2016 e anul despre care mulți spun că și-ar dori să nu fi existat - să fi sărit cumva din calendar sau să-l putem derula înapoi și s-o luăm de la capăt. Poate, poate ne iese mai bine la bis. Până una, alta însă, rămânem cu el așa cum a fost, iar la final, îi facem bilanțul, epuizați după reprizele de panică pe care 2016 le-a administrat constant și generos: criza refugiaților, atentatele teroriste, Brexit, Trump & co, și efectele lor de domino social & politic, pe care le-au pus în mișcare.  

Am invitat unsprezece scriitori, artiști, jurnaliști și activiști din România, să facem împreună portretul anului care se apropie de finiș. I-am întrebat cum arată pentru ei lumea post-Brexit, post-Trump, post-Dodon, post-Coaliția pentru familie și care sunt cele mai mari temeri ale lor pentru 2017. Răspund Mitoș Micleușanu, Gianina Cărbunariu, Marius Comper, Mona Dîrțu, Sorin Cucerai, Elena Vlădăreanu, Andrei Gheorghe, Moni Stănilă, Roxana Caia, Daniela Groza și  Mirela Oprea. 

Mitoș Micleușanu, artist & scriitor

„Pacea în care trăim noi e doar o formă de război deghizat”

 

 Referitor la dinamica globală, cred ca asistăm la un fel de dezlegare problematică, foarte neplăcută, dar utilă pe termen lung pt evolutia conștiinței. Evident dacă nu se va „întrerupe” conștiința până la următoarea apariție în spațiu/timp:) Practic, acum se întoarce „bumerangul” pe care l-am lansat cu sute de ani în urmă, sau mai exact mii de ani, fiindcă războiul și respectiv abuzurile au început odată cu „trezirea la gândire”. Spun că se întoarce fiindcă nu ne-a lovit încă, îl vedem cum vine și încercăm să-i calculăm traiectoria ca să nu ne secere. Noroc că suntem pățiți, am învățat niște eschive în ring.

Cert e că „pacea” în care trăim noi, europenii, americanii, rușii etc., e doar o formă de război deghizat, e o pace la care s-a ajuns abuziv, totul e contaminat de perversitate și interese, abuzuri la adresa etniilor care „nu corespund criteriilor lumii bune”, dar mai cu seamă abuzuri teritoriale pentru resurse etc. De asta suportăm consecințele și personal cred că de-acum încolo, vreo 10 ani vor continua atentatele, probabil tot mai intense, ceea ce poate duce la declanșarea represaliilor, izolarea în masă a celor  „dubioși” sau cu „potențial reacționar”. Cine știe, poate peste vreo 10-15 ani vom ajunge la un regim de securitate, impunător, dar fără război masiv, deoarece „războiul contemporan” este un război dispersat, mai mult strategic, bazat pe infiltrări, prevenții, provocări, rețele și reacții în lanț.

 Riscul unui „război total” este foarte mic fiindcă statele mari, dominante, nu sunt sinucigașe. Sinucigașii sunt în general cei care nu mai au ce pierde, cei care au suportat abuzuri ireparabile, decepții majore și se răzbună de fapt, pe viață, pe cei din jur, pe abuzatori sau pe cei care nu au fost niciodată alături... oricum, dinamica e complicată și din păcate nu poate fi evitată. Vrem nu vrem, suntem părtași la toate cele săvârșite de-a lungul istoriei, chiar dacă avem mâinile curate. Însă răul făcut cândva se întoarce și din păcate lovește generații care chiar nu au făcut rău nimănui. De aici sentimentul de sfâșiere, paranoia și revoltă. De asta m-am referit la „evoluția conștiinței”, fiindcă trebuie să înțelegem ca specie, adică la nivel genetic, faptul că mai devreme sau mai târziu orice abuz săvârșit cândva, iese la suprafață și îți blochează drumul tocmai când ți-ai luat avânt însuflețit de viață bună.

Poate că postumanismul vine cu o propunere de maturizare, la zi, totuși cred că mai durează până când marea majoritate va rezona la „propunerile” postumaniștilor. Noi ne bălăcim foarte mult în teorie, iar în practică eforturile sunt minime. Ne apucăm de treabă când ne ajunge cuțitul la os, iar apoi ne mirăm de ce curge sânge. Iar la capitolul ”soluții urgente” ca de obicei, totul ține de „servicii și cercuri restrânse” care desigur „știu ce trebuie făcut”, însă „cercurile restrânse” sunt și rafinate, nu au contact real cu noroiul și tocmai de asta la implementare iese cu efecte secundare, regrete și nobel pentru pace:)

În rest, cu politica, cu alegerile... Nimic surprinzător, cădem, ne ridicăm, un pas înainte, doi înapoi, apoi cine știe, patru înainte și tot așa. Când a fost altfel? În evul mediu? Cât vom exista ca specie în carne și oase, vom oscila mereu între sărbătoare și măcel. Poate vom gestiona mai bine măcelul, dar tot măcel va fi, indiferent la ce scară. Chiar și fără războaie... Abatoarele interminabile, carne, pastă de mici, ăsta nu-i măcel? E normalitate, sigur. Ne vom simți oare vreodată liniștiți în adâncul nostru, că n-am mai ucis vreo vietate, ca specie?  

Gianina Cărbunariu, regizoare

„Derapajele pot fi transformate în normă”

Lumea nu s-a schimbat peste noapte în 2016. Am început să asistăm cu toții la diverse derapaje de 4-5 ani încoace, fără să ne imaginăm totuși unde se va ajunge. În ultimii ani am făcut diferite proiecte de teatru care mi-au permis să călătoresc și să fac interviuri pe diverse teme cu oameni cu background, vârste, etnii, naționalități etc. diferite. Mi s-a întâmplat de câteva ori ca în discursurile unora dintre cei intervievați să apară idei din zona extremei drepte. Terifiat de perspectiva îndreptățită a unei căderi în gol, datorată crizei, și nereușind să vadă un exit din această situație, middle-class-ul din întreaga lume (o bună parte aparținînd deja precariatului) este (tot mai) dispus să asculte discursuri politice care nu aduc, evident, vreo soluție, dar identifică „țapii ispășitori”. La început timide, astfel de perspective intolerante, venite din frustrare și  oarecum ridicole în 2011 – 2012 – s-au insinuat treptat în spațiul public. Încerc să îmi păstrez simțul umorului, dar trebuie să recunosc că anumite afirmații, auzite într-un cor tot mai mare și mai inflamat, astăzi nu prea-mi mai stârnesc râsul, așa cum se întâmpla cu 4 ani în urmă.

Cea mai mare temere a mea este legată tocmai de manipularea temerilor, cele individuale, precum și cele ale unor întregi comunități. E ușor de observat în Europa că partide de stânga și de dreapta deopotrivă, disperate că pierd teren în fața partidelor extremiste, încearcă să preia de la acestea idei și să le ofere publicului în versiunea „soft”. Iresponsabilitatea unora, combinată cu fricile și naivitatea altora, cu oportunismul, cu disperarea sau pur și simplu cu indiferența poate transforma derapajele în normă. Nu intoleranța sau violența în sine mă sperie, acestea fac parte din natura umană, ci promovarea lor ca ideal de conduită în această mișcare tot mai agresivă de „rinocerizare”.

Marius Comper, editor asociat NewsNow

„E greu să-ți fie frică de ceea ce înțelegi”

Pentru mine, 2016 a avut efecte diferite în cele două planuri ale sale. La nivel macro, a fost anul în care s-au risipit iluziile și în care am văzut că fundamentul liberal pe care este construită lumea modernă nu mai e de la sine înțeles. Brexit, Trump, CpF - toate au fost pentru mine un semnal că a sosit momentul să ies din bula comodă în care trăiesc, pentru a apăra în mod activ valorile pe care le prețuiesc și despre care cred că stau la baza progresului, fericirii și bunăstării.

La nivel micro, 2016 mi-a oferit o experiență complet opusă valului iliberal care bântuie planeta. Londra este un vaccin împotriva xenofobiei, iar în 2016 am cunoscut oameni din mai multe nații decât în toți ceilalți ani din viața mea laolaltă. Am avut de la fiecare ceva de învățat, începând cu fetele musulmane de origine ghaneză alături de care locuiesc și terminând cu toți cei pe care i-am cunoscut în 2016: englezi, marocani, iordanieni, americani, suedezi, australieni, francezi, zimbabweni, boliviano-italieni - cu toții mi-au deschis o fereastră către moduri diferite de a percepe lumea. E greu să-ți fie frică de ceea ce înțelegi. Trăind aici, înțeleg de ce primarii orașelor mari sunt politicienii care apără cel mai vocal societatea deschisă

De ce mă tem în 2017? O glumă care circulă pe net zilele astea spune că 2016 ne va face o ultimă surpriză și, de Revelion, vom afla că repetăm anul. Gluma are un subtext optimist: acela că 2017 va fi un an mai bun. Nu știu dacă valul iliberal se va opri așa ușor. Cea mai mea temere legată de 2017 este aceea că nu vom lupta împotriva fricii, a urii și a încercărilor de a ne dezbina, care ne-au purtat pe căi greșite cu consecințe tragice în trecut.

O lecție pe care am reînvățat-o în 2016 este ușurința cu care poți să normalizezi nefirescul, să te prefaci că nu vezi că are loc ceva anormal. Indiferent ce va aduce 2017, anul viitor mă va găsi atent la a nu accepta anormalul drept normal și implicat în a apăra libertăție de care depindem cu toții. Sper să fim mai mulți care facem asta.

Mona Dîrțu, jurnalistă

„În 2017, intrăm - cu România noastră - în furtuna perfectă.”

Cea mai mare temere? „Cea mai mare”, acum, e că încă nu suntem în lumea „post-Brexit, post-Trump etc.”, să ne putem apuca de bandajat răni. Abia ne facem curaj să intrăm în ea.

De aia mă și simt, cred, ca-ntr-un film mai vechi cu George Clooney - făcut după o întâmplare care s-a petrecut în 1991. Clooney juca rolul unui căpitan de vas de pescuit care se întorcea acasă cu ultima recoltă a sezonului. Oamenii trăseseră pe rupte, dar erau bucuroși - știau că pot trece iarna cu ce adunaseră. Și-atunci a izbit „teritoriul": în calea lor urmau să se ciocnească două fronturi atmosferice de-o violență rară, iar peste ele venea și-un uragan. Ba chiar îmi amintesc și o replică din film: Poți fi meteorolog o viață-ntreagă fără să vezi așa ceva. E furtuna perfectă”.

Noi probabil că n-o să pierim ca pescarii aceia, dar și noi suntem de fapt un fel de vaporaș relativ mulțumit de sine peste care se vor năpusti, în 2017, niște fronturi atmosferice violente; am fost deja avertizați. Unul de la Răsărit - cu refugiați, o Turcie recalcitrantă și-o Rusie în care n-ai cum să ai încredere. Altul de la Apus - cu Brexit, alegeri virusate de naționalism în Franța și, cine știe?, poate chiar în Germania. Plus uraganul Trump, care într-o singură lună, de când e președinte-ales, a nevrozat complet și politica americană, și corporațiile - plus că a deschis deja ostilitățile cu China (și n-a făcut-o prin canale diplomatice - ci brutal, inclusiv cu amenințări pe Twitter).

Teritoriu necartografiat, cu alte cuvinte, de jur împrejur - se internaționalizează naționalismele, se globalizează mișcările anti-globalizare. Doar că Brexit nu-mi mai sună azi așa apocaliptic ca astă vară, de exemplu; îmi pare acum o problemă cumplit de grea, din categoria celor pe care nimeni n-a mai trebuit să le rezolve vreodată - dar căreia omenirea i-ar putea găsi, totuși, o soluție rezonabilă (spre reamintire: în iulie 2015 ieșirea Greciei din moneda euro - Grexit-ul - ni se părea o mare dramă). Trump, însă, e definiția impredictibilității (și-și face o virtute din asta). Cum zicea unul dintre cei mai devotați suporteri ai lui, Newt Gingrich (fost șef al majorității republicane din Camera Reprezentanților): „Trump nu poate învăța, pentru că nu știe că nu știe”. Plus competența lui zero în serviciul public; plus vanitatățile de showman; plus plăcerea de a ataca public, pe Twitter, oameni, companii, guverne străine; plus admirația lui față de Putin&alții; plus complicata lui relație cu propriul business, izvor de conflicte de interese cât pentru trei mandate.

Pe scurt, în 2017 intrăm - cu România noastră - în furtuna perfectă. Și, din câte putem anticipa, intrăm lipsiți deocamdată de o minte strategică, de om de stat care știe că cel mai important în vremuri ca astea e să ții cârma pe direcție - și, eventual, să-ți scoți și barca, și oamenii, și avutul lor dintre fronturile atmosferice.

Ce avem, acum, e un președinte vătămat politic - care ar mai avea ceva atuuri, doar că noi încă nu ne-am prins dacă a învățat să taie decisiv pe ieșirea adversarului; un parlament nou, dominat de un PSD cinic și corupt, dar revigorat acum de propria lui legitimitate electorală; și o economie funcțională, care însă se poate clătina și la vântul înșelător al promisiunilor electorale, darămite la cine-știe-ce ciocniri tectonice de anverguri continentale.

Să vedem. Pentru că am de fapt puține certitudini despre 2017 (că e număr prim, de pildă?), fac și eu două supoziții la îndemână: cred că anul viitor o să fie, oricum am lua-o, un an complicat, intens, extenuant; și mai cred că dacă suntem atenți și ne mișcăm inteligent, s-ar putea să descoperim că ciocnirile de falii, alea care crapă lucruri, scot uneori din adânc și minereuri rare.

Dar chiar și așa: dacă i-aș ura cuiva pentru 2017 "may you live in interesting times", cum ar suna? A înjurătură, nu-i așa?

Sorin Cucerai, publicist

„Figurile triste au pierdut deja - chiar dacă ele nu știu”

Lumea mea se vede minunat și oribil în același timp. E limpede că lumea neoliberală s-a sfârșit. Suntem deja în spațiul de tranziție dintre două lumi, iar lumea care urmează să fie pare încărcată de posibilități nemaivăzute: o lume mult mai deschisă, cu noi moduri de producție, cu noi tipuri de drepturi adăugate celor vechi, cu noi moduri de interacțiune și de cooperare, cu state care își dezvoltă dimensiuni noi, non-teritoriale, cu o democrație mult mai bogată în conținut și mult mai alertă.

Asta e vederea minunată. Vederea oribilă ține de faptul că soluțiile noii lumi nu sunt încă posibile, iar cele deja posibile nu sunt încă fezabile. Așa încât, soluțiile temporare ale tranziției sunt mai degrabă o întoarcere în trecutul pre-neoliberal, ba chiar în zone sulfuroase ale acestui trecut. Democrațiile vechi se clatină, ideea de drepturi ale omului e tot mai contestată, conservatorismul social ia forme tot mai radicale și câștigă din ce în ce mai mult teren. Toți cei pe care neoliberalismul i-a înfrânt, de la nostalgicii socialismului muncitoresc la rasiști și la fanatici religioși ies acum la suprafață în speranța vană că-și vor lua revanșa. Pe termen lung, figurile astea triste au pierdut deja, chiar dacă ele nu știu. Pe termen scurt însă, ne vor transforma tuturor viața într-un calvar.

Mă tem că 2017 va fi (încă și) mai oribil decât 2016.

Elena Vlădăreanu, scriitoare

„Pierdem atât de mult timp pe siguranţa noastră, încât nu mai judecăm limpede”

 

Nu mai ştiu dacă atunci când am fost invitată să răspund la această întrebare se ştiau deja rezultatele alegerilor din Austria, unde era cât pe ce să iasă extremistul Norbert Hofer. Alegerile de la noi sigur nu fuseseră. Ce îmi amintesc este răspunsul pe care l-am formulat instant: vai de capul nostru! Dar uite că nu a ieşit nici Hofer şi nici la noi nu au intrat toţi apucaţii în Parlament (a intrat PSD-ul, dar ăia nu se pun, că era previzibil). Dar eu nu o să-mi dau cu părerea despre chestiile macro, nu mă pricep să văd lucrurile mari, în schimb mă uit cu atenţie la cele mărunte, la vieţile noastre şi la cum şi pe ce le irosim. Acum mi se pare că pierdem atât de mult timp pe siguranţa noastră, încât nu mai judecăm limpede. Înainte de zidul pe care Trump vrea (voia) să-l construiască la graniţa cu Mexicul, eu mă gândesc la zidurile şi gardurile şi sârmele ghimpate puse de noi, ăia informaţii şi democraţii, între locuinţele noastre noi şi scumpe şi restul lumii, ca să ne ofere iluzia siguranţei. Mă gândesc la cum a dat spaima în noi toţi cu vaccinurile alea nenorocite şi alegem să nu ne vaccinăm copiii pentru că nu sunt sigure – dacă programăm o excursie în India oare ne facem vaccinul recomandat sau ne bazăm pe corpul nostru sănătos care o să-şi sporească astfel imunitatea?! – şi cum, în acelaşi timp, nu ne împiedică nimeni să-i spionăm pe copii, pe educatori, pe bone, urmărindu-i aleatoriu cu camere de luat vederi postate te miri unde, tocmai ca să fim siguri că copiii noştri sunt în siguranţă. Tot în numele Sfintei Siguranţe ne lăsăm supravegheaţi şi păziţi şi la rândul nostru supraveghem şi păzim. Deci cum e cu lumea post-Trump, post-, post-, post-? Oare are legătură cu ei sau are legătură doar cu noi?

Andrei Gheorghe, om de radio & TV

Anul ăsta mi-e frică de război, așa cum mi-a fost și în anul care a trecut”

Lumea arată inevitabil mai sastisită. S-au înmulțit idioții care urlă despre valorile naționale și despre icoane. S-au înmulțit cretinii care au păreri despre obiceiurile altora. S-a înmulțit gloata care țipă. S-au înmulțit legionarii care fac manifestații pe Facebook. Sunt o grămadă de semne absolut îngrijorătoare. Și, ca totul să fie și mai amuzant, acum avem inclusiv hituri pop neo-naziste. Ce se întâmplă în jurul nostru mă îngrijorează: Europa arată că e pe marginea descompunerii, America decolează. Cred că e cel mai urât an din tot mileniul ăsta. Dacă s-ar putea face un review, aș vrea să-l scot. E un an care mă înspăimântă.

Eu am o temere care de ceva ani încoace se tot intensifică. Temerea se numește „război”. Nu e vorba neapărat de o teorie a conspirațiilor, cât de fragilitatea momentului, care începe să fie tot mai greu de gestionat. În niciun caz un personaj de genul Trump nu mi se pare fericit în condiția în care se află. Aici fac o paranteză: oameni buni, e dreptul lor să-l aleagă, așa cum e dreptul altora să-l aleagă și pe Dodon, pe Dragnea și pe toată lumea. Nu e un dezastru: democrația presupune și acceptarea pierderii. E chiar obligatoriu să poți să accepți pierderea și să spui: Asta e, e voința populară, OK”. Trebuie să respectăm decizia oamenilor, nu suntem noi buricul Pământului. Dar revin la ce spuneam. Mi-e frică de război pentru că a fost pace prea multă vreme. (...) Războiul e cea mai omenească activitate: omul cel mai mult a investit în război și cel mai mult se exprimă prin război, e cea mai mare invenție a omenirii. Așa că anul ăsta mi-e frică de război, așa cum mi-a fost și în anul care a trecut.

Așa cum observ cu îngrijorare că 40 de milioane de tineri nu au cu cine să facă sex, să se căsătorească și să ducă o viață normală și prin urmare, din cauza politicii copilului unic și a tradițiilor confucianiste, ne confruntăm cu un plus uriaș de băieți în care urlă hormonii și n-au ce să facă cu ei. Mi-e frică de Pakistan, mi-e frică de India, mi-e frică de China, mi-e frică de Japonia, mi-e frică de Filipine. E așa, ca o cohortă a întunericului. Numai când mă gândesc că undeva, într-o țară civilizată, zeci de mii de oameni sunt asasinați, mă înspăimânt. (...) Nu suntem mai indiferenți la lucrurile astea, dar trebuie să ne dăm seama că o altă bulă în care stăm e bula tristeții, bula omenirii dezabuzate, bula lui Isaac Asimov din Soarele gol”, în care oamenii nici nu se mai văd și relaționează unul cu celălalt în tele-ecrane ale viitorului.

Dar consider internetul o unealtă minunată, o unealtă care ne aduce lumină și libertate. Și atunci, prin extensie, netul ne apropie, nu ne depărtează: bulele noastre se intersectează cu alte bule, tot mai multe. Avem senzația singurătății pentru că e greu să gestionezi asta, nu poți să faci multi-tasking non-stop. Mințile noastre nu sunt acomodate cu asta și ne speriem. La fel ca părinții noștri care spuneau despre noi că suntem niște idioți pentru că ascultam rock. E frica de nou, e spaima de părul lung, e groaza de tatuaje.

Moni Stănilă, scriitoare

„2016@hell.com”

Anul 2016 a venit cu o serie de mari dezamăgiri, în special pe linie politică. Dar nu știu, sincer, cât ar trebui să ne supărăm pe vreme, pe un an cu vizite, bucurii, concedii. Să ne supărăm pe semeni? Pe valul ăsta de alegeri proaste ale semenilor noștri?

Acum, vorba celor de la Vama Veche, americanii-s de vinăăă...! Și dacă Trump e prieten cu Putin poate a contat rezultatul pentru Bulgaria, Moldova și — în ultimă instanță — România.

Ce pot să spun? Nu sunt supărată pe an. Sunt, în primul rând, pe cei care nu au ieșit la vot, apoi pe cei care au ales prost, apoi pe toate nopțile în care visez că Dodon mă bagă la pușcărie, iar eu încerc să evadez fără să reușesc. Din punctul ăsta de vedere, R. Moldova bate toate topurile: aveți voi astfel de coșmaruri? Sigur că nu! Să vină la mine americanul care are coșmaruri cu Trump.

2017 să ne aducă vise frumoase și răsturnări de guverne, președinți, brexituri, transnistrii, și o mărire colosală de salariu. Tuturor.

Roxana Caia, elevă și coordonatoare Plic, o revistă

„E greu pentru toată lumea, dar împreună s-ar putea să ne fie un pic mai puțin nasol”

Eram la SuperZiceri când Vintilă Mihăilescu a recunoscut că vorbește cu el însuși în mașină sau pe stradă, ca mecanism de protecție împotriva violenței. Instinctul meu de apărare este revolta.

Mi se pare că e o datorie cetățenească să mă înfiorez și să mă înfurii când văd că lumea o ia pe spirala în jos. Ce se petrece acum depășește cu mult orice gând înfricoșător pe care-l aveam când eram mică despre viața de adult. Viața de om mare, încep să înțeleg acum, înseamnă multă ură, lipsă de răbdare și violență abundentă.

Am multe întrebări, la care îmi răspund de multe ori cu un singur cuvânt: „educația”. Dar asta mă adâncește și mai tare în alte dileme despre evoluție, rațiune și etică. Mă întreb cum e posibil să tolerăm ca oameni nevinovați, neînarmați, să fie împușcați letal de polițiști rasiști, sau cu probleme de anger management. Mă întreb ce îi face pe americani să voteze un președinte care, înainte de orice altă controversă, nu respectă drepturile fundamentale ale omului. Nu înțeleg cum permitem unor bărbați albi din clase sociale avantajate să decidă ce au sau nu au femeile voie să facă în legătură cu corpul lor. Nu pot să cred că suntem atât de pasivi încât să votăm un partid care n-a înțeles niciodată, nici măcar teoretic, ce este socialismul, și care este alcătuit majoritar din cercetați penal. Nu vreau să cred că trăiesc într-o lume în care ne facem că nu vedem mesajele oamenilor din Alep, pe principiul n-am cu ce să-i ajut și nu vreau să mă încarc cu asta. Vreau să uit că tabăra pro-Brexit s-a folosit în campanie de fotografii cu refugiați, pe care scria THE EU HAS FAILED US ALL. Nu îmi vine să cred că sunt oameni care merg pe jos spre o viață mai bună și n-au nicio garanție că mâine vor mai fi alături de familia lor, sau că vor supraviețui nopții. Nu este normal ca oamenii care-l preaslăvesc pe Dumnezeu să fie atât de veninoși, intoleranți și manipulatori. Cum este fizic posibil să fim atât de răi și complet lipsiți de empatie?

Cred că era în Voi n-ați văzut nimic! replica „ne e greu la toți”; în 2016 am resimțit asta cel mai mult. Mă frustrează cât de neputincioasă sunt – realist vorbind, n-am nicio șansă împotriva lui Bashar Al-Assad, nu pot anula rezultatul voturilor, nu am destule resurse încât iarna asta să nu moară oameni de frig sau de foame. Tot ce pot să fac este să mă revolt. Asta îndemn pe toată lumea. Trăim într-o lume în care democrația e taken for granted – cred foarte tare că nici cel mai malefic politician din lume n-ar rămâne indiferent dacă oamenii s-ar uni împotriva tiraniei. Fă un pustiu de bine și informează-te care-ți sunt drepturile. Află până unde pot acționa politicienii aleși și sancționează-i când sunt abuzivi. Donează-ți o parte din timp unei cauze în care crezi – sunt sigură că există în fiecare oraș un ONG care n-are destule mâini pentru încă un mail de trimis sau încă un afiș de făcut. Iubește-ți aproapele. E greu pentru toată lumea, dar împreună s-ar putea să ne fie un pic mai puțin nasol. Să fim mai puțin încrâncenați în 2017.

Daniela Groza, fotografă

„Să întruchipăm noi înşine valorile morale pe care ni le dorim de la politicieni”

„Ce adorabilă zoologie şi politica asta!" spunea Eliade la un moment dat. Îi dau dreptate. Într-o lume greu afectată de decizii politice care mai mult dezbină decât unesc, mi-e greu să fiu succintă cu un subiect atât de, să zicem, controversat. Personal, am o apatie patologică față de politică. Tatăl meu se frământă cu jocurile politice de mulţi ani şi îmi enunţă teoriile lui de fiecare dată când ne vedem, iar eu sunt artistă, am o cu totul altă pasiune (căci şi politica este o pasiune). Mie îmi zboară gândul la creaţie, la ceea ce cred eu că poate aduce mai mult calm şi înţelegere în lume, pentru că despre asta este vorba până la urmă.

Proiectul meu de suflet, BE KIND FOR REAL, este puternic politic, activist, însă mizez pe ceva mai puţin ambiguu, departe de realitatea personală (Brexit, sclavagismul femeilor în Kenya, chiar şi Trump etc.) şi gri decât politica. Mi se pare mult mai dificil, şi prin urmare mai interesant şi de importanţă maximă, să întruchipăm noi înşine valorile morale pe care ni le dorim de la politicieni, în viaţa de zi cu zi: onestitate, corectitudine, omenie, graţie, înţelepciune, cinste, şi de ce nu?, umor. Ca rasă umană am supravieţuit războaielor, comunismului, bombelor atomice. Acestea sunt acte politice concrete, care s-au produs indiferent de politica „de câmp”, activistă, propusă la timpul respectiv. Se fac acelaşi jocuri de mii de ani, ideologic vorbind.

Nu fug de politica de nivel înalt, dar oricare dintre noi trebuie să construiască propria strategie prin care poate produce mici sau mări schimbări în infrastructura deranjantă. Există activiştii care ies în stradă, există activiştii de pe social media, activişti spirituali, mai sunt oamenii implicaţi direct în politică, şi tot felul de combinaţii între cele enunţate mai sus. La nivel psihanalitic, ca să intrăm mai adânc, suntem înzestrați cu trăsături specifice care ne ajută să navigăm în lume. Eu sunt timidă de fel şi nu aş putea să fac activism în stradă. Dar am creat un proiect de artă prin care exersez bunătatea zilnic, şi jumătate din profitul făcut în urma proiectului este donat unei familii nevoiaşe din Bucureşti, deci lucrez la ce mă deranjează pe mine: la o lipsă de grijă pentru cel de lângă noi. Însă nu predic şi nu împing ideile mele pe masa unui om care poate este mai eficient în combaterea altor probleme politice în alt fel. Ceea ce trebuie menţinut ca punct de reper în dansul cu politica este să nu devenim acei demagogi antrenaţi în spectacolul vanităţii, cei pe care încercăm să îi răpunem.

Mirela Oprea, activistă

„Bunătatea e înnăscută”

Lumea „post” va arăta cam cum vrem noi să arate. Frumuseţea (sau urâţenia) e în ochii privitorului. O să mă refer la un studiu al Universităţii British Columbia, care aparent nu are nici o legătură cu întrebarea. În acest studiu, copii de 3,6 şi 9 luni au privit un desen animat în care un triunghi încerca să urce un plan înclinat şi se chinuia că era cam mic. Un cerculeţ care privea de jos, a venit în fugă şi a împins tringhiul pe pantă în sus. Când să ajungă sus, un pătrăţel supărat i-a dat triunghiului un brânci pe pantă în jos. După desenul animat, copiilor li s-au adus jucării în formă de triunghi, cerc şi pătrat. Nimeni (dar absolut nimeni, deşi studiul a fost replicat în mai multe culturi) nu a vrut să se joace cu pătratul cel rău. Toţi copiii au vrut să se joace cu triunghiul şi cu cerculeţul cel binevoitor. Fiecare, cu mintea lui, poate să înţeleagă multe din acest studiu. Eu am înţeles că bunătatea e înnăscută şi că în 2017 şi în anii ce urmează eu vreau să mă joc cu triunghiul şi cerculeţul în primul rând. Dar pentru că sunt adult, aş vrea să înţeleg şi perspectiva pătratului. Eu sunt convinsă că şi el, în felul lui, nu voia nimic altceva decât să fie fericit, aşa cum voia şi triunghiul cel curajos şi cerculeţul cel binevoitor. Dar oare ce s-a întâmplat cu pătratul cel supărat că s-a supărat? Oare putem să îl ajutăm în vreun fel? El dacă e supărat, cu siguranţă nu e fericit şi între timp ne face şi pe noi mai puţin nefericiţi, dându-ne de-a dura în jos pe pantă. Aşa de exemplu, eu sunt într-un fel recunoscătoare coaliţiei pentru / împotriva (în funcţie de punctul de vedere) familiei. Datorită lor, mi-am format un obicei ca în fiecare dimineaţă să citesc câte ceva din Biblie, plecând de la ideea că de acolo vine supărarea lor pe minorităţile sexuale. Presupunerea mea e că aceşti domni şi doamne citesc în cheie modernă nişte lucruri care au fost gândite acum câteva mii de ani. Dacă păstrezi metoda de citire, punând “ochelari” moderni peste aceste texte, Biblia devine incredibil de interesantă, uneori chiar haioasă! De exemplu, în Levitic se spune că un bărbat nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu un alt bărbat. Câteva rânduri mai sus se spune şi că un bărbat nu trebuie să aibă relaţii sexuale cu soţia vecinului. Studiile arată că sunt mult mai mulţi dintre noi (între 50-70%!) care au relaţii sexuale cu soţia / soţul vecinilor decât cu persoane de acelaşi sex. Şi totuşi ce ne strică nouă liniştea e paiul din ochii unei minorităţi şi nu bârna din ochiul unei majorităţi. Nu e haios? Între cele două versete e o referire cu privire la faptul că nu ar trebui să ne dăm copiii ca sacrificiu lui Molek. Nu ştiu cine e Molek, dar mă gândesc că doamna Rawling ar putea să scrie un alt roman fabulos, ca să mai înţelegem câte ceva despre pătratul cel rău.

2016 mi-a adus cea mai mare temere pe care am avut-o până acum în viaţa mea: un atac de panică. Un atac de panică în toată regula, întins pe mai multe ore, greu să estimez câte, în care am luat la cunoştinţă că în creierul meu s-a instalat un picurător care îmi trimitea în vene şi de acolo în tot corpul vălurele după vălurele de adrenalină. După ce mi-am revenit un pic, am luat una din cele mai importante decizii din viaţa mea: „Nu ştiu alţii cum sunt, dar acest lucru mie una nu mi se va mai întâmpla niciodată! Punct! Adică semnul exclamării!”. Aşa am cunoscut-o pe Simona, psihoterapeut specializat în terapia strategică de scurtă durată, care m-a învăţat multe. Unul din cele mai importante lucruri pe care le-am învăţat de la ea a fost să petrec timp cu fricile. Ideea e aşa: când simţi frica iţindu-se din colţul minţii, te aşezi într-un loc liniştit şi timp de 20-30 de minute îţi imaginezi cele mai oribile scenarii care ar putea să ţi se întâmple: cum o să mori, cum o să îţi pierzi slujba, cum o să te lase iubitul, orice. Culmea paradoxului… funcţionează. E o întreagă explicaţie ştiinţifică, pentru care nu e locul aici, dar ce e important e că funcţionează. Am întrebat-o pe Simona de unde ştie ea toate aceste lucruri şi mi-a spus că e de la şcoala de psihoterapie a lui Giorgio Nardone de la Arezzo, Italia. Acum sunt „elevă” la şcoala lui de counseling şi asta a fost o altă decizie importantă în 2016. Cea mai mare frică din 2016 a fost o oportunitate extraordinară de dezvoltare personală şi chiar profesională (între timp am obţinut şi certificarea în coaching). Pentru 2017 nu am atât frici, cât speranţe. Sper ca membrii familiei mele să fie cu toţii sănătoşi, sper ca toţi cei implicaţi în cauze sociale să îşi găsească susţinători cât mai mulţi, sper ca cei care în 2016 au promovat un discurs al urii (faţă de refugiaţi, faţă de oamenii săraci, faţă de minorităţile de orice fel, inclusiv cele sexuale, faţă de „ceilalţi” în general) să îşi găsească liniştea, sper să pot să fac lucruri de utilitate publică alături de alţii care îşi doresc acelaşi lucru, sper ca cei care sunt atraşi de meandrele corupte ale concretului să îşi găsească surse sănătoase de satisfacţie personală şi financiară, spre binele nostru al tuturor.