Ăsta-s eu. Și nu c-aș fi complet lipsit de scopuri, deși în viață nu le-am prea urmat cu cerbicie. Totuși, sintagma din titlu n-ascunde detalii motivaționale: sunt, pur și simplu, omul fără telefon mobil (dacă o astfel de sălbăticiune mai poate fi numită om). Cunosc, din auzite, cel puțin încă un exemplar al speciei: pe Alexandru Andrieș, muzicianul. I-aș da un apel, să-l întreb dacă-l pot pomeni aici. Dar n-am cum. Răstălmăcind incipitul de poveste, pot spune că „Dacă ar fi fost, nu s-ar mai fi povestit...”. Și, pe bune, ce-aș mai fi putut zice aici, dacă ar fi existat în viața mea un celular? Cu toate astea, am avut odată unul, ceea ce dovedește iarăși că lucrurile nu sunt chiar așa cum ni se-arată.

Se întâmpla cu ceva ani în urmă. Nu, nu era cadoul pentru cei patruzeci de ani pe care-i împlinisem, deși familia încercase să mă conecteze la rețea și cu tertipul ăsta. Era numai un aparat janghinos, pe care-l plimbam prin buzunare doar pentru că nu sunt un tip absurd. Adică n-o țin până-n pânzele albe cu ceva, doar fiindcă așa mi se cășună. Am acceptat așadar firul invizibil, destinat să mă lege de ultimele zile ale mamei. Plecasem precum Tezeu, cu ceva treburi prin țară. Nu mai țin minte ce minotauri aveam de învins, iar telefonul ăla putea să mă anunțe că. Trăiam cu spaima de țârâitul lui mai ceva ca Damocles, curteanul din Siracuza. Căci apelul acela ar fi prelungit, până în colțul de țară unde mă aflam, falsetul final al unui cântec de lebădă.

În rest, am fugit de telefonul mobil. Ca dracul de tămâie. În tinerețe, atunci când abia apăruse pe la noi, l-am considerat un lux. Lăscăile nu s-au lipit de mine în viață, așa că am învățat repede să mă țin departe de tot ce nu-mi este necesar. Mai mult, am fost și-o fire care nu s-a prea legat de obiectele din jurul ei. Nu mi-am iubit hainele, mobilierul sau aparatele electrocasnice. N-am avut parfumuri scumpe, nici ochelari de soare. Nu m-am dat în vânt după umbrele și ceasuri de mână (când întreb pe stradă despre ora exactă, ca atunci când eram țânc, ceilalți mă privesc chiorâș: acum ceasul îl ai pe telefon, cum să nu știi pe ce lume te afli?). N-am purtat costum sau cravată, n-am avut o geantă de firmă sau pantofi scumpi. Nu știu ce-s ăia adidași originali. Toată lumea mă cunoaște purtând veșnica mea șapcă cu cozoroc, pe care-o folosesc doar ca să-mi apăr ochii de soare. Port o singură pereche de încălțări, până se duce naibii de-atât mers pe jos, căci nici mașină nu am. Nici măcar una de tuns. N-am avut casetofon, iar primul calculator l-am primit pe la treizeci de ani. Chiar dacă scriu mult, nu mi-au plăcut stilourile elegante, cu penița făcută din nu știu ce metal prețios. Am preferat pixul sau tastatura. Am avut doar grija instrumentelor mele muzicale, fiindcă ele mi-au pus pâinea pe masă. Chifla lăutarului, mai degrabă. Așa că, privindu-mă din afară, mi se pare naturală reacția mea, de respingere a telefonului mobil. Un obiect în plus, deci grade de libertate în minus. O bătaie de cap suplimentară, cu cartele, încărcător și grija permanentă de a nu-l pierde. 

Pe vremea tinereții mele, mașinăria era și foarte scumpă, încât nu mi-o permiteam chiar dac-aș fi vrut-o. Apoi am prelungit distanțarea asta față ea, până s-a cronicizat. Mi-este și mie clar că acum nu mai e vorba de bani: telefoanele sunt date gratis la întocmirea abonamentelor, căci firmele nu mai știu ce să născocească pentru a prinde cumpărătorul cu arcanul. La pachet cu voma de minute, pe care nu le-ai putea vorbi nici măcar în gând. Chiar nu știu oameni capabili să epuizeze aceste oferte ipocrite, deși îi simt căznindu-se zilnic s-o facă, prin mijloacele de transport, când storc din răsputeri niște dialoguri inutile, de doi lei. Este ca și cum un restaurant ți-ar oferi o farfurie plină cu cinci litri de ciorbă, numai pentru că-și acoperă prețul ei în alte moduri. Poftă bună, frate! Tactică asemănătoare acelor vacanțe în regim all inclusive sau, și mai și, ultra-all inclusive (poate că a doua variantă asigură, cine știe, un pachet de milioane de minute de trăncăneală, cu rudele și prietenii, despre cât de minunat este serviciul turistic respectiv).

*

Fac o digresiune și dau telefonul pe mut, tocmai pentru că m-a intrigat nelămurirea mea, privitoare la diferența dintre cele două propuneri de vacanță. Accesez repede un site, Direct Booking se numește. Apoi revin la textul meu, dar calculatorul mă anunță, printr-un soi de clopoțel care m-a și speriat, că pot vorbi online cu unul dintre operatori. Super! Voi salva conversația mea succintă cu Andreea Alexandra:

Ea – Bună dimineața.

Eu – Bună dimineața. Călin mă numesc. Eram curios prin ce se diferențiază serviciul ultra-all inclusive, față de unul all-inclusive. Mulțumesc.

Ea - La Ultra All Inclusive aveți și băuturile alcoolice și non alcoolice de import. La All Inclusive aveți doar băuturile alcoolice și non alcoolice locale.

Eu - :) Amuzant. Mulțumesc. Vă doresc o primăvară frumoasă.

Ea – Cu multă plăcere. Asemenea.

Sunt anunțat apoi, prin același clopoțel deranjant, că Andreea Alexandra a părăsit conversația. Pentru dialoguri asemănătoare, unde nu se comunică nimic, dar se lasă impresia de promptitudine și profesionalism, telefonul trebuie pus la încărcat de cu seara, pentru ca la șapte dimineața, mirați că-și scoală amicii din somn, oamenii să-și poată începe flecărelile obositoare, despre ce-au făcut ieri și ce vor urma să facă astăzi.

*

Un telefon moca aș fi putut obține și altfel, nu acceptând musai un abonament. Câțiva ani am trăit în casa socrilor. Ea era administratorul blocului. Post cu răspundere, aflat mai mereu în colimatorul primăriei de sector. Asta se petrecea în Rahova, iar în preajma unor alegeri locale, toți responsabilii de scară au primit câte un telefon mobil, bine burdușit cu minute. Direct de la domnu’ Vanghelie. Să-i trăiască familia! Cică pentru înlesnirea dialogului între oficialități și populație. Sau altfel, fiindcă jucam săptămânal fotbal cu niște tovarăși care învârteau afaceri necurate cu decodări și carcase. Ca să nu mai zic de faptul că fratele meu lucra la Vodafone! Dar eu am preferat să mă strecor prin viață cu buzunarele goale, fără apăsarea că oricine m-ar putea căuta oricând poftește; fără temerea că voi uita să-mi dau telefonul pe modul silențios, atunci când situația ar fi impus-o; fără căștile alea, vârâte înspre trompele lui Eustachio, și lipsit de aportul handsfree-ului, din microfonul căruia să ronțăi între două replici picante. Bun, sunt de acord că viziunea mea este prezentată până acum doar dintr-o singură perspectivă: cea critică. Voi vorbi mai departe și despre partea întunecată a Lunii, așa cum am dibuit-o ca om invizibil. Pentru că unul fără mobil ajunge să nu mai fie zărit de ceilalți, prea prinși în tot ceea ce au de rezolvat la telefon. Mai ales dacă nici cont de Facebook nu are.

Nu credeam să-nvăț a deveni invizibil vreodată;

Pururi văzusem asta la televizor, entuziasmat de filmu-mi,

Ochii mei nălțam visători la ecranul

Telecinematecii.

Telecinemateca asta era emisiunea la care mă holbam cu nesaț în copilărie. Se prezenta mereu un film de colecție, precedat de un generic cu muzică frumoasă, compusă de Charlie Chaplin (care, că tot veni vorba, n-a avut nici el telefon mobil). Pelicula Omul invizibil m-a fascinat atât de tare, încât petreceam mult timp gândindu-mă cum aș putea deveni aidoma lui Griffin, eroul principal al filmului și-al cărții lui H.G. Wells. Aveam să aflu răspunsul frământărilor mele cu părul deja albit. Deși îmi continuam drumurile zilnice prin oraș, eram absolut de nevăzut. De negăsit. Nimeni nu putea da de mine, odată ce plecam de lângă postul telefonic din biroul unde lucrez. Voluptatea resimțită o savuram ca pe un sentiment aparte, confirmându-mi certitudinea că ne suntem singurii stăpâni. Lăsam temerile deoparte, să zicem cele privitoare la viața fiicei mele. Crescuseră atâția copii, fără să fie controlați în fiecare moment, iar eu fusesem unul dintre ei. Nu este oare de ajuns pisălogeala de-acasă a părinților? A celor incapabili de un dialog onest cu progenitura și dependenți de patinajul artistic digital, făcut fără măsură pe ecranul telefoanelor smart. Cu orele. Chiar în plină discuție. Plângându-se, culmea, de lipsa timpului.

Lăsam și urgențele în plata Domnului, căci ce dracului poate fi atât de urgent, încât să-ți răpească bucuria liniștii? Îmi rezolvam problemele zilnice cu toane de funcționar, consultându-mi poșta electronică o singură dată pe zi, dimineața, ca pe vremea marilor corespondențe. Asta îmi era de-ajuns să supraviețuiesc. Sigur, se întâmplau în jurul meu tot soiul de lucruri, iar ciudățenia unora dintre ele mă făcea, câteodată, să mă gândesc cu jind la capacitățile unui telefon mobil: de cele mai multe ori, spre exemplu, aș fi făcut poze sau aș fi filmat, ca dovadă la. Nu știu, hoți de buzunare, să zicem. Sau mașinile parcate aiurea. Vreun dobitoc trecând pe verde sau câte un șofer cretin, stropind pietonii din cap până-n picioare. Alteori aș fi sunat la 112, sensibilizat de câte-o neregulă gravă sau de câte-un nenorocit aflat în suferință. Dar, gândindu-mă mult mai bine la lucrurile astea (unul care n-are celular, își poate permite luxul să reflecteze mai mult la existență), mi-am dat seama că astfel de atitudini vor transforma cetățeanul în polițist cu jumătate de normă. Unul aflat sub veșnică acoperire („înfășurat în manta-mi”), gata să pârască la orice colț de stradă. Sau în jurnalist de investigație, fără legitimație. Legitimând – la rândul său – trusturile de presă, prin livrarea unor materiale filmate ca mărturie. Nu era ok, cum nu era ok că fiecare prostănac se oprea în mijlocul drumului, pentru un selfie. Sau ca să imortalizeze, într-un joc de pixeli, nuanțele teribile ale naturii și freamătul ei neînțeles. 

Există situații când lipsa telefonului mobil ajunge să-ți încurce binișor existența. Asta-i adevărata față întunecată a Lunii! Bunăoară, atunci când circuli cu trenul de noapte și trebuie să cobori într-o haltă mică. La ora la care toți din jurul tău dorm. Sau când te trezești într-un oraș necunoscut – la Chișinău am pățit-o –, unde organizatorii festivalului pentru care urmează să cânți n-au venit să te aștepte la gară. Așa cum promiseseră s-o facă. Că s-a lăsat cu gudioj la tocika, și-au băut până dimineața vodeară cu bratanii. Realitatea se poate împotmoli însă și la București: ai petrecut puțin mai mult cu prietenii, cât să nu mai circule RATB-ul și metroul. Ieși pe străzi. Taxiuri nexam. Cum faci comandă?

Mai sunt și alte tipuri de circumstanțe, când lipsa telefonului mobil poate fi recepționată chiar ca un act discriminatoriu. Cu tot terorismul din lume și cu toată grija oficialităților pentru noi, ăia de la coada vacii, nu înțeleg nici în ruptul capului de ce să nu-mi pot consulta e-mail-ul – în Germania mi s-a întâmplat asta –, decât dacă dau numărul meu de mobil? „Păi nu ți-am spus că n-am?! Ce să-ți fac eu dacă n-am! De unde să dau? N-am!” Unii amici m-au sfătuit să scriu un număr la oha, doar cât să pot completa formularul. Dar intri după aia la alte belele. Pe bune, cu o glumă de-astea poți ajunge și la bulău. Iar eu nu mi-am dorit așa ceva! Dar, pur și simplu, am hotărât să-mi duc traiul fără telefon. Păi ce, mă condiționezi tu, Statul, să am aparat celular? De ce? Pui cumva umărul la afacerile private, ale firmelor de telefonie mobilă, care-ți asigură, de fapt, controlul complet și relativ comod asupra noastră? Atunci, măcar zi așa, tăticule!

La Anticariatul Unu am mai pățit una. Mergeam des la sediul lor, pentru câte-un volum despre care aflasem în prealabil, de pe site, că era disponibil. Dar acolo nu mai reușea nimeni să dea de carte, așa că eram sfătuit să întocmesc un formular electronic de comenzi. Nu puteam niciodată trece la pasul următor, când aș fi încheiat practic comanda, din același motiv: că trebuia să completez cu numărul meu de telefon. Am încercat s-o fac cu cel al postului fix din birou. Deși tot din zece cifre, ăsta nu a funcționat niciodată. Anticarul m-a sfătuit, la fel, să adaug un număr la șto, cât să-mi văd cartea în bibliotecă. Păi dacă tot nu contează ce înscrii acolo, la ce mai este bun s-o faci?

Aici este o problemă, serios vorbesc. Pentru că există o grămadă de oameni care, să luăm un exemplu, n-au fier de călcat în casă. Ăstora nu le place să calce și nici nu-i deranjează cutele hainelor. Nu pun preț pe ele. Dar pot trăi, bine mersi, în urma acestei alegeri. Tot un aparat e și telefonul ăsta mobil, nu-i altfel de lighioană, dar fără el ți-e dificil câteodată să-ți duci zilele. Nu înțeleg de unde poate veni asta, dar simt că la mijloc este numai orgoliul că acolo, adânc înșurubată în siliciul celularului, se află toată povestea unei vieți contemporane: agenda cu contacte, pozele cu ăia dragi, filmulețele din vacanță, selfiurile și instantaneele zilnice, muzica preferată, jocurile de frecat la metrou, contul de Facebook și dovezile tranzacțiilor făcute prin bancă. Iar fără astea pare că ești pielea pulii. Dar, chiar așa, cum arată oare un om rămas fără piesele astea de puzzle? Ce rămâne odată cu resetarea lor sau cu ștergerea datelor? Unde-i sufletul, atunci când telefonul dispare? („Mie redă-mă!”) Când îl pierzi, îl uiți pe undeva sau îți este furat. Cum poți supraviețui unui astfel de coșmar, când memoria îți pare pusă la index? („Pot să mai re-nviu luminos din el ca/ Pasărea Phoenix?”).

Chiar săptămâna asta, cu gândul la articolul pe care-l citiți, am rămas surprins când un prieten mi-a povestit cum s-a răsturnatul cu caiacul, într-o excursie pe care-o făcuse în Cambodgia. Și că i s-a futut telefonul mobil. Unde-avea totul. Totul! Rezervările pentru avion și hotel, accesul la contul bancar personal, câteva contacte ale unor români pripășiți pe-acolo. S-a simțit singur pe lume/ de Hector Malot/ Și-a făcut la gură spume/ că pierduse tot. Dar s-a regrupat repede, zicându-și că, la capăt de lume fiind, ar trebui s-o-ncerce și pe asta. Să trăiască, adică, fără celular, toate cele opt zile rămase din călătoria prin Asia. A făcut-o, uscându-și cu mare grijă banii recuperați din barcă și folosindu-se numai de cafenelele cu internet la dispoziție.

Acolo, în îndepărtatul Phnom Penh, cineva s-a gândit la mine. Știa că trăisem așa o viață întreagă, căutat – de cei care nu puteau fără mine –, ba pe telefonul nevestei, ba pe-ale prietenilor lângă care mă aflam ocazional. Plecând de la locurile întâlnirilor cu cei care întârziau mai mult decât sfertul academic. Iar asta fiindcă telefonul mobil a călcat în picioare principiul simplu, al punctualității, de la care ar trebui să pornească toate lucrările oamenilor. Ceva la fel de obișnuit, ca acordajul instrumentelor înainte de concert. Sau ca semnul dirijorului care le-adună pe toate în același loc, în vârful ascuțit al baghetei. Mereu aud în jurul meu indivizi transpirați, sunând ca să-și scuze gâfâit întârzierea pricinuită – zic ei – de traficul înfiorător. Mințind că mai au doar o stație de făcut cu metroul, când ei se află, de fapt, la celălalt capăt al liniei.

De-acolo, de departe, de sub cerul khmer, amicul meu mă văzuse chiar mai clar decât mă puteau întoarce oglinzile: ca pe singurul om cu scaune netulburate de apeluri și ca pe visătorul privind fără saț lumea, nu replica ei de pe ecranul tactil. Când ochii mei nălțam visători la steaua singurătății, să-mi bag picioarele dacă aveam nevoie și de alte alea, de scroll sau de validarea prin like, a cuiva sau a ceva. Lumea îmi apărea întreagă, atât cât o puteam desluși prin lentilele ochelarilor, ca un pepene bun de împărțit cu prietenii. Însă pe-aceștia îi descopeream întotdeauna cocoșați, privind pe touchscreen la niște cantalupi abstracți, aflați în ofertele magazinelor alimentare. Erau complet desprinși de ciripitul păsărilor, prin căștile pline de ceară, și se întrebau cum naiba ar putea da de mine, cât să ne răcorim cu harbuz.