Vine, vine primăv... vine pe dracu’, mai sunt cel puțin vreo trei luni în care se întunecă pe la cinci-șase seara, ți-e mereu somn, iar ninsoarea – în cazul în care nu te-ai apucat de downshifting la Moldovița – o să-ți îngreuneze considerabil viața. Până pe 25 decembrie va fi inutil să iei tramvaiul sau vreun autobuz (ajungi mai repede unde ai treabă șontâcăind într-un picior, cel pe care nu l-ai luxat atunci când te-ai vărsat pe gheața de la gura de metrou). După 25 orașul se golește, dar ce folos? Nici măcar nu mai poți fuma într-o crâșmă, ca omul. Dar nu-i nimic: agentul de vânzări Moș Crăciun și internul său (Nicolae) o să te convingă să cumperi o grămadă de lucruri de care n-ai nevoie, dar pe care le dorești cu disperare. Televiziunile imunde care te otrăvesc tot restul anului vor afișa din nou o cucernicie falsă, băloasă și obscenă cu spume. Două vor fi prilejurile majore: noaptea/nopțile în care îi comemorăm pe cei care-au murit din cauza unei imense diversiuni („Apărați tânăra noastră democrație de teroriștii odiosului și sinistrei sale soții”) și noaptea în care cei care refuză să vadă vreo mutră de refugiat pe-acest sfânt pământ vor sărbători nașterea unui copil din Orientul Mijlociu a cărui familie – nu tocmai tradițională, din câte înțeleg: o mamă și doi tați! - căuta cu disperare adăpost. Dacă nu v-am stricat cheful cu totul, s-ar putea totuși să am vreo câteva sugestii de cadouri. Și chiar (cine-ar fi crezut?) o colindă:

Pentru calitatea cadourilor bag mâna-n foc: niște muzică tried&true, în cantități îndestulătoare, din partea unor inoxidabili.

Bush

În 2014, o femeie fără de care n-ar fi existat nici măcar o undă din Florence&The Machine sau Natasha Bat For Lashes Khan (ca să dau numai două exemple grăbite) anunța fără prea mare tărăboi c-avea să concerteze în 22 de seri la Londra, primele ei show-uri din 1979 încoace. Cine-a fost iute de mână și-a apucat un bilet – eu cunosc doi dintre fanii puri și duri – s-a întors transformat de-acolo. Before The Dawn, din câte mi se zice, e și teatru (spectacolele au fost puse pe picioare de un fost director artistic al Royal Shakespeare Company), și avant-pop și o cântare cinstită, fără prea multe farafastâcuri: doar o trupă, un pian și vocea aceea, pe care nu trebuie s-o auzi decât o dată ca s-o ții minte pentru totdeauna. Un DVD nu se întrevede, așa că va trebui să ne `mulțumim” cu cele trei discuri: experiența n-are cum să nu fie incompletă, dar n-o să caut eu calul de dar la dinți. Grosul vine din Hounds of Love (Aerial, The Red Shoes și 50 Words for Snow sunt albumele care oferă restul materialului).

Luați Before The Dawn și ca pe un document: atâta lume defilează cu eticheta „indie” pe frunte încât riști să uiți ce înseamnă, de fapt, cuvântul ăsta: găsiți-mi voi o puștoaică de pe la sfârșitul anilor ’70 care nu numai că s-a impus într-o industrie dominată de masculi, dar care a mai și făcut-o cântând cea mai ciudat-sublimă muzică imaginabilă, produsă în studioul ei de-acasă. Găsiți-mi voi o vedetă absolută care să fi zis pur și simplu `Gata!” și să se fi retras la țară ca să-și crească băiatul. Și uitați-vă la ce-a ajuns Madonna: o caricatură care oferea de curând sex oral votanților doamnei Clinton, pentru că atât a putut ea înțelege din pionieratul optzecist al lui Kate Bush, de pe urma căruia a avut, oricum, imens de profitat: shock tactics în locul șocului propriu-zis pe care numai arta zdravănă ți-l poate livra.

Reed 

Lou Reed: The RCA&Arista Album Collection are un singur defect: costă 147 de dolari (80 dacă optezi pentru un download). 16 albume înregistrate între 1972 și 1986 de ascultat pe îndelete și cu multă atenție. Pentru că mult prea multă lume s-a obișnuit să lălăie „Perfect Day” și „Walk on The Wild Side” și cam atât. Chiar și-așa, însă, e în continuare incredibil cât de proaspete sunt cele două cântece, cum se încăpățânează să nu moară, în ciuda supraexpunerii, și cât de subversive pot să rămână – ori de câte ori mai scapă pe la radiourile AC – Adult Contemporary – de pe la noi „Walk on The Wild Side” nu mă pot opri din a mă întreba dacă oamenii care îl îngână știu sau nu că despre transexuali și prostituate e vorba. Pentru că albumele pentru care și-a luat-o pe cocoașă din partea criticii (Berlin și Sally Can’t Dance, de exemplu) își savurează intens, acum, răzbunarea. Pentru că nu poți pretinde c-ai înțeles ce e aia grunge dacă n-ai ascultat The Blue Mask. Pentru că, dacă ai habar de vreun puștan care-a descoperit Placebo sau Suede, ai o obligație morală să-i pui Transformer în brațe – restul va veni de la sine. Și pentru că, la urma urmelor, Lou Reed e cam ca Proust: mai devreme sau mai târziu, vine el la tine (sau, vorba lui Alex. Leo Șerban, viața e prea scurtă ca să nu-l citești).

Bowie

Se putea fără Bowie? Firește că nu se putea, doar nu mi-am pierdut mințile. Dar mă simt oarecum vinovat: industria s-a pus în mișcare înainte ca omul să se fi răcit: premiul pentru nerușinare îl încasează Parlophone, care tocmai ce-a lansat Legacy în două variante – cu excepția lui „Lazarus” (single-ul), nimic din ceea ce nu intrase deja pe Nothing has changed încă din 2014. Atâta doar că varianta „de lux” a lui Legacy, cu diverse remasterizări, radio edits, etc., firește că are un preț aproape dublu. Lazarus (Original Cast Recordings) e albumul care reunește piesele din musicalul cu Michael C. Hall, dar și trei dintre ultimele piese ale lui Bowie care n-au mai apucat să intre (să mă trăsnească dacă pricep de ce) pe Blackstar. Alegerea mea ar fi, însă, Back in Anger, albumul live înregistrat cu Nine Inch Nails în 1995 și lansat în februarie: începi cu ferocitatea lui Reznor, pe la mijloc Bowie se strecoară discret, reușind să arunce în aer tot ceea ce credeai că știi despre „Hurt”, după care aterizezi în mijlocul lui Outside, un album subestimat în mod criminal pe care, după cum spune Toni Visconti, Bowie ar fi vrut să-l remasterizeze și să-l relanseze. Poate că așa o să i se facă, în fine, dreptate. Nu de alta, dar ceea ce făcea omul ăsta atunci îți e vândut după 21 de ani, în variante mult mai palide, drept IDM. Altfel spus, „Tell the truth – we prick you, we prick you, we prick you”.

Foto: din Before The Dawn