De curând s-a încheiat cel de-al doilea sezon al emisiunii „Bravo, ai stil”, difuzată de KanalD, una dintre cele mai populare producții TV românești din ultima vreme. Atât de populară, încât a generat pagina super-activă de Facebook Bravo ai stil memes, l-a făcut pe scriitorul Ionuț Chiva să scrie un eseu despre competiția pentru cea mai stilată femeie din România, și-a adunat în jurul ei un public cât se poate de variat, de la tineri urbani câtuși de puțin interesați de modă & televiziune, până la părinți și bunici.  Ca să înțelegem mai bine ce i-a ținut pe oameni lipiți de ecran, trei tineri antropologi care, spre surprinderea lor, au devenit fani ai emisiunii, analizează cele trei elemente importante din ecuația „Bravo, ai stil”. Mădălina Muscă scrie despre concurente, Raluca Nagy despre juriu și Andrei Mihail despre rolul publicului. 

Concurentele. „Lupta pentru cea mai stilată femeie din România”

de Mădălina Muscă

 

Am început să mă uit la emisiunea Bravo, ai stil! în Franța. Inițial din curiozitate, dar îmi dau seama că am transformat-o ușor, ușor într-un fel de antidot la dezrădăcinare. (Aș zice dépaysement, că mi se pare mai bun cuvântul, dar s-ar sări pe mine că sufăr de sindromul Răducioiu - „come si dice”-, așa cum au sărit și concurentele de la Bravo, ai stil pe Paola, Dănuța sau Irina, întoarse de pe meleaguri străine). Ca orice migrant care nu e plecat de prea mult timp de acasă, am încercat să rămân la curent cu ce se mai întâmplă, ascultă, citește, urmărește în cercurile de prieteni de la București. Așa am ajuns la Bravo, ai stil (BAS).

Pe la începutul sezonului 2, undeva prin primăvară, am început să observ din ce în ce mai multe postări și dezbateri încinse pe rețelele de socializare legate de concurente, juriu, eliminări și aceasta nouă emisiune pe KanalD. Am fost intrigată cum BAS reușea să capitalizeze un public numeros din „bula” mea, format din oameni pe care nu-i auzisem până atunci să se uite cu atâta interes la un reality show, mai ales la un fashion game show. Trebuie să recunosc din start că nu am fost niciodată o împătimită a modei. Am căutat feluri de a mă îmbrăca decent fără investiții serioase în garderobă. De câțiva ani s-au adăugat și dilemele etice legate de cine, unde, cum a produs hainele. Asta a rezultat într-un șifonier cu „țoale” majoritar de la second hand, iar BAS mi-a confirmat că, indiferent de argumentația din spate, până și cele mai stilate femei trec prin magazine de genul ăsta.

Inițial nu am fost extrem de tentată, ce-i drept, să pierd câteva ore ca să mă uit la un program TV în care femeile se întrec în a-și marketiza mai bine „stilul”. M-am hotărât totuși să văd de ce-i atâta tevatură în jurul emisiunii după câteva discuții cu ceilalți doi autori ai acestui articol, care o urmăreau de mai mult timp și care mi-au prezentat-o ca o oglindă perfectă a societății de acasă. Primul episod vizionat pe YouTube mi-a provocat un mix de sentimente care au mers de la fascinație la frustrare, iar la final spre dezgust. M-au lăsat perplexă sumele exorbitante date pe hainele, gențile, pantofii, accesoriile prezentate în platou. (Am aflat mai târziu că Dănuța a mărturisit la Bravo, ai stil – Panorama, emisiunea din spatele emisiunii, că ar fi investit șaptesprezece mii de euro în garderobă, în timp ce Petronela „doar” vreo zece mii). M-a uimit disponibilitatea concurentelor de a fi scanate din cap până în picioare, apoi evaluate într-un mod ironic sau ridiculizant, uneori umilitor, de un juriu atoateștiutor, format din specialiști, dar și de colegele din competiție. Toate astea pentru a descoperi cine rezistă cel mai mult în lupta pentru o carieră în televiziune și o sută de mii de lei, sau „lupta pentru cea mai stilată femeie din România”. Am aflat în ora aceea de emisiune că nu sunt de fapt o tânără stilată, nu am în garderobă clutch-ul negru, accesoriu elementar pentru orice femeie, nu mă pricep să fac sculpting sau vreun machiaj special, nu am o pereche de pantofi stiletto pentru o ieșire la cocktail etc.

Pantofi stileto. Sursa: Facebook/BravoAiStil

Prima mea interacțiune cu BAS nu a fost una care să prevadă relația de lungă durată pe care am dezvoltat-o ulterior, dar după ce m-au convins prietenii că ediția pe care o văzusem nu era la fel de catchy ca galele de sâmbăta, i-am mai dat o șansă. În sâmbăta fatidică, a implicării mele definitive cu personajele, până la gala finală, unde am avut dezamăgirea încoronării Marisei, am început să descopăr concurentele și să construiesc diverse teorii despre persoanele din spatele personajelor prezente pe ecran. Pentru că, așa cum ni se spune în mod repetat (nouă, familei Bravo, ai stil!), emisiunea este una înregistrată. Adică, în afara galei finale, vedem tot timpul doar bucăți din discuțiile din culise, testimoniale și defilări, după ce au fost tăiate la montaj la plăcerea producătorului. Mai există momente de descoperiri dramatice (furtul genții de către Marisa, ieșirea din platou a Adelei sau Irinei după căderea nervoasă, diversele momente când una sau alta dintre ele a început să plângă), când concurentele își arată „adevărata față”.

Am intrat, de fapt, treptat, în jocul oricărui reality show care determină implicarea emoțională față de unul sau mai mulți concurenți. Am empatizat cu cele care îşi doreau să devină „regină regească”, să iasă din „zona lor”, să devină femeia universală (care, în această emisiune, e echivalentul femeii din clasa de mijloc a României). Am dezvoltat mai ales o oarecare curiozitate pentru disponibilitatea lor de a se transforma în victime ale umilirilor și pentru dorința de a se îmbunătăți şi reinventa continuu pentru a avea sau a maximiza accesul la anumite forme de capital. Am observat că, încă de la intrarea în emisiune, concurentele se descriau ca „fiind dispuse să evolueze”.

Adela: Este timidă cu necunoscutul, dar lucrează la acest aspect;

Andreea: Este sensibilă, uneori impulsivă şi vrea să evolueze.

Sofia: Pentru că şi-a dorit o schimbare majoră în viaţa ei, Sofia nu a stat pe gânduri, s-a înscris la casting, iar până acum norocul a fost de parte ei! Fire muncitoare, noua concurentă îşi doreşte să dobândească succesul în viaţă prin forţe proprii.

Pe parcusul lunilor, după experiența filmărilor, fiecare dintre concurente subliniază această evoluție și mărturisesc că a fost transformatoare.

Andreea: aş repeta această experienţă oricând şi îndemn toate fetele să se înscrie la „Bravo, ai Stil!"

Adela: Probabil cea mai marcantă schimbare a mea a fost cea oferită de participarea la „Bravo, ai stil!". În primul rând, e o experienţă care îţi testează limitele în toate sensurile. [...] Cumva m-a şlefuit atât din punct de vedere stilistic cât şi din punct de vedere al personalităţii mele, m-a învăţat să fiu mai diplomată, să ascult şi să lupt pentru ceea ce simt că merită.

La modul general, concurentele sunt supuse unor practici subtile de consimţire la şi aprobare a unei meritocraţii competitive, consumiste, (post)modernă şi neoliberală. Într-o lume în care tinerii sunt percepuţi ca ahtiaţi după celebritate sau succes fără a avea vreo specializare sau vreun talent aparte, a fost interesantă dinamica „nişte fete care se plimbă pe un platou” versus „efortul şi munca depuse în realitate pentru emisiune”. Aceasta se poate încadra în discuţia mai vastă despre munca întru feminitate, vizibilă şi explicită în acest show prin sublinierea efortului, timpului, calităţilor şi cunoştinţelor de care este nevoie ca să fii stilată. Feminitatea şi stilul nu sunt, aşa cum s-ar crede, ceva natural, care vine de la sine. Concurentele declară de nenumarate ori, fie în timpul emisiunii, fie pe reţelele de socializare: „ştim că de acasă poate să pară uşor, mare lucru să te plimbi în nişte haine, dar nu e, e foarte multă muncă în spate, stres etc.”

Discuţia despre ce mai înseamnă muncă e una separată, multe concurente fiind ironizate, inclusiv de juraţi: majoritatea n-aţi muncit cu adevărat nicio zi în viaţa voastră de până acum.

Marisa, câștigătoarea ultimei ediții. Sursa: Facebook/BravoAiStil

Apoi stilul, pentru fiecare dintre concurente, nu înseamnă, așa cum subliniează atât ele, cât și jurații, doar „țoale”. Se vorbește mult despre atitudine și foarte mult despre corp. Chiar dacă membrii juriului au ținut să menționeze cu mai multe ocazii că anumite concurente nou-intrate aveau o siluetă interesantă („nu că asta ar fi o problemă, atâta timp cât ştii cum să te îmbraci să-ţi flatezi silueta”), faptul că până la finalul emisiunii nu au rămas decât concurente care intră în tiparele frumuseții de tip fotomodel ne face să ne întrebăm dacă în BAS putem vedea și un ideal corporal legitim social al femeii. Au câştigat net siluetele care, așa cum ar spune juriul, permit o versatilitate a ținutelor, dincolo de „zona” fiecărei concurente. În timpul emisiunii, şi chiar şi după, absolut toate concurentele au slăbit, trebuind uneori chiar să recurgă la această justificare când îşi ajustau hainele sau le erau mari pantofii din propria garderobă. Andra, eliminată cu câteva săptămâni înainte de finală, mărturiseşte că „s-a apucat de sală şi a slabit”, deşi era apreciată de public pentru „forme”, același public care a taxat-o că a exagerat cu „injectatul buzelor”. 

Aici putem vorbi şi de corp ca imagine în cultura consumului, ca marker identitar în contextul feminității. Corpul nu are doar calităţile potrivite, ci, la rândul lui, consumă: de la haine, până la ajustări estetice de tot felul. În emisiune vedem idealul corporal legitim social al femeii, reflectat în toate comentariile legate de „burtică”, celulită, fund bombat, buze şi silicoane. Dincolo de trecerea în normalitate a frumuseţii ajustate (o concurentă „cu buze” a ajuns în finală), de la intervenţii chirurgicale la extensii, peruci etc. (până la urmă, tot investiţii întru clasă şi capital, deşi neconştientizate ca atare), totuşi preferată a fost, atât de juriu cât şi de public, naturaleţea (Denisa, Marisa, Adela). Dar, pentru că juriul este principalul responsabil de inculcarea corporală a violenţei simbolice exercitate asupra concurentelor în acest proces „civilizator” de evoluţie a atitudinii, stilului şi corpului, ne vom opri asupra lui, înainte de a junge la public.

Juriul și rolul lui „civilizator”

de Raluca Nagy

 

Am auzit de emisiunea Bravo, ai stil! într-un interviu în care designerul Iulia Albu îşi prezenta candoarea şi naivitatea din timpul mariajului cu fostul soţ, inclusiv abuzurile acestuia. Ajunsesem la interviu printr-o postare pe Facebook care lăuda gestul curajos al vedetei (de care eu nu auzisem până atunci) de a atrage atenţia asupra violenţei domestice în toate formele şi la toate casele. Mi s-a părut, şi mie, de admirat şi mi-a plăcut Iulia Albu.

Nu mă uit la televizor decât accidental şi, netrăind în România, riscul să-mi cadă ochii pe BAS ar fi fost mic. La prima vedere, emisiunea părea simpluţă: câte o fată defila pe un fel de podium din plexi alb, spunea o poveste, colegele îi comentau această poveste, ţinuta şi integrarea ţinutei în poveste; după care concurenta era jurizată pe rând de trei specialişti în modă (patru, la gale), totul fiind moderat de o prezentatoare. Operaţiunea se repeta pentru fiecare concurentă.

Deși nu era vorba de un reality show cu supraviețuire în junglă sau alte provocări, formula asta deschidea o gigantică cutie a Pandorei cu reprezentări, aşteptări, frustrări, valori, referinţe culturale, limbaje, tabuuri, stereotipuri, judecăţi de valoare, egouri, răsturnări spectaculoase de situaţii, drame, bucurii. Apoi, deşi singurele părţi masculine implicate în emisiune erau două şi gay, lucrul acesta nu obtura deloc vederea înspre tuşele îngroşat machiste ale societăţii româneşti, confirmând teorii feministe care susţin ca patriarhatul este impus, finalmente, de femei. Una peste alta, BAS părea exact fenomenul social total, acel pretext pe care îl caută cu disperare orice antropolog când vrea să se prindă de cum funcţionează lucrurile într-o societate. Cum aş fi putut să mă abţin?

Juriul emisiunii: Raluca Bădulescu, Maurice Munteanu, Iulia Albu. Sursa: Facebook/BravoAiStil

Antropologii au început să folosească media ca loc de observaţie etnografică abia prin anii ’80-’90, deşi le recunoscuseră cu mult timp în urmă importanţa ca formă de producere a cunoaşterii. Şi, pentru că vorbim de producerea cunoaşterii, am să mă opresc asupra elementului pedagogic al acestei emisiuni, cu instituţia care îl performează: juriul. Poate mai mult decât concurentele însele, şi cu siguranţă pentru că prin testimonialul Iulei Albu am ajuns să urmăresc emisiunea, cel mai fascinant mi s-a părut, de la început, juriul şi rolul lui „civilizator”.

Elementul educativo-pedagogic al BAS este subliniat tot timpul, în măsura în care juraţii reamintesc că „cei care ne privesc de acasă trebuie să înţeleagă de ce aceasta este/nu este o ţinută corectă”. Latura educativă a fost, de exemplu, evidentă la gala cu tema „Soacra mare”: scopul a fost să afle și (tele)spectatorii ce este ok să poarte o doamnă aflată într-o astfel de situaţie/poziţie.

Răzvan Ciobanu (jurat): cunosc foarte puține femei, care au băiat mare, să se însoare și care să-și permită să poarte bretele spaghetti

Raluca Badulescu (jurat): nu cred că ai zis asta

Adela (concurenta jurizată): poate o doamnă cu implant

Răzvan: nu este vorba doar despre sâni, ci și pielea de la axile (...)

Dar, dincolo de elementul pedagogic, BAS este un exemplu deja clasic de emisiune despre transformarea sinelui cu ajutorul experţilor, în speranţa unei îmbunătăţiri, fie din punct de vedere fizic, fie al statutului, fie al şanselor sau carierei (în cazul BAS, premiul fiind o carieră în televiziune). Etosul neoliberal deja universal acceptat este că trebuie să ne îmbunătăţim, reinventăm, maximizăm pe noi înşine în continuu. Iar acest lucru se face acum prin internalizarea cunoştinţelor experţilor de toate felurile: nutriţionist, psiholog, coach, trainer sau, în cazul de faţă, stilist: o elită care deține profesionalismul necesar şi îşi permite să stabilească cine este bine. În cazul de faţă, îmbrăcat(ă).

Stăpânirea unor cuvinte din lumea modei legitimează expertiza. Juriul are monopol asupra vocabularului tehnic şi profesional, de la termeni puţin întâlniţi în limbajul curent („căputa” pantofului), până la sublinierea trivializărilor (în modă nu se spune portocaliu, se spune oranj). În plus, juriul îşi demonstrează familiaritatea cu un întreg univers, cel al modei, destul de departe (cu vreo două excepţii) de concurentele care sunt în proces de familiarizare cu el. Folosirea unui limbaj din lumea modei este o formă de legitimiare a argumentelor în fața concurentelor, a publicului, dar şi a celorlalţi membri ai juriului. Ca nuanță, am putea urmări și diferențele dintre jurați. Dacă unii se axează aproape exclusiv pe modă şi critică de modă (Iulia Albu), alţii introduc şi referinţe culturale din filme, muzică etc. (Maurice Munteanu) Cel din urmă spune într-un interviu: „În ceea ce mă priveşte, încerc să nu vorbesc doar despre haine, ci mai degrabă despre estetică. Este foarte important ca tinerele fete care se uită la noi să înveţe şi alte lucruri. Or, treaba asta responsabilizează teribil.”

Discuțiile dintre juraţi se învârt obsesiv în jurul calificărilor mai mult sau mai puţin prestigioase (Universitatea Națională de Arte e mereu evocată). Cu toate acestea, într-un filmuleţ despre emisiune am fost surprinsă să constat că, dintre cei trei membri ai juriului, Raluca Bădulescu este considerată cea mai „normală”, deşi are cele mai puţine cunoştinţe tehnice, iar jurizările ei merg pe subiectivităţi despre ce înseamnă să fii eleganto-bling bling şi sexy: să fii strălucitoare şi să arăţi cât de mult se poate din corp.

Sursa: Facebook/BravoAiStil

Poate cel mai surprinzător lucru desprins din dinamica emisiunii a fost toleranţa generală la umilire. Analiza şi rolul insultelor, rănirilor şi comentariilor mi se pare un exerciţiu important, pentru că legitimează această construcţie neoliberală a sinelui. Pe parcursul emisiunii, dinamica ia mai mult forma a ceea ce o tânără femeie stilată nu trebuie să fie. Exemplele de comentarii şi acuzaţii sunt infinite, de la critica şi uneori imitarea post-defilare („ţopăi ca o capră”), până la reproşul gesticulărilor („aş vrea să nu mai daţi atâta din mâini” – în condiţiile în care juraţii înşişi gesticulează când vorbesc, uneori până le cad accesoriile), atitudinii („eşti foarte vulgară”), limbajului („toate staţi foarte prost cu gramatica”) etc. Defectele fizice nu sunt nici ele iertate, ci scump taxate. Se poate face o colecţie din toate „vorbele de duh” referitoare la ieșirea din standardele corporale. Exemplul care îmi vine primul în minte e cel cu pantalonii care o „caltaboșeau” pe concurenta Andra.

Sunt infinite situaţiile de cruzime şi răutate (uneori gratuită), multe etichetate cu de acum celebrul diminutiv „răuţ/ă”. Cu toate acestea, atât juraţii cât şi moderatoarea şi „chibiţul” Răzvan Ciobanu repetă, tot la infinit, „aici nu te-a jignit nimeni”, „noi respectăm toate concurentele”, „eşti liberă să fii cum vrei tu”. Premisa este că divertismentul se bazează pe umor, ironie, băşcălie, altfel e plictisitor şi sforăitor pentru cei de acasă, făcând umilirea acceptabilă. Emisiuni ca BAS generează şi legitimează antagonismul, în special între femei, într-o formă care ar fi fost, până nu demult, inacceptabilă social. Faptul că membrii juriului nu doar fac un minim efort să nu umilească, dar nici măcar nu îşi asumă acest lucru, e totuşi remarcabil.

Singurele comentarii şi vorbe consolatoare se întâmplă pentru a sublinia faptul că participantele nu vor aparţine niciodată cu adevărat aceluiaşi grup social ca cel al judecătorilor. În marea finală, Iulia Albu subliniază faptul că poate pentru job-ul de reporter TV una din concurente s-ar descurca, dar pentru cel de prezentatoare de ştiri, cu siguranţă niciuna. Sau, dacă vor ajunge să o facă, vor trebui să muncească, să se autodepăşească. Premisa este, însă, că majoritatea trec prin „cele cinci minute de glorie” („vai, dragă, ai apărut la televizor şi ţi se pare că eşti persoană publică”) ca gâsca prin apă. Jurizarea de către specialiști are, în fond, o putere limitată în determinarea calității stilului pentru concurente, fiind construită pentru a educa publicul telespectator prin exemplul participantelor; ce fac ele, însă, cu informațiile primite rămâne la latitudinea lor ca individe responsabile de adoptarea comportamentelor dezirabile la realităţile curente.

În ultima săptămână a competiţiei, în fiecare zi una dintre fostele participante a fost invitată specială. La fiecare dintre ele juriul a ţinut să sublinieze vizibila transformare: „păi unde ai fost în timpul concursului? Dacă veneai aşa, poate erai încă aici…”. Aceste sublinieri ale efectului BAS par mai mult nişte autojustificări, tipice oricărei instituţii care trebuie să îşi asigure propria continuitate: urmează alte sezoane, castingul este deschis, the show must go on. Juraţii, ca orice gatekeepers, îşi apărară poziţia unică de specialişti, uneori cu dinţii (deşi una dintre concurente, Mihaela, îşi lega mereu poveştile de pictură şi vernisaje, emulând elitismul cultural al unor juraţi, efectul n-a fost deloc cel scontat, pentru că au considerat-o plicticoasă şi au desfiinţat-o rapid). Dar dacă parcursul de şase luni n-ar dovedi o transformare radicală a concurentelor, jocul ar deveni absurd, pentru că ar risca să nu mai aibă ce să jurizeze. Se poate scrie aici un întreg foileton despre relaţiile de putere, exploatare şi violenţă simbolică.

Nu în ultimul rând, aliniind nevoia de legitimare şi menţinere a statutului de gatekeeper la starea faptelor în prezentul globalizant, aş încheia discuţia legată de juriu cu o remarcă despre dinamica votul juriului versus votul popular. Aceasta derivă din preocupările recente despre natura opţională a specialistului în învestirea emoţională şi subiectivă a populaţiei. Juriul BAS, această elită care deține capitalul cultural şi care stabileşte cine este bine (îmbrăcat) şi cine nu, poate fi detronat de o majoritate nespecialistă, prin vot telefonic. Votul publicului este un fel de dublă din jocul de table, elementul surpriză, care nu are neapărat vreo structură. Deşi strategia unei concurente este impecabilă, sau felul în care s-a prezentat considerat cel mai bun de către juraţi, asta nu-i asigură absolut nimic. Acest element face, de fapt, posibil ca Bravo, ai Stil! să fie o radiografie a societăţii. Dar mai mult despre public şi cum funcţioneaza el aflăm în continuare.

Finalistele ultimei ediții, Marisa și Adela, împreună cu prezentatoarea emisiunii, Andreea Bănică. Sursa: Facebook/BravoAiStil

Publicul. Cum văd stilul oamenii din fața ecranelor

de Andrei Mihail

 

Bravo, ai stil a început pentru mine pe la jumătatea primului sezon, după ce am cedat insistențelor prietenei mele care se uita de la început. Ideea de a pierde două ore dintr-o zi cu ceea ce arogant îmi spuneam că este un alt show idiot al televiziunilor românești nu mă entuziasma deloc, dar cuplul înseamnă și înțelegere așa că m-am uitat „măcar o singură dată” la o gală. Până atunci, interesul meu pentru modă și stil se limita la hanoracele fără imprimeu și fără fermoar, blugii simpli și adidașii Originals pe care îi port obsesiv de prin liceu. Șase luni și un sezon și jumătate mai târziu, știu ce înseamnă stiletto și clutch, în ce contexte este bine să te propui, de ce îmbrăcatul ca de pe manechin nu se face în lumea stilului, ce croieli trebuie să porți ca să nu arăți caltaboșit și cum să îți ascunzi burtica sau pieile lăsate de la subraț când mergi la nunta băiatului tău.

Treptat, am dat peste mulți cunoscuți care urmăreau cel puțin galele de sâmbătă. A fost interesant să descopăr persoane fără televizor sau care evită în general genul ăsta de emisiuni, care se uitau la un gen de show pe care l-aș fi alăturat mai degrabă bunică-mii și prietenelor ei. Am discutat despre juriul, concurentele și ținutele Bravo, ai stil cu alți colegi la petrecerea de Crăciun a masterului de antropologie, cu prieteni arhitecți la berea săptămânală pe care o dau la ei la birou, cu băieți din galerie în pauza meciurilor de Liga a 4-a ale echipei pe care o susținem, dar și cu două prietene antropoloage, cu care am ajuns să scriu articolul ca să ne justificăm vremea pierdută cu emisiunea asta. Împreună am regretat ironiile la adresa Ilincăi Vandici atunci când Andreea Bănică o întreba pe doamna mama Adelei, cine credeți că merită să câștige marea finală?

În general, am remarcat că „bula” îmi susținea, și ea, favoritele. Cei mai mulți țineam cu jumătate de gură cu Denisa, dintr-o plăcere vinovată a oamenilor care își doresc siguranța, spontaneitatea și rezistența ei la tăvăleală. Altfel, favorita acceptabilă social până la ultimele gale a fost Adela, care avea stil, era originală și nici nu părea că se afundă la fel de tare ca alte concurente în certurile din culise exploatate fomist de productorii emisiunii. Adela era varianta „civilizată”, bine îmbrăcată, cu nuanțe culturale superioare celorlalte concurente, care plăcea unui public educat, middle class, cu pretenții estetice elitiste. Preferatele pentru eliminare? Nu am plâns când au ieșit Otilia sau Irina, pe care le simpatizam într-un fel în ciuda faptului că nu erau conforme standardelor estetice, dar ne-am bucurat când a ieșit Petronela căreia nu îi pricepeam popularitatea. Pe final, pe mulți a început să ne enerveze Marisa, care părea că se vrea mai amuzantă decât este. Am fost aproape siguri, până în ultima clipă, că finala va fi câștigată de Adela, mai ales că gusturile ne-au fost congruente cu votul juriului care a plasat-o pe primul loc cu 19 puncte. Pentru jurați, Marisa a fost cea mai slabă din gală; pentru public, ea a fost cea mai bună. Așa cum a observat și Maurice Munteanu, există mai multe tipologii feminine, cele plăcute de regi și cele plăcute de popor. Există și femei plăcute de regi și de popor, dar acestea sunt mai rare.

Pornind de la subiectivitatea acestor observații și trăiri, am căutat calitățile apreciate de public la cele mai populare concurente din sezonul doi. Am vrut să înțelegem ce au apreciat oamenii la concurentele populare și să încercăm, astfel, o micro-etnografie a „stilului” în România. Le-am ales pe Adela, Andreea, Denisa și Marisa, care „au supraviețuit” până la finalul concursului de la prima emisiune a sezonului, dar și pe Otilia și Petronela, pe care publicul a insistat să le mențină în concurs, în ciuda notelor dezastruoase primite de cele mai multe ori din partea juriului. Am căutat să aflăm de ce au fost apreciate de public pe paginile oficiale și pe grupurile de Facebook. Pe lângă multe comentarii ale utilizatorilor care apreciază, universal, frumusețea, stilul sau autenticitatea (de obicei prin opoziție cu celelalte concurente, care sunt urât îmbrăcate și au diferite fețe în emisiune și în culise), am descoperit și câteva trăsături care le particularizează. Nu am produs o analiză reprezentativă a preferințelor publicului, ci doar descriem câteva calități care apar recurent în comentariile fanilor.

Sursa: Facebook/BravoAiStil

Pentru urmăritorii Marisei, Bravo, ai stil, devine un fel de instrument de dezvoltare personală după câștigarea concursului. Mergi mai departe, ascede cât de mult poți (...) pentru a te audodepăși, o încurajează o utilizatoare care îi apreciază ambiția și puterea de a trece peste obstacolele și răutățile venite din partea celor din jur. Creativitatea îi este o altă calitate apreciată de fani: Marisa este foarte creativă și a avut cele mai creative ținute!! A fost superbă și a compus ținute, chiar și atunci când hainele nu erau neaparat scumpe! Marisa a mai fost apreciată pentru naturalețea cu care s-a prezentat în emisiune, calitate pe care o comentatoare simte nevoia să o justifice citând-o pe una dintre jurate, Iulia Albu, care i-a zis în ultima ediție că apreciază spontaneitatea și faptul că ești fresh. Pe de altă parte, publicul a taxat-o pentru falsitatea de care a fost acuzată în mai multe emisiuni, fără a se referi, totuși, la detalii punctuale legate de aparițiile sale.

Adela a fost șarpele sâsâit al emisiunii, după cum spune un fan al Marisei pe pagina câștigătoarei. Dintre finaliste, Adela este, probabil, concurenta cel mai des ironizată pentru vorbirea un pic peltică; este, de fapt, și cam singurul defect fizic comentat recurent în contextul unor fete complimentate frecvent pentru corpurile lor fără cusur. Dintre calitățile concurentei, rafinamentul arătat în compunerea vestimentațiilor a fost des invocat. Adela a mai fost apreciată și pentru stilul distins cu care s-a afișat în emisiuni. Ce mai înseamnă stilul? Pentru o fană, Adela a fost sensibilă, amabilă, fără să le facă jocul murdar de cațe în culise (...) și cu un personaj foarte bine pregătit. Deconectarea percepută de scandalurile din emisiune a fost un punct forte pentru #teamAdela. Un alt utilizator o felicită pentru că este o olteancă adevărată curată la suflet. În ton cu el, altcineva dă vina rasist pe etnicii care populează România și televiziunile ei, care nu sunt capabili să înțeleagă stilul și rafinamentul; din nou, estetica dezirabilă a ținutelor este monopolul omului alb, civilizat și educat.

Andreea este apreciată mai degrabă pentru calitățile fizice. Buzele și ochii pare că îi sunt atuurile în fața fanilor de pe Instagram, dar și sursă de ironii pentru susținătorii altor concurente. Nu înțeleg de ce mulți îți spun că ești botoasă, așa sunt buzele tale, comentează un profil la una dintre postările dinaintea finalei. Botoxul din buzele Andreei a fost dezbătut frecvent și în emisiune, discuțiile contrazicându-se în jurul nedumeririi: Stilul este opus intervențiilor estetice? Altfel, Andreea are în ochii unor urmăritori calități asociate și Adelei: ești singura care nu se înjosește singura și care încă își dă interesul! Te susținem și te iubim, ești o adevarată câștigătoare pentru noi️ mereu ești fair-play, ai un caracter minunat și ești mereu la locul tau! Poate părea paradoxal cum oamenii urmăresc o emisiune care își dedică jumătate din timp scandalurilor dintre concurente, dar apreciază când unele dintre ele pare că nu se implică în dispute.

Denisa, preferata mea, a multor prieteni și multă vreme a publicului, este apreciată pentru stilul curat, și la propriu și la figurat. Urmăritorii par să valorizeze puritatea asociată vârstei. Pentru ei, la 18 ani, Denisa nu a avut experiențe care să îi pervertească sufletul și nu avea ce să caute în mocirla aia (...) în dezgustătoarea finală în care dezgustător juriul o ridica în slăvi pe hoața, mincinoasa și prefăcuta câștigătoare. Până la urmă, mai bine că nu ai participat la mascarada din finală, Denisa tu ai un suflet pur, frumos să nu te schimbi, să rămâi la fel de sinceră și pură, ferice de părinții care te-au educat așa frumos. Vârsta, pe de altă parte, este și motiv de ură pentru cei care o acuză că meritul ținutelor nu este al unei copile abia ajunsă la majorat, ci al surorii al cărei umeraș a fost Denisa pe tot parcursul emisiunii. Aparent, spontaneitatea replicilor și siguranța contrazicerii apreciate în bula mea nu sunt și cele mai populare calități pentru #teamDenisa.

Tot la 18 ani, Otilia a fost „cea mai propusă” prezență a sezonului doi, ceea ce a creat un soi de love-hate relationship cu juriul care îi aprecia naturalețea amuzantă cu care își purta lipsa de stil. Pare că și publicul a avut, pentru o perioadă, o relație asemănătoare cu concurenta pe care a salvat-o de două ori de la eliminare. Dar ea lipsește și din paginile publice, și din comentariile de pe streaming-urile galelor în care Otilia a fost nominalizată pentru eliminare. E menționată rar, ori pentru a-i fi apreciată, la modul general, frumusețea, ori pentru păreri neutre legate de ținutele sale. La fel cum nimeni nu o place vizibil, publicul online nici nu pare să îi găsească mari defecte. Otilia este simpatică și cam atât; disputele legate de celelalte concurente o acoperă complet.

Marisa (stânga) și Denisa (dreapta). Sursa: Facebook/BravoAiStil

Despre Petronela nu am citit multe de bine. Hainele de nuntă nouăzecistă și imaginea de cucoană cu care se prezenta i-a exasperat pe mulți; și, totuși, e concurenta care a fost salvată de public de la eliminare de cele mai multe ori. Controversat, Petronela adună 69 de recenzii de o stea pe pagina oficială de Facebook, față de 52 de 5 stele, printre puținele concurente la care primează recenziile negative. Ea este antipatizată pentru ținutele dezastruoase, dar și pentru lipsa de cultură și cunoaștere a limbii române imaginate de unii comentatori. Petronela este sfătuită să plece acasă, să se ocupe de familie, un rol mult mai apreciat pentru o femeie de 35 de ani, decât speranța unei cariere: Cum poți spera la 35 de ani că poți ocupa un post în televiziune, când nu ai nimic la bază. (...) Nu vreau să te jignesc dar la anii tăi, cu o familie ca a ta ar trebui să realizezi că trebuie să fii lângă ei, nu să visezi la ce nu se va întâmpla. Altfel, printre puținele calități apreciate online sunt enumerate veselia și felul pozitiv de a fi cu care s-a afișat prin emisiuni, chiar dacă răutăcioșii au pus asta pe seama falsității sale. Popularitatea neînțeleasă este explicată de un utilizator: cum să nu fie votată dacă are atâția fini și finuțe, angajații ei și ai finilor, neamurile.

Comentariile adunate descriu foarte bine valorile şi limitările pe care o societate patriarhală le asociază feminității. Privind în profunzime, stilul nu este doar o colecție de cârpe, așa cum spune și Iulia Albu, ci un fel de a fi valorizat la nivelul grupurilor noastre sociale. El ascunde roluri, funcții, comportamente și estetici pe care le atribuim persoanelor pe care le valorizăm. În cazul Bravo, ai stil, pare că învingătoare ar ieși o femeie tânără şi sexy, la locul ei, dar care să impresioneze printr-o creativitate fără a distruge, totuși, granițele bunului simț; care să nu se bage prea tare în față dacă își dorește să evolueze profesional, deși, preferabil, cariera ar trebui lăsată pe locul doi la o vârstă pe care ar trebui să o dedici copiilor și familiei. Transgresiunea oricărei din aceste limite o poate face imediat inadecvată, falsă, ipocrită, intersată doar de câștig, bătrână sau băgăcioasă. Probabil că asta ne-a și făcut pe atât de mulți să ne uităm la emisiune; tineri urbani, părinți și bunici, prieteni, prietene, colegi și colege de muncă am găsit aici un univers de care, de fapt, ne lovim în fiecare zi. Pentru fiecare dintre noi Bravo, ai stil este un tablou al unor realități personale și al unor fenomene care ne asaltează zilnic pe care le gestionăm mai mult sau mai puțin satisfăcător. Găsim în concurente tipologii umane, situații și norme cu care ne intersectăm frecvent cărora trebuie să le răspundem sau să le rezistăm; iar publicul emisiunii este, într-un fel, un avatar al socialului pe care îl trăim.