În timpuri în care idealul de frumusețe feminină îmbracă formele Kardashian, trecem în revistă evoluția acestor standarde și ne întrebăm: chiar merită toată sudoarea lăsată la sală?
Îmi amintesc câtă bătaie de cap îi dădeam mamei în cele două perioade ale anului când o porneam la achiziționat blugi și nici măcar numărul cel mai înaintat nu reușea des să-mi treacă de fese. Dar eu eram departe de a-mi face vreo problemă – fie pentru că era prin anii 2000, fie pentru că mă aflam într-un oraș de provincie în care părerea unanimă era că posteriorul și pieptul generoase sunt „treabă bună” și „marfă de calitate”. Și cu convingerea asta am dus-o tot liceul.
Dar secolul XXI și-a început perioada de pubertate (cu alte pretenții și mode), iar eu am plecat la facultate la București, unde, în lumea mai bună, formele mele susținute vârtos de excese de pâine și dulciuri nu mai dădeau bine deloc. De fapt, ca s-o spun drept, mă simțeam ca naiba. Mă angajasem ca hostessă la țigări și, dacă la interviu mai reușisem să-i păcălesc cumva cu o fustă lungă cu talie înaltă, echipamentul mulat care crăpa pe mine și al cărui fermoar am reușit să-l închid doar întinsă pe spate în pat m-a cam dat de gol.
Când au văzut superiorii că-i pe așa, s-au așezat la masa ședințelor săptămânale și mi-au însărcinat teamleader-ul cu o treabă deopotriv crudă și jenantă: „Du-te și spune-i fetei ălei că are o lună să slăbească, că altfel noi n-avem cum s-o mai ținem aici.” Și-a făcut omul treaba ireproșabil și chiar dacă nu și-ar fi făcut-o, eu oricum nu mai puteam să mănânc nimic de când lucram înconjurată de femei care nu săreau de 55 de kilograme. Și am slăbit, nu glumă, dar m-am ales cu o tulburare alimentară și cu o obsesie ale cărei urme aveau să mă urmărească toată viața, ale cărei ecouri se mai simt până în momentul redactării acestor rânduri.
Dacă ne întoarcem încă și mai mult pe axa timpului, în vremea în care mă aflam în pântecul matern, aflăm că, din dorința de a zămisli un copil frumos, mama mea cerea Providenței o fată care să aibă picioare groase (nu ca ea!). Asta arată că moda corpului, în baza capriciilor ei schimbătoare și imposibil de prevăzut, avea atunci preferințe diametral opuse. Vremea tinereții mamei impunea picioare zdravene (de unde și concluzia unanimă „grasă și frumoasă”). În vremea tinereții mele, picioarele aspirau la diametrul mâinilor, iar șoldurile nu mai știau cum să-și ascundă rotunjimea.
Scurtă istorie a standardelor de frumusețe corporală
Cum s-a trecut, deci, în răstimp de două decenii, de la aspirații care cochetau cu voluptatea la un ideal de anorexie? Pentru idei legitime și nu doar simple bănuieli, am stat de vorbă cu antropologul Alec Bălășescu, crezând, naiv, că discuția n-ar avea de ce să dureze mai mult de un sfert de ceas. M-am înșelat amarnic, dar nu m-am întors cu mâna goală.
În anii ‘50, care au urmat celui de-al Doilea Război Mondial, țările din Occident se confruntau cu presiunea demografică care a urmat pierderilor umane masive din timpul războaielor. S-a impus așadar promovarea unui anumit tip de frumusețe deopotrivă ușor voluptoasă și, mai ales, aptă pentru reproducere, reprezentată cât se poate de bine de picturile lui Alberto Vargas, cunoscute și ca pin-up girls.
Dat fiind faptul că, în timpul războiului, intrarea femeilor pe piața muncii fusese necesară, după încheierea lui, rolul femeii trebuia reajustat: nu doar mână de lucru, ci mai degrabă mijloc de reproducere. În aceeași perioadă, mai precis la doi ani după încheierea războiului, Christian Dior lansa noul model de rochie în formă de A, care ilustrează tocmai forma reproducătoare a femeii.
Acesta a fost baby boom-ul Statelor Unite, ai căror copii au înfăptuit revoluția sexuală, două decenii mai târziu, ca formă de revoltă împotriva conservatorismului părinților (așa cum obișnuiesc ei, copiii, să facă). S-a petrecut concomitent cu mișcările feministe, iar creatorii de modă nu au stat nici ei pe tușă: Yves Saint Laurent a părăsit intempestiv casa Dior, și-a lansat propria marcă și a spart canoanele introducând estetica masculină pe corpul feminin. Mai adaugă în ecuație și pilula anticoncepțională și vei înțelege cum s-a trecut de la femeia gata-gata să facă copii, la cea care aduce mai degrabă a băiat: fără șolduri, fără forme, fără însemne ale disponibilității corporale pentru reproducere. Tot în această perioadă a disponibilității sexuale fără riscurile de odinioară au apărut și supermodelele, prima dintre ele fiind Twiggy, iar mișcarea disco a popularizat și ea aceasta estetică.
Dar lucrurile, în ciclicitatea lor perpetuă, nu aveau nicio intenție să se oprească acolo. Oamenii politici conservatori ai anilor ‘80 aflați de partea occidentală a cortinei, călăuziți de Margaret Thatcher și Ronald Reagan, au reorientat lumina reflectoarelor pe fertilitate (așa cum îi stă în fire conservatorismului), concentrat pe valorile de familie și politicile anti-avort. Această tendință politică este reflectată în modă de modele precum Claudia Schiffer, care amintesc de pin-up-urile lui Vargas. Căderea comunismului din ‘89 a atras și declinul curentelor conservatoare hrănite politic anterior ca răspuns la ideile progresiste ale comunismului (cum ar fi cea a femeii în câmpul muncii).
„Băiatul de aur al progresismului post-comunist, Bill Clinton, a introdus consumerismul ca politică”, explică antropologul Alec Bălășescu. „It’s the Economy, stupid! a fost un îndemn direct la consumerism total, anunțând că politicul trecuse în plan secund. Apar noi piețe în locul fostului bloc comunist, printre care și România, și totul este pus în slujba consumului, inclusiv sinele și propriul corp. Drumul către așa numita heroin chic era netezit, asfaltat și gata să o ridice pe Kate Moss pe culmile gloriei, iar vestul a continuat să glorifice aspectul androgin, pielea translucidă și cearcănele sub ochi până în momentul în care Kim Kardashian i-a luat locul, impunând standardele până în ziua de astăzi: sâni și fund generoase, stomac plat, piele strălucitoare. Cum a reușit?
Corpul lui Kardashian reflectă, ca și cele anterioare ei, curentele culturale ale vremii sale (deci ale noastre): conservatorism economic și cultural și hiperconsumerism, adică neoliberalism îmbrăcat în haină progresistă. Hiperconsumerismul este cel al plăcerii corporale, promise de fesele bombate și ferme. Conservatorismul derivă din faptul că plăcerea este, până la urmă tot de tip patriarhal, în sensul în care corpul este sculptat pentru plăcerea masculina. Ce se schimbă, însă, în această plăcere? Dispare responsabilitatea, adică pântecul potențial reproducator (deși Kim are copii); corpul destinat gratificării vizuale și sexuale masculine instantanee, în absența potențialului fertil, nesemnalizat. Departe de a fi completă, definiția trebuie citită în cadrul heteronormativ și de dominare masculină.”
Ce s-a întâmplat în România în tot acest răstimp?
Aici lucrurile nu mai pot fi atât de clar delimitate. Cert este că în generația alor mei, adică înainte de ‘90, standardul grasă și frumoasă era mai ales un ideal conservator rural - mediul în care mama mea a crescut. Conform acestuia, femeia este cumva (oricât de nasol ar suna) un bun ce face parte din ogradă, iar de la animalele din ogradă te aștepți la sănătate și reproducere, și nu neapărat la o talie subțire. Moda burgheză din marile orașe impunea o oarecare grijă față de talie, iar cine a apucat vremurile își va aminti probabil de imperioasa „gleznă subțire”, fără să întoarcă însă spatele unei oarecare corpolențe care să sugereze fertilitate. Au existat, desigur, și câteva influențe ale modei disco, dar nu au prevalat.
Ce s-a întâmplat după ‘90 știe prea bine oricine și-a cumpărat casetele lui Andre, a învățat pe de rost melodiile de pe Atomic și a devorat Cool Girl. România a încercat să parcurgă tot procesul desfășurat în occident, la un ritm accelerat, pe un fundal foarte patriarhal.
Unde ne situăm acum?
Altă mâncare de pește, una de nebănuit cu câteva decenii în urmă. Mersul la sală devine o obligație. Nu, nu sportul. Repet: mersul la sală. Că doar acolo-i de obținut abdomen plat, puternic să tai lemne pe el și șezut bombat de-ți ajunge la umeri. Și n-ar fi rău, tu, femeie, să lucrezi puțin și la brațe și spate. Nu-i estetic să ai fund și picioare zdravene și brațe de calibrul unor ramuri de trestie. Mai ales că nu mai ai nicio scuză, dai de săli de fitness la tot pasul. Numărul sălilor de fitness în România a crescut de șase ori din 2008 până în 2020: de la 277 la 1699.
Dar care-i problema?, te-ai putea întreba revoltat. O fi mai înțelept să îmbrățișezi sedentarismul și să te uite Dumnezeu în mai-moalele canapelei? De parcă astea-s singurele două opțiuni: canapeaua sau sala. Ca și cum altă șansă n-ai avea.
Dacă sportul ar fi, de fapt, cel care a câștigat popularitate, pe lângă abonamentele la sălile de fitness ne-ar mai încăpea în buzunare și carduri de apartenență la echipe de handbal, parcurile ne-ar fi inundate de terenuri de volei și am da cu ochii la tot pasul de coșuri de baschet. Dar nu. Departe de a cultiva cel mai mic interes pentru dezvoltarea de relații umane prin sport sau pentru fericirea funcțiilor vitale ale organismului, ceea ce ne interesează cu adevărat este să ne supunem, umile și entuziaste, la pretențiile canoanelor schimbătoare de frumusețe.
Publicitatea și idealul de frumusețe feminină
Și cum ar putea fi altfel, când imaginile stridente, țipătoare ale atâtor mergătoare la sală ne bombardează nemilos din cele patru zări. Ne sar în ochi și ne zgândăresc retina până la îngenunchiere. Corpul feminin ideal, perfect optimizat, strălucind a muncă și a sănătate, ferm, dar subțire în toată lungimea lui exceptând fundamentul mă apostrofează cu un lung arătător de pe fiecare panou publicitar și îmi indică rușinea și eșecul personal revărsat la suprafață sub forma celulitei și a surplusului din fața a ceea ce ar trebui să fie un abdomen plat, ba chiar concav dacă se poate.
Comparație socială. Acest fenomen a fost analizat la Universitatea din Nebraska, cercetându-se efectul publicității din reviste asupra femeilor. Concluziile nu surprind pe nimeni: „Expunerea la o imagine ideală, subțire, cauzează îngrijorare privind aparența și evocă procese de comparare în rândul femeilor vulnerabile.”
Jean Kilbourne, oratoare, scriitoare și activistă americană, a studiat preț de peste patru decenii imaginea femeii promovată de publicitate. În 2014, susținea că această imagine este mai îngrozitoare ca niciodată, pentru că editarea foto pune pe femei o presiune mai mare ca niciodată de a fi tinere, slabe și frumoase. În TedTalk-ul ei urmărit de peste 1 milion de ori, Jean Kilbourne afirmă:
„Imaginea nu este reală. Este artificială, un construct, o imposibilitate. Dar femeile și fetele din lumea reală se compară cu ea în fiecare zi. Bineînțeles, afectează stima de sine a femeilor, dar afectează și felul în care bărbații percep femeile din viețile lor.”
Imaginea vedetelor și a modelelor din revistele de odinioară s-a transpus și multiplicat într-un ritm amețitor pe Instagram, unde îngrijorarea și procesele de comparare pot fi cauzate de imaginea oricui „știe să pozeze”. N-o să insist prea mult pe subiect, știe toată lumea despre ce vorbesc. Spun doar că ar trebui să vedem (și să postăm, poate) mai multe astfel de poze.
Între timp, cum aș putea să nu-mi simt știrbită permanent valoarea feminină când stratul adipos de pe brațe tremură și când pe membrele inferioare cilindrice nu se distinge urmă de cvadriceps? Odă colanților care se poartă acum - ăștia strâmți și cu talie înaltă care îmi aplatizează pântecul, că nu știu ce m-aș face fără ei la sală.
Aplicațiile de fitness - poate nu tocmai cei mai buni prieteni
Și, dacă mă supun cuminte cerințelor estetice și încep să folosesc aplicații unde să scrie negru pe alb că azi sunt mai bună decât ieri, iar ieri mai bună decât în ziua precedentă, abia atunci pot începe să-mi construiesc o identitate. Pot fi, de exemplu, tipa care aleargă câte 10 kilometri sau cea care ridică 20 de kilograme la piept și asta ar fi dovada clară că am o valoare umană, nu? Că nu-s ca puturoșii care-și pierd serile pe Netflix. Aș arăta tuturor cunoscuților că-s mai bună decât restul. Numai cine nu a alergat niciodată pe stradă nu știe cât este de ispititoare convingerea că ești superior, inclusiv, sau mai ales din punct de vedere moral, semenilor mai durdulii pe lângă care treci și cât i se umflă ego-ul cu această ocazie.
De fapt, ni se atrage clar atenția că ar trebui să fim mai degrabă sceptici înainte de a ne îndrăgosti de o aplicație de fitness, scrutând atât motivațiile noastre personale, cât și funcționalitățile propriu-zise ale aplicației. Cu alte cuvinte, s-a demonstrat că cei care folosesc aplicația în scopuri ce țin de reciprocitate (pentru a-i încuraja pe ceilalți, de exemplu), vor dezvolta o relație mai armonioasă cu sportul. Personal, nu mă laud cu prea multe cunoștințe care abia așteaptă să își laude colegii de aplicație pentru progresul sportiv. Or fi, nu zic nu, dar eu una nu prea cunosc. Cunosc în schimb sentimentul de a-mi vătăma gleznele pentru a alerga ăia 10 kilometri, pe care să-i pot apoi arbora într-un story, alături de un selfie pe fața căruia se citește eronat victoria. Și asta, cică, n-ar fi prea bine.
De alergat și fitness m-am apucat eu, pe la 21, înarmată cu cruzime și intoleranță față de mine însămi, certându-mă când nu reușeam să mă ridic la performanța din ziua precedentă și pedepsindu-mă cu trasee imposibile în soarele arzător de august când exageram cu înghețata. Mă plasam intr-o cursă permanentă, de necâștigat cu mine însămi și cu ceilalți utilizatori ai aplicației, oarbă la nevoile reale și la stările schimbătoare ale propriului corp.
Noroc că sunt isteață și nu mi-a luat decât vreo 8 ani să-mi dau seama ca prea rar putea fi vorba de distracție și voie bună în goana mea după mușchi în pătrățele și kilometri. N-am mers totuși niciodată atât de departe încât să susțin că mă dau în vânt după abdomene sau genoflexiuni. Le urăsc la fel cum urăsc să număr până la 20 în nenumărate rânduri, supunându-mă de bună voie durerilor musculare și știu că o fac doar ca să-mi aliniez corpul la cerințele pieței.
Rebelul și neascultătorul corp. Corpul care te păcălește constant, motiv pentru care ar trebui, conform înțelepciunii fitness, să-l ții la respect fără înduplecare. Corpul care, săptămâna trecută, după câteva zile de antrenamente puternice arăta cum se cuvine, iar astăzi, după un weekend petrecut la părinți, în vârful patului, îndestulată de bunătățile mamei, e umflat și îmi trezește repulsie. Cum am putut să permit asta? Trebuie să fiu mereu mai bună, mai fit și mai subțire - abdomenul ăla plat nu se obține slăbind jugul.
Neoliberalismul, bată-l vina!
Dar cum a făcut societatea saltul ăsta în ultimele decenii și cum au ajuns să se schimbe atât de radical standardele de frumusețe feminină? Te-ai întrebat vreodată? S-au întrebat mulți alții. Ba chiar au scris și cărți. Nu doar despre ce s-a petrecut între femei și fitness, ci despre relația cu sportul a întregii omeniri (cel puțin a părții favorizate), istoricul Jürgen Martschukat vorbește în cartea sa, The Age of Fitness: How the Body Came to Symbolise Success and Achievement. Explică: „preocuparea pentru propriul corp și potențialul său este, mai mult ca niciodată, privită ca un indicator al voinței de a performa la locul de muncă”. De ce ne-am comporta altfel cu propriile corpuri într-o lume în care totul trebuie măsurat, optimizat și eficientizat?
„Pe corp se proiectează obsesiile perioadei, și mai ales pe corpul feminin”, spune antropologul Alec Bălășescu. „În neoliberalism, individul este constituit politic și cultural ca întreprindere. Propria întreprindere. Ca orice întreprindere, trebuie să fie performantă și să afișeze semnele acestei performanțe. A fi „în formă” devine într-un fel un deziderat economic, dar și un indicator moral. Obții mai ușor un job dacă alergi la maraton sau dacă faci crossfit pentru că, nu-i așa?, arăți că ai control. Controlul asupra corpului indică puterea de control asupra sinelui. În neoliberalism, corpul femeilor trebuie să fie sculptat pentru fanteziile masculine, dar să și întrunească atribute cultural masculine: control, performanță, utilitate, eficiență.
Transpare aici o caracteristică fundamentală a societăților patriarhale consumeriste, indiferent dacă îmbracă haina progresismului sau nu (de fapt, mulți confundă capitalismul consumerist cu progresismul și democrația). Cultural, corpul femeii e construit ca având nevoie de mai multă ajustare, modificare și chiar medicalizare. Te-ai întrebat vreodată de ce cabinetul de toaletă al femeilor este plin de produse cosmetice și farmaceutice, pe când cel al bărbaților are doar o periuță de dinți, un deodorant, o cremă și un parfum? Corpul feminin este apriori constituit ca defect și trebuie reparat, fixat, aranjat”, afirmă Alec
Așa stând lucrurile, publicității nu i-a mai trebuit mult ca să preia hățurile de acolo, înțesând pământul în lung și-n lat cu panouri gargantuești uriașe înfățișând corpuri ferme, la care a atașat fie fețe zâmbitoare, fie chipuri concentrate, în ochii cărora se ghicește determinare, iar pe tâmplă, o picătură discretă de sudoare. A vărsat sacul cu galbeni în conturile influencerilor și ne-a convins, obligat-forțat, că valoarea unui om este dată, pe lângă contul bancar și funcția pe care o ocupă, și de robustețea corpului. Cum altfel să-și vândă mai eficient adidașii scumpi, abonamentele la sală, aparatele de fitness și tricourile în culori țipătoare care absorb transpirația?
Într-atât de bine a funcționat, încât îți e mai mare rușinea, femeie indolentă, dacă nu ți se conturează cumva urma celor două pătrățele superioare pe deasupra taliei înalte și, prin urmare, cumsecade a colanților de sport. În același timp, bărbații s-au supus capriciilor pieței, iar acum întorc capul cu încă și mai mult patos după corpurile fit. „Pneumatice”, așa cum ilustru prevedea Aldous Huxley în Minunata lume nouă, o carte al cărei vizionarism atinge toate aspectele societății actuale.
„Astăzi, încheie directorul, condiționăm masele să urască natura. Dar în același timp, le condiționăm să iubească orice sport practicat în mijlocul naturii. Totodată, luăm măsurile de precauție necesare pentru ca sporturile practicate în sînul naturii să implice folosirea unei aparaturi cît mai complicate. Așa folosesc nu numai transportul, ci și produsele industriale.” (Polirom, 2011, traducere de Suzana și Andrei Bantaș)
Și oricum, nu că se potrivește de minune imaginea omului perfect fit cu societatea populată de indivizi alienați, goal oriented până la nebunie, motivați mai presus de tot de valori rar contestate, precum productivitatea, eficiența și eu-mai-presus-de-tot? Ba se potrivește de mama focului. Cu cât te spetești mai mult la sală, cu cât transpiri mai năpraznic și ridici mai multe greutăți, cu atât mănânci mai mult. Consum sporit pe toate părțile și toată lumea e fericită. Toate industriile au de câștigat.
Dar, de multe ori, obligativitatea mersului la sală pentru femeia modernă înseamnă că nu mai trebuie doar să demonstreze că, din punct de vedere al muncii, este la fel de competentă ca bărbatul, deși trebuie să aibă în continuare grijă de copii și, în multe societăți, și de casă. Acum se vede nevoită să mai și să înghesuie mersul la sală în insuficientele ore dintr-o zi.
Idei? Păreri? Soluții?
Dacă mă uit atent la timpul petrecut la sală, constat că întregul antrenament este mai degrabă o alăturare neînduplecată dintre munca fizică și munca de birou: muncă fizică, în care nu poate fi vorba de plăcere și nici nu are de ce să fie, și KPIs încorporați de timp petrecut pe bandă, ritm, înclinare și seturi de exerciții. Singura interacțiune pe care o am este a mea cu corpul meu, un corp de altfel sălbatic, care trebuie disciplinat, antrenat, supus la teste constante și evaluat aspru. Sunt doar eu cu mine, cu mintea mea de om, însetată de control, mai mult sau mai puțin conștientă că n-are nicio șansă să-l obțină în afară, dar încercând neînduplecată să-l preia asupra propriului corp.
Dar am încetat să-mi mai administrez asemenea torturi. Mi-am dezinstalat aplicația care îmi spune câți kilometri am alergat și în ce ritm, pentru că nu îi mai permit să mă apostrofeze constant, spunându-mi că sunt mai leneșă decât săptămâna trecută. Încerc să accept că, dacă acum câteva zile oboseala nu părea să îmi dea târcoale, astăzi pot să fiu mai obosită pentru că am dormit mai puțin, m-am alimentat mai slab în proteine sau menstruația care tocmai s-a terminat m-a lăsat cu ceva mai puțin fier în organism. Felul în care mă simt va rămâne întotdeauna un indicator mai bun decât aplicația, atâta vreme cât îmi scot cuvântul leneșă din vocabular.
Cine s-a apucat zdravăn de sport în viața lui s-a simțit probabil, la un moment dat, cuprins de-un soi de dependență, aparent diferită față de cea față de tutun, alcool sau un sentiment anume, dar în esență exact la fel. Actualmente, adicția la sport este considerată o „adicție comportamentală” și este adesea asociată cu abuzul de laxative sau cu tulburările alimentare. Asemenea oricărui model comportamental adictiv, dependenții de sport cresc constant intensitatea pentru a resimți acel „natural high” și au simptome asemănătoare sevrajului când nu pot face sport. Doar 8% dintre abonații la săli de fitness dezvoltă o dependență, dar aceștia simt că sportul este cel mai important lucru din viața lor și îl folosesc pentru a-și exprima emoții precum furia, anxietatea, durerea și pentru a gestiona situații stresante la locul de muncă sau în relații. Mai multe despre sport și adicție găsești aici.
Încerc să fac sport care îmi face cu adevărat plăcere. Că doar e timpul meu liber. Nu mai vreau să hămălesc și să mă biciuiesc. Îmi place să joc tenis, volei și mă dau în vânt după dansuri. Și da, niciuna din ele n-o să-mi contureze abdomenul cu atâta eficiență ca aparatele de la sală, dar la naiba cu toată povestea, măcar mă simt bine. Alerg acum prin colțuri de oraș pe care nu le cunosc, uitându-mă la locurile și la oamenii pe lângă care trec (cu interes de scriitor aspirant și fără urmă de superioritate morală), și nu în ecranul aplicației ca să văd când se pretează kilometri la a fi etalați pe Instagram.
Ce mai încerc să fac? Să divorțez de identitatea mea de alergător. Să mă debarasez de ideea că reușitele mele meschine din sala de fitness reflectă valoarea mea umană: am făcut mai multe exerciții ca ieri, am așadar o valoare, iar aceasta este direct proporțională cu evoluția mea sportivă. Dar, probabil cel mai important lucru, încerc să îmi înfrânez impulsul de a-i privi de sus pe cei care nu fac sport, așa-zișii „ceilalți”.
