Anul ăsta, scriitorul Bogdan Coșa publică Ultraviolență, romanul care încheie trilogia Poker (la Polirom au mai apărut Poker și Black Glass, pe care vi le recomandăm apăsat, pentru că-s două exemple strașnice pentru ce-are mai bun de oferit literatura română contemporană). În Ultraviolență, doi tineri pleacă pe o insulă cu puținii bani pe care reușesc să-i pună împreună deoparte, plănuind să trăiască modest o perioadă cât mai lungă. Cum arată o vacanță de câteva luni? Ce se-ntâmplă după cele șapte zile de euforie pe care le cunoaștem cu toții? Ultraviolență e o analiză de cuplu - un roman despre tăcere, despre depresie, singurătate și dragoste. Din care citim în avanpremieră primul capitol:

Capitolul 1

Fără mine, care eram acolo și-l observam de după ochelarii cu lentile polarizate, soarele coborând și ascunzându-se încet în mare n-ar fi avut niciun înțeles. Nici marea, în fața căreia stăteam lungit pe șezlong, nici pe ea n-ar fi avut cine să o descrie și fotografieze dacă n-aș fi găsit pe plajă prosopul în care stăteam învelit. Fusese lăsat acolo de o milfetă care, după ce se hârjonise toată ziua cu băiatul de la bar, îl chemase după ea în apă și se lăsase sedusă la câțiva metri de mine, care făceam pluta pe spate, clătinat ușurel de aceleași valuri; le vedeam mișcările adulterine ca prin vis, cu ochelarii de soare mascându-mi indiscreția. N-a durat însă mult și, spre dezamăgirea mea, și-au făcut loc să iasă. Valurile se spărgeau la doi-trei metri de mal, angajând în mecanica lor pietrișul și bolovanii de pe fund, făcându-i pe îndrăgostiți să alunece și să chicotească. Am dat de câteva ori din mâini și, când m-am uitat din nou după ei, dispăruseră.

I-am reperat lângă parapet. Mama lăsase capul pe spate, iar băiatul îi lega sub bărbie o cască neagră, în vârful căreia se deosebea un abțibild dezlipit pe jumătate; ar fi putut fi la fel de bine un găinaț de pescăruș. Peste tejghea fusese tras un oblon albastru, de culoarea hotelului. Pe plajă părea că n-a mai rămas nimeni; puțin mai târziu aveam să aflu că, într-adevăr, programul se-ncheia înainte de cină. Când am ridicat din nou capul, n-am mai văzut decât un punct mic – spatele ei. Îmi închipuiam că stă lipită de spatele lui, strângându-i coapsele între pulpe, cu costumul de baie încă ud. Lăsând în urmă coasta, șalul îi flutura peste umeri de-a lungul străduțelor în pantă, peste pielea buburuzită, excitată de curenții de aer, excitată de flirt, excitată de posibilitatea unei ciocniri violente cu mașinile care coborau în viteză.

„Să fi fost al vecinei de șezlong?” m-am întrebat chinuindu-mă să ies din apă pe același mal înalt pe care lâncezisem câteva ore bune deja. Uitându-mă de jur împrejur încă o dată, mi-am aranjat pantalonii. Părea să-l fi împăturit înainte s-o ia cu pași mari spre hotel. La cum se ridicase, o și vedeam: chiloții, jos, sutienul, jos, schimburi noi, rochie largă, oglindă, rimel, saboți – dacă mai voia să prindă creveții, era cazul să se grăbească. În fine, nu fusesem atent la coșul pe care-l aveam de păzit, așa că nu puteam ști cu exactitate.

Insistasem încă din prima seară să mai stăm, să nu ieșim niciodată din apă. Ca să păstrăm câteva sute de grame pentru lucrurile cu adevărat importante, nu pusesem în bagajul de mână decât un prosop de baie; bagaj de cală nu cumpărasem –

- Acum, dacă ai fost atât de deștept, să văd cum te descurci fără prosop, m-a provocat Irina, dând să iasă pe mal.

A zis că se duce și că mă lasă să-mi fac damblaua.

- Pe mâine, păpușă!

A râs.

Când intrasem în apă, parcă-mi dăduse cineva un brânci pe unul din toboganele alea colorate, cu diametru generos, care te scoate la celălalt capăt al parcului acvatic de distracție în zona infantilă și retardă a psihicului, bubuind de adrenalină. Irina se așteptase la reacția mea copilăroasă, ba chiar și-o dorise; o anticipase încă de pe avion, când, înainte să aterizăm pentru ultima oară, începusem să-i fac semne și să-i indic ce vedeam prin hublou.    

Fără să-mi tulbure chinesfera, a ieșit și s-a apucat să strângă singură lucrurile noastre. Înfășurată în singurul prosop, am înțeles că încearcă să-mi zică ceva.

N-am înțeles ce, începuse să bată vântul.

- Ce?

Zisese că merge să se clătească de sare și că, după ce se clătește, se duce să pregătească ceva de mâncare.

- Aduci tu coșul, bine? a zis apoi tare, dar cu blândețe în glas.

I-am răspuns băgându-mi un deget în gură și scoțând cu el dopul fictiv de la canalizare. Lăsând aerul să-mi iasă din plămâni, am mimat, drept premiu de consolare, o bărcuță care se scufundă.

Cu mâna făcută streașină în dreptul ochilor, păzindu-se de soare, care se oglindea infinit pe suprafața neregulată a mării, arzând-o până în creier, m-a urmărit amuzată cum bolborosesc, refractându-se apoi în lumea mea subacvatică, printre bulele de aer, ca puștiul care obișnuiește să rămână pe loc la vederea trenului cu prioritate înaltă, care nu oprește niciodată în halta lui, conducându-l cu privirea mult după ce a trecut, pierzând noțiunea timpului, uitând după ce venise, uitând de găleata goală în care bătea mecanic cu călcâiul, călătorind pe locul de la geam cu mâinile împreunate în poală, cum văzuse în filme.

- Hai, fugi, i-am strigat când, ieșit la suprafață, am văzut că nu se mai trezea din reverie. Nu mai stau nici eu mult.

- Treaba ta, baby.

Grăbind pasul printre șezlongurile abandonate, a trecut netulburată pe lângă dușul care stropea pe o rază de trei metri, reușind să se ferească din mers, cu grație, de picăturile răzlețe împroșcate de o duză defectă. „A, deci sus face duș,” am îngânat eu uitându-mă în urma ei.

 

Înotasem o grămadă; dacă era să mă iau după durerea din umeri sau după mușchii lombari, care păreau placați cu foițe încinse de staniol, înotasem mile întregi, dar de aici, de la mal, era limpede că mă mișcasem înainte și-napoi pe o porțiune relativ mică, cum aș fi făcut și-ntr-un bazin oarecare. Tolănit pe șezlong, obosit după o zi de tăvăleală, m-am înfășurat cu totul în prosopul hotelului și-am rămas acolo ca un pinguin, urmărind prin lentilele polarizate soarele violet; dispărea, mai întâi într-o zonă incertă, cu turbulențe, prelingându-se într-o mare argintie, metalică, fiartă.

Bobițele de nisip, sensibile la cea mai mică mișcare, îmi zgâriau plăcut pielea. Începusem să mă usuc.

Iată-mă, deci, levitând fără efort, mișcând doar din degetele de la picioare.

Culcat cuminte în talgerul meu, eram din nou absolut indispensabil prezentului. De partea cealaltă, sus, sub dușul fierbinte, o fată frumoasă ținea balanța în echilibru.

Sfințenia, pascaliană, juca blurată la orizont.

Așa greșit cum eram, porțiunea aia de mare prindea culoare numai și numai datorită mie; pentru că eu o învestisem astfel, era liniștită și îmbietoare, călduță, plină de surprize și de pericole.

Fără aportul nostru, n-ar fi înghițit în veci Soarele; n-ar fi fost tărâm al tuturor dorințelor, decolorată pe geamul agențiilor de turism, sădind an după an speranță și tristețe în sufletele strânse în menghina imobiliară a marilor orașe; n-ar fi fost decât un stadiu care filtrează o clipă circuitul însuși nenumit; un mediu propice pentru dezvoltarea unor vietăți și fatal altora; o clipă de neatenție a Vărsătorului, care, întorcându-se pe călcâie la strigătul Fecioarei, a stropit din ulcior, dând naștere unei băltoace. Pe buza ei, care se-ntindea chiar înaintea ochilor mei și care adăpostea o cantitate oarecare de apă, din care vântul planetar leorbăia leneș pe malul de vest al insulei, plănuiam să mă odihnesc alături de logodnica mea, cu voia lui Dumnezeu, până ni se terminau banii.

Fotografie de the.Firebottle/Flickr