„Fraților, surorilor, asta-i vocea copiilor!”, „Romii dacă sunt uniți îi doboară pe rasiști!”, „Rasismul ucide sufletele copiilor!” Sunt strigătele unui grup de fete pe la 10-12 ani, care răsună de pe trotuarul foarte îngust de vizavi de Ministerul Educației Naționale. În jurul lor e plin de presă, jandarmi, părinți și activiști.

Marți, 18 iulie, căldură mare. În fața Ministerului Educației s-au adunat câteva zeci de oameni convinși că s-a comis o nedreptate – a avut loc un gest rasist care a vizat direct niște copii. În iunie, în timp ce participau la un concurs național de interpretare la Palatul Copiilor din București, copiii romi din Orchestra Asociației Matias din Jilava și părinții lor au fost jigniți și acuzați de furt fără nicio dovadă de către coordonatorul competiției, profesorul Nicolae Antonescu.

Copiii strigă în cor „Jos rasismul!”, iar eu stau de vorbă cu Simina Renea, profesoara lor de muzică de la Asociația Matias. Nu e romă, cum nu sunt nici unii dintre elevii care-au venit azi să protesteze împreună cu colegii lor romi. Când discutăm despre ce s-a întâmplat la Palatul Copiilor îmi spune că a fost vorba, fără doar și poate, de discriminare. Copiii sunt din Jilava și au participat la concurs îmbrăcați în port tradițional rom.

Simina îmi povestește că o fetiță de clasa întâi i-a spus că nu vrea să mai cânte sau să mai meargă vreodată la concursuri, pentru că o face lumea hoață. Fetița e lângă noi. O întreb ce s-a-ntâmplat, se rușinează, dar dă din cap hotărâtă a nu, când aduc vorba de concursuri. Alți colegi de orchestră i-au spus profesoarei că nu mai vor să mai poarte haine tradiționale rome, ca zice lumea de ei că-s țigani, adică hoți. I-a adus la protest ca să le ridice moralul, să le arate că au drepturi egale, pe care unii dintre adulți sunt pregătiți să le apere. Nu-și dorește ca elevilor ei să le fie rușine de etnia lor, deși unii dintre ei, „mai albi”, ar putea să se ascundă.

În mijlocul mulțimii cu portavoci și pancarte pe care scrie „Jos rasismul din școală”, „Școală pentru toți elevii” și „Afară cu profesorii rasiști din școală”, stă Delia Grigore, Președinte al Asociației Centrul Romilor „Amare Rromentza” și lector universitar la secţia de Limbă şi Literatură Rromani a Facultății de Limbi şi Literaturi Străine din Universitatea Bucureşti. N-ai cum să n-o remarci: e înconjurată de presă, dă declarații la foc continuu, cu glas sonor și frazare decisivă de profă. La rândul ei, e îmbrăcată în port rom, stilizat, dar care amintește clar de tradiția în care s-a născut. În toată agitația din jurul ei, printre profesori romi sau nu, ONG-iști de la Roma Educational Fund for Romania, membri ai Uniunii Civice a Tinerilor Romi și membrii Asociației Matias din Jilava, Delia stă cu ochii țintă pe clădirea ministerului. Așteaptă să intre ca să depună un memoriu inițiat de organizația pe care-o conduce, în care cere ministerului să-și asume o campanie împotriva rasismului în școli.

Pe acel 18 iulie s-au împlinit zece ani de la adoptarea Ordinului 1529/2007, care tratează problematica diversității culturale (etnică, religioasă, lingvistică etc.) în programa școlară. Tot în 2007 a fost emis și un ordin de interzicere a segregării, care nu mai permitea școlilor să aibă clase „speciale” pentru elevii romi. Ordinul, însă, nu era însoțit de un plan de implementare. Planul a apărut abia pe final de 2016, adoptat de Ministerul Educației sub conducerea tehnocratului Adrian Curaj. Implementare, dar fără buget sau responsabili. „E un plan, așa, utopic”, râde Delia amar când stăm de vorbă la câteva zile după protest.

În ultimii zece ani, societatea civilă romă a cerut încontinuu reprezentare corectă în educație și legi clare împotriva rasismului. Tot ce-au reușit să obțină concret e modificarea programei de istorie la clasa a VII-a, care include acum și două teme despre sclavia și Holocaustul romilor. Programa a intrat în vigoare în anul ăsta de învățământ, dar mai e cale lungă până se vor scrie manuale conform ei. Și rămâne de văzut cum vor fi scrise. „Mi se pare oricum foarte puțin”, spune Delia și apasă tare pe acel „foarte puțin”. Cât stăm de vorbă se aprinde ușor, râde ironic, e auto-critică și tranșantă, dar întotdeauna îi revine în voce vehemența amestecată cu dezamăgire. „Aproape nicio mișcare în zece ani.”

Imagine de fundal din „Aferim!”. Grafic realizat cu ajutorul canva.com

„Chiar pe uliţele oraşului Iaşi, în tinereţele mele am văzut fiinţe omeneşti purtând lanţuri în mâini sau la picioare, ba unii chiar coarne de fier aninate de frunte şi legate prin coloane împrejurul gâtului. Bătăi crude, osândiri la foame şi la fum, închidere în închisori particulare, aruncaţi goi în zăpadă sau în râuri îngheţate, iată soarta nenorociţilor ţigani! Apoi dispreţul pentru sfinţenia şi legăturile de familie. Femeia luată de la bărbat, fata răpită de la părinţi, copiii rupţi de la sânul născătorilor lor şi răzleţiţi şi despărţiţi unii de alţii, şi vânduţi ca vitele la deosebiţi cumpărători, în cele patru colţuri ale României.” (Mihail Kogălniceanu, într-un discurs susținut în 1891, în cadrul Academiei Române)

Am stat mult de vorbă cu Delia Grigore despre rasism, discriminare și segregare etnică, pentru că are multe de spus. Predă romani de 19 ani și e activistă pentru drepturile romilor cam de tot atâția. Am vorbit despre rolul mass media în propagarea stereotipurilor, despre lipsa de implicare a instituțiilor publice în lupta cu rasismul, despre instrumentele anti-discriminare adeseori disfuncționale de care dispune societatea civilă romă, despre cum e să predai romani și să formezi profesori care să ducă limba mai departe.

Delia Grigore are soluții, concepe planuri, vede lucrurile strategic – spune că e pesimistă, dar pare, de fapt, incredibil de tonică și activă. Însă de fiecare dată când încearcă să tranșeze sursa problemei, se întoarce, mereu un pic mai tracasată, la educație: „Rasismul e îngrozitor. Și de unde e îngrozitor? Din școală.” Școala e cea care nu ia atitudine împotriva profesorilor rasiști, care traumatizează copiii romi și îi ține segregați. Școala nu încurajează romii să-și îmbrățișeze identitatea etnică și nu le oferă profesori bine pregătiți. Iar elevii majoritari, care nu sunt romi, învață adeseori că e ok să te faci rasist când te faci mare, tot de la școală.

La școală am cunoscut-o și eu prima dată pe Delia Grigore, acum vreo 13 ani, pe holurile de la Limbi Străine din strada Pitar Moș. Mi se pare neschimbată. Atunci, ca și acum, vocea ei sonoră și un pic guturală mi-a adus aminte de Maria Tănase. Și atunci își purta părul lung împletit și era îmbrăcată „cu fuste”, cum zice ea. Mulți dintre noi, studenții, ne opream să ne uităm la ea ca la ceva exotic pentru holurile întunecoase și sobre. Era o admirație bazată, însă, pe o formă de rasism cu care Delia s-a confruntat din prima zi când a intrat în facultate ca asistent la catedra de romani. A oprit-o portarul la ușă: „«Ce vrei, mă? Unde te duci?»” S-a pierdut și n-a știut ce să răspundă, dar a intervenit o studentă pentru ea. La fustele tradiționale sau semi-tradiționale, stilizare a portului rom, n-a renunțat și n-o să renunțe, chiar dacă, la 45 de ani, bodyguarzii încă o urmăresc prin magazine și o mai dau și afară. Spune că ar putea să profite de faptul că are pielea albă. N-o face, pentru că nimic nu pare să fie mai important pentru ea decât asumarea.

În timp, a învățat să răspundă și la șicane. Unele au venit din partea colegilor: glume inocente adeseori, dar cu substrat rasist. Era la început de carieră universitară, când un coleg de la turcă a întrebat-o dacă la folclor rom predă dansul din buric. „«Domnule profesor, dansul din buric nu e specific romilor, ci perioadei otomane, sclaviei... la turci. La dumneavoastră!»” Râde când povestește asta, dar nu și când amintește de un episod grav de rasism de la Limbi Străine. Cu câțiva ani în urmă, cineva a scris „Moarte țiganilor” pe ușa catedrei de romani. Profesorul Gheorghe Sarău, fondatorul departamentului de romani de la Limbi Străine, astăzi consilier la Ministerul Educației, a rugat-o să șteargă ușa. Delia s-a supărat și a refuzat. N-ar fi vrut să ascundă ce s-a-ntâmplat, ci să ceară anchetarea incidentului. A șters profesorul Sarău, cu mâna lui, iar Deliei, pentru o vreme, spațiul Universității nu i-a mai părut sigur – nici pentru ea ca profesor rom, dar nici pentru profesorul Sarău, care e nu e rom. „Dacă e să ne omoare, ne omoară pe amândoi. Nu-l salveză pe el. Ba chiar s-ar putea să-l pedepsească pe el și mai rău, că s-a dat cu țiganii.”

„«Țiganca asta a luat 10 la Capacitate!» Țigancă.”

Asta-mi povestește Andra Hartac, 18 ani, de etnie romă, când o întreb de ce a venit la protestul din fața Ministerului Educației. Pentru că a durut-o să audă asta de la părintele unui coleg, când s-au afișat rezultatele la examenul pe care ea-l luase cu 10 la română și 9,50 la matematică. A șocat-o cazul copiilor din Jilava, „mai ales că astfel de lucruri vin din partea unor oameni care ne formează, care-ar trebui să ne deschidă mintea. Și înainte să ne deschidă mintea, ar trebui să ne deschidă sufletul. Să ne facă să ne acceptăm unii pe alții așa cum suntem.” Simte dublul standard impus romilor: la liceu, doar câteva colege în care are încredere știu că ea e de etnie romă. Pentru toți ceilalți, „dacă un român e deștept, un țigan trebuie să fie de zece ori mai deștept! Pentru că indiferent [ce-ar face], «țiganul tot țigan rămâne...»

Din dublul standard se naște și neasumarea. Delia și-a ascuns identitatea etnică toată copilăria. Era literă de lege în familia ei: dacă te emancipezi, înveți și ai și privilegiul unei piei deschise la culoare, poți să te ascunzi toată viața. Până în ‘90, a trăit cu un rasism „discret”, impus de Partidul Comunist – o falsă egalitate. Toți oamenii erau „tovarăși”, iar Partidul nu-ți dădea voie să spui „Băi, țigane, ia du-te naibii!”. Însă același Partid-stat nu recunoștea oficial minoritatea romă, iar neoficial, romii erau împiedicați să avanseze în ierarhiile profesionale.

Delia avea 18 ani și intrase la facultate în 1990, când lucrurile au început să se schimbe. A intrat la Litere și a început să meargă la cursul facultativ de limbă romani al profesorului Sarău împreună cu un alt coleg. Nu-și recunoșteau încă etnia. „«De ce-am venit noi la cursul ăsta, măi, Sorine?» «Păi, am venit și noi, așa, că ne place cu țiganii ăștia...» Abia după ce-am terminat facultățile și ne-am întâlnit, am început să spunem: „«Băi, noi eram țigani, nu-i așa? De-aia veneam»”, râde Delia acum. După Revoluție, statul român a recunoscut oficial etnia romă. Odată cu asta, a apărut și discursul despre drepturile minorităților, iar Delia și-a asumat etnia. Numai că, „în secunda doi după ce ne-am asumat, rasismul a început.”

Rasismul anti-rom, latent în perioada comunistă, a devenit explicit după Revoluție. Una dintre formele de rasism, segregarea rezidențială și existența școlilor segregate etnic, a fost rezolvată repede și prost. Înainte de ‘89, statul construise școli în satele izolate, de romi. Odată cu desființarea sistemului de repartiție a profesorilor după Revoluție, în localitățile respective nu mai ajungeau decât profesori slab pregătiți – cei buni alegeau să evite comunitățile sărace și greu accesibile. Școlile romilor, rămase fără profesori, cu puțini elevi și adeseori aflate într-o stare avansată de degradare fizică, au fost desființate. Fără evaluări, fără reparații, fără strategii de aducere a unor profesori mai buni. Copiii romi au fost trimiși la școlile majoritarilor. Ca și în cazul desegregării școlilor din Statele Unite, după cazul Brown v. Board of Education, tot etnicii minoritari au avut de suferit, pentru că asupra lor a căzut povara „integrării”.

Delia numește perioada respectivă „o desegregare dezordonată, greșită... tâmpită!” Mulți copii romi săraci au ales să nu mai meargă la școală, pentru că „la 10 kilometri nu te duci! Mai bine zis, n-ai în ce să te duci. Pantofi nu ai, și în papuci te duci la un kilometru, dar la zece nu te mai duci, că se rod mai rău. Sărăcia, care provine tot din rasism, e cauzată clar de excluderea istorică a romilor de la sclavie, Holocaust și până acum.” Copiii romi care au ales să-și continue studiile la școlile în care au fost mutați, s-au confruntat cu atitudinea „S-a desființat școala din țigănie! Vin țiganii peste noi!”

Cazurile de școli „desegregate”, însă în care elevii romi erau izolați într-un corp separat de clădire sau în clase separate, continuă să fie semnalate - cele mai recente sunt de la Iași și Suceava. În alte situații, mulți părinți români au ales să-și retragă copiii din școlile „desegregate”, iar directorii și profesorii n-au făcut nimic ca să pregătească integrarea romilor. „A fi brunet într-o școală care nu-i pregătită să înțeleagă ce-nseamnă interculturalitatea, diversitatea, minoritățile e ca și cum ai fi bătut cu pietre”, spune Delia. Copiii discriminați trăiesc o traumă psihologică gravă. „Simt că le atârnă negritutea pe față, ca și cum ar fi de piatră.”

„Controlați copiii și aduceți telefonul și banii pentru că am chemat poliția.”

„Timp de 20 de ani nu a dispărut nimic și ați apărut voi acuma… Dacă nu găsiți la copii, controlați și mămicile.”

„Unii părinți au fost mai vigilenți și au fost atenți la genți când v-au văzut cum arătați!”

Sunt replici adresate copiilor din Orchestra Asociației „Matias” și părinților acestora, la Palatul Copiilor. „Mă întreb ce efecte au aceste injurii asupra dezvoltării și stimei de sine a acestor copii si adolescenți?”, scrie pe Facebook Florin Nasture, activist rom.

Îl sun pe dl. Nicolae Antonescu, profesorul de la Palatul Copiilor acuzat de discriminare. E dezamăgit că vreau să vorbim despre asta și nu despre activitatea de la Palat. Îmi spune că acuzațiile care se aduc sunt aberații și n-are ce să comenteze. Comentează, totuși. Spune că tot ce a făcut a fost să semnaleze furtul profesoarei de la Jilava și să-i ceară o investigație, firească, după părerea lui. Spune că elevii de la Matias au distrus gala de premiere a concursului de interpretare, la care au apărut în port tradițional rom și cu bannere de protest împotriva discriminării. După dl. Antonescu, el și ceilalți participanți au fost cei discriminați. „În mod abuziv, au distrus un eveniment. Totul a fost o invenție și au mers pe o premisă falsă cu totul. (...) Mi-e foarte silă de momentul ăla.”

„Păi, da, copiii de la Matias s-au dus de obraznici să-și strige durerea la gală”, spune Doinița Mihai, de la Asociație. „Care-i ăla, doamnă, care să se-ntoarcă de pomană? După ce-ai stat o zi întreagă cu emoții, să aștepți să-ți vină rândul să cânți, să pleci acasă, iar apoi - era ceasul 8:30 - de pe drum să te sune, să ne-ntoarcem.” Au fost amenințați atunci că vor fi dați pe mâna poliției, povestește aceasta.

Memoriul de protest față de situația de rasism de la Palatul Copiilor a fost depus pe 18 iulie. Cere ceva ce-ar trebui să se întâmple în România, dar nu e cazul. Cere, pe puncte, reluarea și actualizarea Ordinului 1529 împotriva discriminării, un plan național de combatere și prevenire a rasismului în școală, cu o metodologie de implementare și un sistem de monitorizare a implementării, plus o campanie națională anti-rasism. Fix când să-l depună Delia și colegii ei din societatea civilă romă, li s-a închis ușa în față. La propriu. Pe motiv de pauză de masă.

În ziua în care au depus, în cele din urmă, memoriul la minister, Delia și colegii săi activiști au stat de vorbă informal cu reprezentanții ministerului, despre rasismul din școlile românești. La masă cu ea, dar de partea cealaltă a baricadei, stătea profesorul Sarău – mentorul ei, colegul ei de catedră și omul alături de care a semnat cărți despre istoria și cultura romilor. Pe profesorul Sarău Delia l-a întrebat atunci dacă se dezice de ceva ce spusese cu ani în urmă: că, dac-ar putea, ar scoate cu seringa rasismul din capul profesorilor din pre-universitar. Nu s-a dezis. A confirmat că situația e extrem de gravă, mai ales în grădinițe și la clasele I-IV. „Învățătoarele și educatoarele fac din rasism o operă de artă. Habar n-au de interculturalitate. Nu fac la liceul pedagogic nimic despre diversitate, alteritate, nimic”, ar fi spus profesorul în timpul discuției din minister.

Soluția, la care-au ajuns împreună în discuția de la minister, pornește de la profesori. Dacă aceștia ar fi educați să aibă o atitudine mai puțin rasistă, elevii ar prelua-o ulterior. Delia se mai gândește și la o campanie anti-rasistă, în școli și în Palatele Copiilor din toată țara - spune că ar preda chiar ea, pe gratis, un curs de interculturalitate.

„Sunt lucruri care nu costă bani. Să vrem să facem. E chestiune de voință politică.”

Politica, însă, se lasă așteptată. Pe 9 septembrie, când m-am întâlnit a doua oară cu Delia Grigore, trecuseră mai bine de 30 de zile de la depunerea memoriilor la minister. Niciunul nu primise răspuns. Într-un fel sau altul, Delia se aștepta la asta. La întâlnirea informală din iulie, ministerul a spus că practic n-are ce să facă, până nu decide Consiliul Național de Combatere a Discriminării (CNCD) dacă a fost într-adevăr discriminare. Doinița Mihai, de la Asociația Matias, îmi spune că încă n-au depus plângere la CNCD împotriva prof. Antonescu. Au așteptat să treacă termenul legal de 90 de zile în care ar fi putut fi reclamat la Poliție presupusul furt de la Palatul Copiilor. La ora publicării materialului, plângerea la CNCD era în curs de depunere. Iar de la data depunerii, după cum Delia Grigore știe prea bine, mai e mult până departe. Până la un răspuns.

În 2015, organizația pe care o conduce Delia a depus o plângere la CNCD împotriva Radio Zu. După Ziua Limbii Romani din România, pe 16 iunie, recidiviștii Buzdugan și Morar au dat pe post o „poezie”. Poate fi în continuare ascultată online și e o mostră clară de black face audio. E citită în acel așa-zis accent rom, despre care Delia spune că n-are nicio legătură cu limba romani. Începe cu „Taves bahtalo, domnule Morar, și bine v-am ciordit.” Afirmă că în limba romani principalele cuvinte sunt „a fura” și „a ciordi”. A durat un an ca CNCD să decidă că emisiunea a fost jignitoare la adresa demnității romilor și să emită un avertisment pentru Radio Zu. Deliei i-a părut rău că nu s-a lăsat și cu amendă, „nu că amenda ar fi fost pentru trustul acela media mare lucru, mai mult de bani de semințe. E foarte mică. Însă, totuși simbolic au fost avertizați să nu mai facă așa.”

Simbolic. Când obosită, când furioasă, Delia își tot amintește că se poate și mai rău. În 2014, de Ziua Romilor, societatea civilă romă organizase la Palatul Suțu un eveniment cu participarea lui Constantin Bălăceanu Stolnici, care recunoscuse sclavia romilor în numele boierilor și își ceruse – simbolic – scuze. „Reportajul” difuzat de Național TV despre acțiunea respectivă se intitula „Țiganii se cred rrobi (sic)” și conținea imagini cu florărese dansând, de la un cu totul alt eveniment. Petiția depusă atunci la CNCD n-a primit niciodată răspuns.

Nici petiția depusă la Ministerul Muncii pe 16 mai anul acesta, de Ziua Rezistenței Romilor, n-a primit niciun răspuns. Mai multe organizații au cerut atunci pensii pentru supraviețuitorii romi ai Holocaustului. Deși legea 189/2000 le-ar acorda acest drept, peste jumătate dintre puținii supraviețuitori rămași în viață nu primesc pensie. Există cazuri, îmi explică Delia, în care, în aceeași familie, fratele primește pensie, dar sora, deportată odată cu el, nu. Mai sunt doar vreo 200 de supraviețuitori rămași în viață, iar la vârsta de peste 80 de ani pe care o au cei mai mulți dintre ei, se sting.

„Nu se răspunde la petiții, la memorii, la scrisori, la nimic, din partea instituțiilor publice. Ăsta e stadiul în care ne aflăm la ora actuală. E greu, ce să zic”, oftează activista.

De cele mai multe ori, după ce oftează, Delia se înfurie. Când vorbim de CNCD, își amintește de cazul lui Mihai Neacșu, directorul Centrului Național de Cultură a Romilor, dat afară de la Therme împreună cu familia. CNCD-ul a amendat atunci compania pentru discriminare, iar de curând Curtea de Apel București a decis că etnicii romi discriminați trebuie să primească daune morale în valoare de 30.000 de lei. Dar Delia Grigore știe că măsurile astea punctuale nu rezolvă nici pe departe problema de fond. Pe de-o parte, școala nu le-a explicat românilor că astfel de inițiative „civilizatoare”, de excludere a romilor din spații private, sunt rasiste. Dar nici mass media n-au ajutat. „[Românii] au rămas așa, după părerea lor, cum cred ei. Au văzut la televizor clanurile țigănești, care ne-au umplut țara și ne-au nenorocit...”

Reprezentarea romilor în mass media continuă să fie o problemă. Un caz recent, care-a stârnit reacții negative puternice, e cel al articolului publicat (și șters între timp) de Adevărul, cu titlul „Zece super-bancuri despre țigani. Reacția romului când, după război, găsește acasă cinci copii în loc de trei". Pe lista de instrumente anti-rasism care nu funcționează în România, Delia pune și Legea Audiovizualului. Lipsa unui cod deontologic puternic, pe care mass media comerciale chiar să-l respecte, împreună cu o înțelegere proastă a libertății de exprimare duc la instigare la ură. Pe Delia o deranjează în mod special generalizările. „Cine-s, dom’ne, «țiganii»? Sunt și eu, se referă și la mine? «Clanurile țigănești»? Nu există! Discuți despre «romul Gheorghiță din satul X». Nu «romii»! Și nici identificarea etnică n-ar trebui să existe, pentru că trezește ură. Nu auzi niciodată «românul cutare a omorât pe cineva».”

Posturile publice de radio și televiziune, zice Delia, „se abțin. Sunt destul de politically correct.” Dar, față de alte țări din regiune, nu fac nici ele prea multe pentru romi. În Serbia și Macedonia, de exemplu, unde nu există secție de romani la Universitate, romii au la dispoziție o televiziune și un post de radio integral în romani, plătite din bani publici. În România există doar câteva emisiuni despre romi la televiziunea publică, iar, până de curând, erau vorbite preponderent în limba română.

„Poate e mai bine să ai televiziune decât secție de romani. Televiziunea vorbește poporului”, spune Delia, și adaugă că în România „parcă s-a pus căruța în fața boilor”. Da, există, secția de limba romani la Universitate, dar se adresează, până la urmă, la un nivel înalt, unui segment restrâns de populație. „Și devine din ce în ce mai inutilă.” Simbolică. La facultate se predă limba romani literară, cu o scriere standard, adoptată în 1990 la Varșovia de Congresul Internațional al Romilor. Paradoxal sau nu, vorbitorii nativi de romani din România o contestă vehement.

Dacă te duci să stai de vorbă cu un rom, „pe teren”, spune Delia, o să auzi altă limbă decât ce predă ea. Vorbitorii nativi folosesc dialecte proprii și nu recunosc limba literară. Îi spun „limba lu’ Sarău” sau „a lui Curtiade” – lingvistul rom din Albania și de la Institutul de Studii Orientale din Paris, care-a propus scrierea standard în anii ‘90. La rândul ei, Delia spune că dialectele nu mai sunt limba romani, ci un hibrid plin de „românisme”. „Limba romani din păcate s-a pierdut. Nu e vina oamenilor – bine c-au păstrat-o și-atât.”

Cât Delia îmi predă o scurtă lecție de romani, în cameră intră artistul rom Viorel Curt – la fix ca profesoara să-și demonstreze ipoteza: limba literară trebuie adaptată la nevoile oamenilor. În România, pentru „timp” majoritatea romilor folosesc „timpo” sau „vreamia”, împrumuturi din limba română. Există, însă, în romani, vechiul cuvântul „vaht”. Viorel o ascultă mirat și dă din cap: nu-l știe, deși e rom spoitor și vorbitor nativ. El folosește „timpo”. QED, zice Delia. „Vaht” apare în manuale alături de celelalte variante, însă e un cuvânt străin pentru nativi. „«L-a inventat Sarău! Ia uitați-vă, mă! De unde să vorbesc eu așa?»”

„E dureros și pare straniu ca un vorbitor nativ să nu știe cuvinte în propria sa limbă”, zice Delia, dar e lesne de-nțeles de ce. Dincolo de marginalizarea sistemică, romii nu au un stat național care să impună o limbă standard, așa cum face Ungaria cu etnicii maghiari din România. Așa că tot ce ajunge la oameni ca standard centralizat, național și internațional, e suspect. Și e vina mișcării romilor, zice Delia – și se auto-include. „N-am reușit să facem nimic pentru a face puntea între partea științifică, care pare artificială și complet în afara realității, și limba vorbită de oameni. Așa cum e ea, cu multe românisme. Nu-mi place, vreau s-o îmbunătățim – doar că momentan e o ruptură totală, o prăpastie între științe și vorbitorii cărora ar trebui să le mulțumim că au păstrat limba, așa cum au păstrat-o ei.”

Oamenilor nu doar că nu li s-a mulțumit, dar nici nu li s-a explicat vreodată ce-i cu limba standard, literară. „De ce e importantă? De ce altfel decât limba lui de-acasă? De ce ne trebuie o scriere standard? De ce nu scriem cum auzim, ca-n română?” Critică mișcarea romă pentru lipsa de dialog și interes față de propria limbă. Își face intens auto-critica, pentru că, după munca de pionierat a profesorului Sarău, n-a ridicat standardele în predarea romani. Dar e convinsă că orice vorbitor, cu carte sau nu, ar putea să înțeleagă că limba romani e frumoasă. Că poate să vorbească o limbă proprie, fără atâtea cuvinte românești. Și vrea să construiască împreună cu oamenii o limbă pe care s-o înțeleagă, care să le placă și pe care s-o asimileze. „Să fie a noastră.”

În 2017, secția de romani este singura din cadrul Facultății de Limbi și Literaturi Străine care oferă locuri pentru romi la nivel de studii de licență. Secretara generală a decanatului a confirmat că mai există cinci locuri pentru romi la master, dar în anul acesta universitar nu s-au ocupat. Secția, întemeiată cu aproape 20 de ani în urmă și pornită de la cursul facultativ predat la Litere de profesorul Sarău, are drept scop să pregătească profesori de limba romani. Aceștia ar trebui apoi să ducă limba în școli, la copiii romi, să-i ajute să-și îmbrățișeze identitatea etnică și să încerce să depășească „stigmatul identitar internalizat și stima de sine scăzută, din cauza istoriei de 500 de ani de sclavie, Holocaust și asimilarea forțată din comunism”.

Numai că părinții romi, încărcați cu aceleași stigmate, nu-s ca părinții maghiari – mândri de etnia și limba lor maternă. Directorii îi descurajează să opteze pentru orele de romani, iar profesorii ajung să se roage de părinți să se înscrie la cursuri. Pentru că depind de bunăvoința părinților, profii scad exigențele la clasă - sau riscă să-și piardă norma și postul. O altă problemă, din punctul de vedere al Deliei, e că elevii romi admiși la liceu prin măsuri afirmative nu sunt obligați să-și învețe limba. „În momentul în care-ți asumi identitatea etnică, sper că n-o faci din oportunism, pentru că vrei să intri pe un loc la liceu un pic mai ușor. O măsură afirmativă trebuie însoțită de responsabilitate etnică. Ești rom? Vrei pe locuri de romi? Faci romani.” A fost acuzată că o astfel de măsură ar fi discriminatorie și recunoaște că relația romilor cu propria limbă rămâne complicată.

La rândul ei, blamează cerințele Universității. Studenții sunt admiși fără examen, doar pe baza notei la bac. Iar secția de romani trebuie să aibă cel puțin 15 studenți ca să nu fie desființată. „În alte țări, unde, sigur, e și alt nivel economic, dacă doi oameni vor să facă limba zulu – se face limba zulu cu doi oameni! Bun, să mă plătească și mai puțin, pentru doar doi oameni. Și-așa mă plătesc puțin!”, râde Delia. Adaugă, însă că cifrele impuse de facultate n-au nicio legătură cu realitatea din bănci și de la catedră.

Imagine de fundal din „Aferim!”. Grafic realizat cu ajutorul canva.com

Realitatea Deliei de la catedră e că are trei ani de zile la dispoziție ca să pregătească profesori buni. Trei ani pentru a preda de la zero o limbă grea. Limba romani are multe elemente vechi, provenite din prakrită, vechea limbă a Indiei, și cuvinte împrumutate pe parcurs din persană, greacă, limbile slave. Iar la final, absolvenții buni nu ajung în învățământ. Fug de salariile mici, de marginalizare și de obligația de a fi indulgenți doar „ca să aibă pâine”. Pleacă în traduceri, call center-uri, sau la muncă „cu cârca” prin alte țări. Delia alternează între frustrare și enervare. Pe de-o parte spune că se consideră un profesor slab. „Odată ce eu n-am reușit să scot decât 20% absolvenți buni și restul mediocri sau sub-mediocri, am eu o problemă.” Pe de altă parte, deși Universitatea București investește în numeroase proiecte de cercetare, nu pare prea preocupată de statutul profesorului din pre-universitar. Ar trebui, zice Delia.

„Este, până la urmă, absolventul nostru! E copilul nostru, pe care-l dăm în lume, și în lumea asta el este distrus!”

Când am ajuns prima dată la „Amare Rromentza”, am găsit-o furioasă pe Delia Grigore. Am vorbit mult despre istorie și neasumare. „Lipsa istoriei din manuale e o formă foarte gravă de rasism”, a spus ea atunci. În noua programă de clasa a VII-a, istoria romilor e prezentă prin doar două teme: Romii – De la robie la emancipare și Holocaustul în România – Evreii și romii. Delia e cel puțin sceptică în privința lor. Vrea să vadă cum vor apărea în manuale și dacă societatea civilă romă va fi consultată pe tema asta, așa cum s-a promis.

E filolog, deci principala ei sursă de neîncredere e un cuvânt. Pentru majoritari și non-filologi ar putea să pară o pedanterie. Pentru ea, e esențial. În manuale, cuvântul folosit ar trebui să fie „sclavie” și nu „robie”. (Dezbaterea e prezentată ca atare, pe larg, în spectacolul Alinei Șerban, Marea rușine, care tratează sclavia romilor.) Delia spune că folosirea termenului „rob” ar sugera că robia era ceva mai blând decât sclavia - un fel de iobăgie. „Îmi pare rău că și românii au fost iobagi, dar să nu confundăm: dependența economică n-are niciun fel de legătură cu sclavia. Una e dependența personală – te vindea, te cântărea, te cumpăra -, și alta e dependența economică.” În fond, anul trecut de Ziua Dezrobirii Romilor, Biserica Ortodoxă Română a emis un comunicat în care afirmă că, de-a lungul istoriei i-a protejat pe romi și că „ţiganii mănăstireşti o duceau mai bine decât restul ţiganilor.” (Cât de bine o duceau se poate vedea în Aferim!, filmul lui Radu Jude lăudat în cor de presa internațională pentru acuratețea cu care reprezintă sclavia romilor în România secolului XIX.)

Nu e vorba, deci, de un simplu sinonim. Istoria romilor în România rămâne un câmp de luptă. În ziua în care ne-am întâlnit, Delia Grigore venea de la o întâlnire a Academiei Române, unde s-a discutat aprobarea unei lucrări de doctorat pe tema curentului eugenist în România interbelică. A fost susținut prin lucrări așa-zis științifice, despre „inferioritatea rasei țigănești și a rasei jidănești” de multe nume sonore: Dimitrie Gusti, C.I. Parhon, Francis Rainer, care dă azi numele Institutului de Antropologie al Academiei. Doctoratul pe tema respectivă a fost refuzat, cu sugestia că poate vrea cercetătorul să scrie o carte, fără afiliere cu Academia.

Astfel de ocultări o enervează, deși încearcă să le înțeleagă. Zice că și ea s-a întristat când a aflat despre înclinațiile fasciste ale respectivelor somități. „Colegii din Academie se întristează, probabil, și mai tare și aleg uneori să ascundă aceste lucruri. (...) Probabil de teama de a nu se spune lucruri grave despre oameni importanți din trecutul istoric al României, eroii spirituali. Or, ar fi cazul să se spună. Pentru că n-o să nege nimeni cercetarea lor științifică și operele lor literare dacă se spun aceste lucruri. Asta e. Trebuie să ne asumăm.”

Despre asumare vorbim, de fapt, de fiecare dată. „Nu cred că e bine să-ți protejezi propriul popor nespunând adevărul”, e unul dintre primele lucruri pe care mi le-a spus Delia Grigore, prima dată când ne-am întâlnit. Din punctul ei de vedere, intelectualii români se împart în două curente, când vine vorba despre imaginea națională: unii eroizează cu orice preț, iar alții se victimizează. Primii spun: „Orice-ar fi făcut ai noștri, sunt ai noștri. Sunt români, deci au făcut numai lucruri bune.” Ceilalți contracarează: „Poporul român e un popor de dobitoci, nu se poate face nimic, niște lași, niște nenorociți. Vai, mi-e scârbă! Vai, plec din țara asta!”

Între cele două aripi ale aceluiași turn de fildeș, Delia și-ar dori o elită care-și asumă greșelile. „Cred că elita are o responsabilitate față de propriul popor, tocmai pentru că e elită. (...) „«Eu schimb în țara asta, ies în stradă, scriu cărți, formez poporul – fac ceva pentru că mă doare de poporul meu. Îmi pare rău de el, chiar dacă a făcut greșeli și poate face încă. Vreau să-mi asum neamul meu.»” (...) E bine să spui: «Da, poporul meu a și greșit. A ținut sclavi, a avut Holocaust», pentru că asta înseamnă o reconciliere cu istoria. Cu trecutul, cu prezentul, cu grupurile persecutate. A ascunde, a omite în totalitate, a diminua tot ce-ai făcut rău și a arăta doar ce-ai făcut bun ca popor – pare paradoxal, dar nu duce la binele acelui neam. Pentru că lucrurile se văd. N-ai cum, e vizibil. Cât să ascunzi?”

Am mai scris despre discriminarea împotriva romilor din România. Poți să citești și: