Atelierul Modulab tocmai a meșterit o lalea: atârnă de tavan, e roșie, din metal și plastic, e luminată pe dinăuntru și tremură. Peste câteva zile, o să devină parte dintr-o instalație, iar instalația va fi montată în Pasajul de la Universitate. La vreun minut după ce trecătorul o să atingă una din cele șapte lalele, floarea se va opri din tremurat și din pâlpâit, iar trecătorul va putea să aline, prin acest gest simbolic, suferința celor bolnavi de Parkinson. Laleaua a devenit simbolul conștientizării acestei afecțiuni, după ce - la începutul anilor ‘80 - un horticultor a botezat o floare cu numele doctorului James Parkinson.

Prima lalea creată pentru conștientizarea bolii Parkinson

Cam asta face Modulab: coboară tehnologia și designul din văzduhurile înțesate cu algoritmi și vectori și le face tangibile pentru publicul larg; vrea ca, prin interacțiunea asta, să-i dea omului o temă de gândire. Pe două mese din mijlocul încăperii sunt fel de fel de variante de petale din plastic și carton, rigle, cuttere, pe niște foi sunt înșirate schițe.  În jur sunt cutii cu polistiren, deasupra atârnă scule, iar și mai sus, pe rafturi, sunt cutii grele a căror ordine e ținută prin intermediul unui soft. Perpendicular pe masa de lucru sunt mese cu laptopuri, ce par să compună un soi de centru de comandă. Atelierul e atât de copleșitor prin densitatea de obiecte și acțiuni pe metru pătrat, încât cronicarul trebuie să recurgă la comparații stângace. De pildă, o să scrie că atelierul Modulab arată de parcă membrii trupei Daft Punk și-ar fi deschis un atelier de tâmplărie în mijlocul studioului de înregistrări. Sau că e ca și cum un sculptor, un programator și un maistru strungar au hotărât să împartă chiria. 

O privire generală asupra atelierului

Paul Popescu, creierul atelierului, îmi arată cele trei variante anterioare ale lalelei. 
Sunt două săptămâni de când s-au apucat de proiect, însă o parte din timp a fost dedicată unor grătare. De vreo săptămână au început să tragă mai din greu. De deadline-uri se ocupă Ioana Calen, fostă jurnalistă și partenera lui Paul, cea care a închegat ideea proiectului Modulab. Ioana a terminat filosofie și e interesată mai mult de o perspectivă teoretică asupra tehnologiei, dar trebuie să țină în funcțiune tot atelierul. Dacă un proiect trebuie să fie gata duminică, ea o să le zică băieților că e joia dinainte. După ce s-au prins cum merge treaba, Ioana trebuie să gândească o mutare în avans: să zică marți, ca ei să creadă că e joi și să fie de fapt duminică.

Câteva versiuni ale lucrării

Dar acum chiar stă să vină ziua. Paul a lucrat peste noapte și a dormit apoi două ore, până după prânz, și acum are cheful de vorbă al omului care a uitat să iasă din priză. Vorbim încet despre toate cele. Fratele său, Matei, omul care creează propriu-zis obiectele, doarme în culcușul improvizat sus, într-un colț al încăperii, undeva printre rafturi, dincolo de o perdea argintie. Ioana e pe una din canapelele de lângă intrare, sub o tablă plină de petale și cifre. Înăuntru e cald și deocamdată nu se aud piuituri sau huruieli. Pe afară se învârte un motan. 

Matei meșterește la încă o floare

“Termină cu prostiile!”

Înainte de toate a fost un aspirator. Când era puști, prin ‘90 și ceva, Paul i-a scos motorașul, ca să facă din el draperii acționate electric. A trebuit să-l facă să meargă în ambele sensuri. Își amintește că motorul era mult prea rapid și draperiile decolau într-o secundă pe sârmă, înainte și înapoi. După aia a făcut o yală electrică pentru camera lui, la care folosea o cartelă improvizată. Învăța toate cele stricând. Apoi, când a venit vremea, a început să folosească un calculator, și conecta tot felul de drăcovenii prin mufa pentru imprimantă. “Apăsai o tastă și se aprindea un bec. Era «what the fuck?!»”. L-au ajutat niște desene manga japoneze preluate în franceză, despre un grup de copii pe care un calculator îi trimitea în diferite momente din istoria tehnicii: când se inventa telefonul, radioul sau altceva. De acolo și-a luat grosul cunoștințelor. 

A mai fost și o enciclopedie: “Strange Stories, Amazing Facts”, cu coperți roșii și litere aurite. Începe cu galaxiile și se termină cu Pământul peste cinci milioane de ani. La un moment dat, Paul a împrumutat cartea cuiva și n-a mai primit-o înapoi, dar de curând a găsit una pe Amazon, a comandat-o și a așezat-o într-un colț de Modulab. 

Câteodată, computerele nu sunt de ajuns.

A făcut liceul la Ion Barbu. Avea și profesori mișto, dar cei mai mulți nu încurajau apucăturile astea tehnice. Ba din contră: “Mă duceam la ei cu proiecte ciudate și ziceau: «Termină cu prostiile! Ce-i aia?!»”. Dar așa înveți, spune Paul. 

A continuat să-și construiască nebuniile, a lucrat și în publicitate.

Când Paul și Ioana au început în 2007 să vorbească despre ceea ce avea să fie Modulab, nu exista o piață pentru asta: cultura românească n-avea nevoie de asemenea ciudățenii, așa că nici bani n-aveau de unde să vină. Au trebuit să explice ideea Modulab în stânga și-n dreapta, pentru a-i ajuta pe oameni să înțeleagă nevoia de așa ceva.

Aveau în minte mai multe modele. La vremea aceea, era un laborator kitchen în Budapesta, susținut de Telekom-ul maghiar, care făcea foarte multe proiecțele DIY, dar mai degrabă pentru zona de pasionați. Totodată, urmăreau foarte mult ce se întâmplă la Interaction Design Institute Ivrea din Italia. Acolo, un masterand columbian inventase Arduino, un device făcut de artiști pentru artiști ca să-i ajute să sară peste nevoia de ingineri în procesul de creație: nu mai era nevoie să ai cunoștințe complicate nici de programare, nici de inginerie, ca să faci o chestie interactivă, care crea comunicare între computer și mediul real. Se uitau și la United Visual Artists din Londra, la Hirsch&Mann, tot de pe-acolo dar care merge strict pe zona comercială, dar care fac chestii super-tehnologice și cu bugete de milioane de lire sterline, pentru companii mari. 

Erau conștienți că nu pot ajunge la nivelul ăla, dar aveau totuși o doză mare de entuziasm și încă una de naivitate, care până la urmă e cam același lucru. Credeau că, imediat ce-o să le povestească oamenilor despre potențialul proiectului, piața asta o să explodeze în România. Dar de fapt lucrurile s-au mișcat mult mai încet: lumea n-avea încredere că anumite lucruri chiar se pot face. Treaba a prins avânt în 2012, după ce au amenajat practic pavilionul României la Bienala de la Veneția. Proiectul fusese câștigat de arhitectul Mimi Ivănescu, însă Paul s-a ocupat de toată partea tehnologică a expoziției interactive. Atunci, toată piața din România - designeri, arhitecți, artiști - au aflat de isprava lor: “Aha, Modulab!”. Și au început să-i caute oameni. 

Atelierul e amplasat strategic, pe strada Viitorului.

Tot în 2012 a fost gata o primă variantă a Grădinei Viitorului, amenajată pe terenul moștenit de tatăl lui Paul, și pe care înainte era un soi de cimitir de mașini. În anul următor au amenajat și atelierul. Totul e făcut de Matei, de Paul și de prietenii lor, care veneau în weekend și munceau. Au apărut pe-acolo artiști și designeri, să vadă ce se întâmplă pe-aici. În 2013 a fost Symbio MorfoGenesis, iar de acolo au mers din proiect în proiect și au ajuns “într-o poziție destul de bună”, după cum spune Ioana. Au avut noroc că n-au trebuit să plătească chirie și să apeleze la combinații dubioase cu investitori.

Și afară se întâmplă chestii.

Au mers pe o rețetă de slow business, au vrut să ilustreze ce înseamnă de fapt “bottom up”: un drum lung, fără scurtături. Au vrut să fie atât de liberi și de cool, încât să se roage corporațiile de ei să facă ceva cu ei, nu invers. După aia un început să apară imitații, organizații care preluau inclusiv prezentări de pe site-ul lor. 

Azi, grosul banilor cu care Modulab își face treaba vin de la agenții și business-uri care au nevoie de soluții tehnologice spectaculoase pentru campanii, evenimente de presă și teambuilding-uri. Au construit escape rooms, în special pentru gameri care vor să ducă o parte din ceea ce trăiesc virtual în viața reală: sunt închiși într-o casă și trebuie să evadeze. Și se întâmplă tot felul de lucruri: ușa unui sertar se deschide când trei oameni se așază pe canapea. Au mai făcut o cameră senzorială, în care călătorii de la metrou puteau asculta un fragment de un minut și jumătate din “Ferma Animalelor” citită de Andrei Pleșu. Efecte de miros și sunet îi ajutau pe oameni să se scufunde în poveste, să simtă pământul proaspăt săpat, al animalelor, sau de fum de țigară, atunci când un personaj își aprinde o țigară. A mai fost Holopixul, un dispozitiv care proiecta imagini pe un ecran de vapori. 

În Paradis sunt destule prelungitoare

Când se apucă de un proiect din ăsta aiurit, Paul știe de obicei principiile pe care o să le folosească, nu și fiecare soluție care o să funcționeze. “Dar cât de greu poate să fie?”, întreabă el, râzând. Uneori chiar e. “We found out that #making #tulips is kinda tricky” / “Am aflat că e destul de complicat să faci lalele”, anunțau deunăzi pe social media, alături de variantele de petale care n-au mers. 

Au vrut s-o facă inițial din plastic, dar așa n-ar fi funcționat bine senzorul care să oprească mișcarea petalelor. Apoi, au vrut să croiască un picior de care să atârne floarea propriu-zisă, au căutat și o mașină de cusut care să-i ajute să atașeze un material textil de scheletul modelului, dar nu se îmbina cum trebuie cu floarea, așa că au renunțat. Au stabilit până la urmă că merge făcută din inox, dar au aflat că florile trebuie să fie neapărat roșii, iar inoxul nu e ușor de vopsit, așa că fiecare piesă a trebuit tratată. De obicei, cam 60-70% din munca la un proiect înseamnă documentare și testare, soluții eșuate și înlocuite, iar restul e lucrul efectiv la ceea ce se vede, la obiectul care ajunge în fața unui public sau al unui client. 

Se întâmplă tot felul de chestii pe ultima sută de metri: să găsești, în locul în care va fi instalația, doar prize cu 300 de volți, față de 220 de volți, cât e în mod normal; să n-ai destule prelungitoare, deși proiectul e brici; spațiul să fie prea mic, iar instalația să trebuiască înjumătățită peste noapte. Totul merge până la urmă, întrucât există un Dumnezeu al tehnicii, decretează Paul. Și lalelele o să tremure și o să pâlpâie și o să se oprească la atingere, când o să ajungă în pasaj, și în clipele alea niște oameni vor avea o temă de gândire. 

Natură moartă cu monitor.