

„Eu am ratat ca părinte”, a zis taică-miu, la mișto. Sau nu neapărat.

Mihnea Mihalache-Fiastru

Pe la 22 și ceva eu am spus că un om și mai ales un copil pus în fața infinitului va primi același mesaj ca și cum ar fi în fața vidului. Nesiguranță, frică, depresie, inutil. Că ideea asta de libertate totală a fost o păcăleală în care au căzut unii părinții din anii ’80 care și-au crescut copiii pe baza încrederii și a fantasmelor de după decembrie 1989. Pentru copii e bine să creezi cadre fixe, cu limite, în care ei să se desfășoare așa cum vor, cadre care devin repere și câștigă siguranță și încredere și în felul ăsta se vor simți și liberi.

- Absolut așa este! a zis taică-miu

Otilia nu era de acord, maică-mea nu cred că m-a ascultat.

Rosa dormea.

Maică-mea se plictisea că nu am mâncat decât pește.

- Eu am ratat ca părinte, a zis taică-miu, la mișto. Sau nu neapărat.

Maică-mea m-a întrebat ce mai știu de Flavia. Flavia a venit la maică-mea la meditații în 1986. A plecat din țară cu ani în urmă.

Otilia a povestit cum pleca de acasă.

S-a făcut 12 noaptea.

Otilia a luat-o pe Rosa din pat și i-a dat-o lui taică-miu să o dea de grindă.

Taică-miu i-a urat Rosei să fie cea mai cuminte dintre frumoase și să nu i se pară nimic nici prea greu, nici prea mult.

Eu nu am mai avut hârtii în polaroid-ul în care aveam hârtii color, deși credeam că mai rămăsese una.

Apoi am ieșit cu taică-miu să dăm artificii.

Cele mai frumoase artifcii le-am dat cu taică-miu într-o seară geroasă din iarna lui 1986, pe un deal din Tineretului (Pionierilor, atunci).

Nu am mai dat artificii împreună de la revelionul 1995 - 1996.


Imagine principală de Ioana Pelehatăi, prelucrată cu Prisma.