August torid, ne-mpărțim între două zile la mare și cinci în oraș, la muncă. Și cât eram noi la muncă, ne-am gândit să rugăm niște oameni cu copilării mișto să ne povestească un pic despre vacanțele lor de vară, alea care durau trei luni nesfârșite și ascundeau în ele toate comorile lumii. Începem cu Ana și Mozambicul ei.

 

A fost odată că niciodată o perioadă a vieţii mele în care iarna chiar era ca vara☺

M-am născut în România, într-o familie nu foarte pe placul regimului comunist (mama-fost deținut politic, tata-provenind dintr-o familie cu o istorie la fel de complicată). Specializarea tatei în culturi tropicale (era inginer agronom) și „afacerile” pe care Ceaușescu le tot făcea cu lumea a treia ne-au oferit, însă, o scăpare: am trăit mulți ani în Maroc și apoi în Mozambic - unde tata a supervizat culturi de floarea soarelui și bumbac. Aveam 16 ani la întoarcerea definitivă în țară, dintre care zece ani îi trăisem în Africa. Am locuit în Mozambic între 1979 și 1984 și am făcut acolo școala între clasele a 6-a și a 10-a.

Sărbătorile

Dacă vacanţa de vară e acea perioadă de câteva luni dintre doi ani şcolari, atunci vacanţele mozambicane „de vară” (riguros ar fi să le numim vacanţe de sezon ploios) aveau drept eveniment central Anul Nou. Crăciunul trecea aproape neobservat (nici măcar cele câteva familii de mozambicani catolici din Pemba nu-i dădeau o importanță foarte mare). Ţin minte că aveam totuşi o Araucaria cam rahitică într-un ghiveci pe care, în luna decembrie, o mutam în casă şi agăţam în ea câteva ornamente.

De Anul Nou obişnuiam să plecăm în arhipelagul Quirimba, pe o insulă rămasă în proprietate privată după declararea independentei Mozambicului de sub ocupatia portugheză, care avusese loc in 1975. Aparţinea unor nemţi care se încăpățânau să continue o existenţă colonială în plină epocă revoluţionară. Aveau o plantaţie de cocotieri, case cu coloane, câini din rasa Rodhesian Ridgeback şi le eram simpatici. Îmi plăcea la nebunie când plecam spre ei cu un avion mic pilotat de un maniac căruia îi plăcea să „plonjeze” prin aer. N-aveam întotdeauna parte de avion – cel mai adesea mergeam cu o şalupă care se târa vreme de 6-7 ore până la destinaţie. Multă vreme am fost convinsă că tata îmi refuza plăcerea avionului doar pentru că era el mare amator de pescuit. Abia mai târziu mi-a trecut prin minte că nu „răutatea” tatei era explicaţia, ci faptul că noi nu eram deloc nişte oameni bogaţi, iar avioneta aia costa probabil destul de mult... 

Ana și rhodesianul

Furtunile

Din când în când aveam parte de cicloni suficient de puternici încât eram nevoiți să stăm pentru câteva ore în singura încăpere fără ferestre din casă: un hol micuţ de unu-doi metri pătrați. Nu îmi amintesc să fi simţit teamă, dar îmi amintesc perfect cât de bine era la mama în braţe. Furtunilor ăstora le datorez faptul că am gustat „salata milionarilor” – făcută din mugurii de creştere ai cocotierilor. E scumpă pentru că, dacă tai mugurii de creştere, sacrifici copacii. Atunci când furtunile doborau palmierii, pentru câteva zile mâncăm ca milionarii de dimineaţă până seara, până ni se acrea. Teamă îmi amintesc că am simţit o singură dată, când furtuna m-a prins în larg. Nu eram foarte departe de ţărm, dar s-a întunecat şi a început o ploaie atât de puternică, încât nu mai ştiam în ce direcţie este uscatul. Am făcut pluta şi am aşteptat să treacă, singura grijă fiind să nu înghit apă nici din ocean, nici din ploaia care curgea ca nebuna. E o amintire care mi-a folosit de multe ori în momente în care, ca orice om, nu mai vedeam „malul” o vreme.

Marele necaz

Marele necaz era faptul că nu aveam prieteni de vârsta mea. Eram „altfel” şi integrarea nu e niciodată uşoară pentru un copil „altfel”: acolo, în micul oraş din nordul Mozambicului, „normal” nu era să fii cum eram eu, indiferent cât de „normală” eram pentru lumea din care veneam. Mă împăcăm bine cu colegii de şcoală, însă în restul timpului trăiam aproape exclusiv în compania adulţilor. La un moment dat, nişte colegi m-au rugat să mergem la vrăjitor, să devin şi eu neagră. Aş fi mers, zău, dar mi s-a spus că vraja cu pricina implică sacrificarea unei găini şi am renunţat.

Colegii de clasă (Ana a făcut poza)

Job-urile de vacanţă

Ai mei făceau orice, numai să nu-i mai bat la cap cu dorul de prieteni, aşa că mi-au găsit de lucru şi în vacanţă eram „angajată” la biblioteca oraşului (în care n-am văzut niciodată pe cineva intrând), unde trebuia să „pun în ordine” cărţile. Scriam câteva informaţii despre fiecare carte pe un soi de fişă (nu m-a învăţat nimeni cum, deci presupun că tot ce am făcut a fost cât se poate de inutil). A fost „job-ul” perfect: citeam dezordonat, fără metodă şi fără ghid de dimineață până seara. Îmi amintesc perfect ziua în care l-am descoperit pe Brecht, ziua în care am găsit o cărţulie de Mia Couto, ziua în care am început să citesc Zola (mama n-a fost foarte încântată – i se părea că e mult prea sumbru pentru vârsta mea).  Majoritatea cărților erau în limba portugheză, dar mai găseam și cărți în franceză (probabil rămășițe din bibliotecile coloniștilor care părăsiseră orașul). Cred că am fost la fel de fericită atunci ca un copil în mijlocul unei bostănării, lăsat să mănânce cât miez vrea el!

Am mai avut un „job”, la la spitalul din oraș: fabricam nişte pliculeţe din pătrate de hârtie, în care puneam câte două pastile dintr-o grămăjoară. Când terminam grămăjoara, pliculeţele plecau spre pacienţi, iar eu plecam acasă.

N-am câştigat bani, dar m-am simţit incredibil de utilă şi de importantă făcând lucrurile astea.

Animalele

Am început cu o pereche de iepuri – ea albă, el negru – cu care am învăţat legile lui Mendel până am ajuns la un număr devastator de iepuri, moment în care ai mei au decis că e vremea să mai învăţ şi altceva şi au evacuat iepurii.

Ca orice copil, adunam orice vieţuitoare. Au trecut prin casa noastră lemurieni, pangolin, papagali, acvariu cu peşti şi destul de multe pisici. Găseam mereu pisoi nou-născuţi atacaţi de furnici: pur şi simplu îi năpădeau şi pisica îi abandona. Îi recuperam şi smulgeam furnicile, sub jet de apă. N-o să uit niciodată mirosul ăla înţepător de furnici strivite. În cazul fericit în care pisoiul supravieţuia, urma perioada de „alăptat” (aveam o instalaţie făcută dintr-un perfuzor la care era ataşat un capăt de pipetă) şi de îngrijit puiul până când îi dădeau ochii şi începea să se poată descurca singur. Ca orice părinte, mama mea era absolut îngrozită de toate aceste achiziţii şi de toate micile drame care le însoţeau.

Ana și-o pisică

Oceanul

Plaja Wimbe - o fâşie lată de nisip fin cu palmieri şi căsuţe (în marea lor majoritate părăsite), la vreo zece kilometri de oraş.

Principala distracţie erau scufundările la barierele de corali. Erau trei: prima, aproape moartă şi foarte aproape de mal (la reflux mergeai pe jos până la ea) nu avea niciun farmec. La câteva zeci de metri distanţă, dădeai de a doua: aici deja găseai câţiva corali vii şi peştişori. Dacă mai înotai circa 400 m trecând de o zonă cu apă foarte adâncă (îi ziceam „abis”), ajungeai la adevărata colonie de corali. Era exact ca în filme: colorată şi plină de tot felul de minuni – bancuri imense de peşti, anemone, pisici de mare, scoici şi, bineînţeles, corali din toate speciile şi de toate culorile. Se spunea că aici puteai întâlni rechini – eu nu am văzut niciodată vreunul, dar era un fel de „lupul cel rău” cu care mă puteam oricând întâlni dacă mă aventuram singură în pădure. Începând cu a doua barieră de corali, erai întotdeauna luat „în grijă” de câte un pește-pilot. Nenorocirea cu peştele-pilot era că se tot fâţâia în jurul meu, mă gâdila, iar atunci când înota fix în faţa nasului, mă făcea să mă uit cruciş.

Singurele evenimente neplăcute (din păcate, foarte frecvente) erau întâlnirile cu „Garrafa azul” („sticlă albastră”) – un neam de-al meduzelor cu nişte tentacule urticante foarte lungi şi foarte subţiri. După ce mă atingea o tentaculă de Garrafa, durerea era atât de mare încât pur şi simplu ameţeam. Rămâneam pentru câteva zile cu nişte băşici pe care era foarte important să nu le scarpin dacă nu voiam să se transforme în răni. Mozambicanii susţineau că urticaria trece mai repede dacă o uzi cu urină. N-am încercat.

Plimbare pe ocean

Cinematograful

Pemba avea un singur cinematograf. Se proiecta câte un film pe săptămână, acelaşi în fiecare zi. Acolo am întâlnit pentru prima dată cinemaul lui Antonioni, al fraţilor Taviani, al lui Godard. Îmi amintesc că la un moment dat au proiectat Nunta de piatră (Mircea Veroiu / Dan Piţa). Pot recunoaşte că ideea de a vedea un film românesc chiar m-a emoţionat şi s-a lăsat cu lacrimi amare atunci când mi s-a explicat că nu pot intra pentru că e interzis sub 16 ani. Nu ştiu cum i-a convins tata, dar am reuşit să-l văd.  În cinematograful acela m-am ţinut de mână cu un băiat, iubire mare. Rula Flash Gordon, n-o să uit niciodată. Ne-am întors să-l revedem în toate zilele în care a rulat, fără ca vreunul dintre noi să înţeleagă ceva din filmul ăla.

Comunitatea

În Pemba, la 1700 de kilometri de Maputo (un fel de capăt al pământului) trăia o numeroasă comunitate de străini. Eu habar n-aveam la vârsta aia că la mine în ţară n-aş fi putut niciodată interacţiona cu ei. Nu ştiu ca ambasada să se fi interesat vreodată de viaţa noastră socială, aşa că ea decurgea în deplină libertate.

Italieni, francezi, portughezi, olandezi, elveţieni, belgieni, spanioli, brazilieni, chinezi, ruşi – erau acolo, din cele mai diverse motive, peste o sută de străini. Mi-ar lua zeci de pagini să vorbesc despre toţi. Chinezii erau medici – comunitatea lor era închisă, românii erau singurii cu care socializau (presupun că ambasada lor era mai atentă decât a noastră). Ne chemau din când în când la proiecţii de filme în care nişte jucătoare de ping-pong care făceau tot soiul de lucruri din iubire pentru partid şi popor – lucruri la care ei plângeau cu lacrimi, iar eu râdeam (tot cu lacrimi). Cu brazilienii am învăţat să dansez, de la francezi am aflat despre Renaud şi Prévert , elveţienii îmi dădeau ciocolată, italienii m-au învăţat să fac gnocchi şi risotto şi să dispreţuiesc pastele prea fierte...

Ruşii nici măcar nu interacţionau cu noi. Erau câteva zeci, numai bărbaţi, locuiau într-un bloc şi nimeni nu ştia cu ce se ocupă.

Ana și tatăl ei

Ne unea pe toţi ceva comun: „a loja dos cooperantes” („magazinul străinilor”) – care nu era altceva decât o tejghea cu acoperiş din spatele căreia primeam lunar „raţia”: o cutie din carton cu orez, zahăr, paste şi câteva bucăți de săpun de rufe închis la culoare (altceva nu găseai, indiferent dacă aveai sau nu bani). Pe de altă parte, eram privilegiaţi: cutia aia cu alimente era mult mai mult decât puteau visa să aibă cei mai mulţi mozambicani. Timp de cinci ani am văzut magazine „adevărate” numai când veneam în ţară, o ciocolată era sărbătoare, n-am avut nici televizor, nici prea mulţi prieteni de vârsta mea şi n-am ştiut care-i ultimul răcnet în modă.

Pe de altă parte, a meritat cu prisosinţă: am avut oceanul şi palmierii, nu mi-a fost greu să trăiesc în lunile dintre noiembrie şi martie şi n-am ştiut ce-i frigul. Nu e zi să nu visez să mă întorc.