Împreună cu Cărturești, continuăm rubrica în care vă povestim ce-am mai citit din librărie. După recomandări de non-ficțiune și cărți pentru tineri adulți, de data asta ne-am ales fiecare câte o carte de istorie apărută în ultimii ani. 

Când patriarhul Kiril a poposit zilele trecute în România, cu un mesaj din partea poporului rus și un dar pe bază de moaște, regizorul Alexandru Solomon a ajuns la psihiatrie fiindcă a protestat în numele victimelor polițiilor secrete din Rusia și România. Cam tot atunci, cântărețul Tudor Gheorghe a ajuns pe prima pagină a ziarelor, fiindcă i-ar fi cântat lui Kiril un cântec cu tentă politică (zicea, printre altele, „Urăsc hotarul de la Prut”). Între timp, undeva în Senat, PSD-istul Șerban Nicolae declara cu siguranța lui Cicero că partizanii anticomuniști din munți au slăbit capacitatea de apărare a României. Ieri, un profesor universitar de relații internaționale (!) a fost reclamat la Consiliul Național pentru Combaterea Discriminării după ce i-a recomandat unei studente musulmane să nu mai poarte văl când vine la cursuri. 

Știrile astea adunate din ultima săptămână au făcut un lucru pe care știrile pot să le facă cel mai bine: ne-au polarizat și-au acaparat pentru câteva ore spațiul public. Din ce în ce mai mult, însă, dezbaterea tinde să ia imediat forme iraționale, iar dialogul seamănă a țâșnitoare cu vitriol. Deși vorbim și comentăm aprins pe toate temele astea hot, de multe ori se întâmplă ca, la sfârșitul zilei, să nu înțelegem mai multe sau mai bine miza problemei. E drept, știrile nu-s un mediu care să ofere prea mult context, iar tensiunile care împart societatea în tabere nu-s cel mai bun combustibil pentru o înțelegere mai bună a întâmplărilor pe care le trăim colectiv. Tocmai de-asta, ne-am luat o scurtă pauză de la știri, ca să citim câte o carte de istorie. Fiindcă toate momentele de mirare / consternare / furie etc. în fața prezentului sunt legate într-un ghem din ce în ce mai încâlcit, la cutia neagră a trecutului. Ce fir din istoria Rusiei deșiră vizita lui Kiril la București și care-i legătura dintre istoria ISIS și-a terorismului, și prejudecățile unui profesor din București? 

 

Stasiland. Povești din spatele zidului Berlinului, de Anna Funder, traducere de Mihnea Gafița, Editura Litera, 2017

Anna Funder n-a scris mult, doar o non ficțiune și un roman. All That I Am (romanul) nu l-am citit, dar în Stasiland (cartea pe care încerc să v-o vând drept o carte de istorie, deși e mai degrabă despre oameni și istorie) m-a luat de mână de la primele pagini și m-a dus cu ea în Germania de Est, în birourile securiștilor Stasi, în casele cetățenilor, în televizoarele lor, în speranțele și spaimele lor, în cabinetul de curiozități și cruzimi al unui stat care-a ridicat un zid între comunism și imperialism și a trasat fizic granița dintre libertate și frică.

Anna Funder e o australiancă venită la Berlin ca să lucreze la televiziunea germană, la câțiva ani după căderea zidului. Faptul că-i străină o ajută mult, oamenii vorbesc cu ea mai ușor, ea îi ascultă mai bine. Într-o zi, dă un anunț la ziar că vrea să vorbească cu foști lucrători Stasi. Sună telefonul. Curg poveștile. Printre ele, Funder strecoară tot felul de detalii care te-ajută să reconstitui „fantezia horror” care-a fost Republica Democrată Germană: 97 000 de angajați Stasi plus 173 000 de informatori (adică un lucrător Stasi la fiecare 63 de oameni vs. un agent Gestapo la fiecare 2000 de cetățeni), pata de pe peretele dintr-un birou al unui fost angajat Stasi pe care femeia de serviciu nu poate s-o scoată cu nimic („Probabil că individul își lăsa capul pe spate și-și rezema ceafa groasă și grasă de perete”), Mielke, șeful Stasi din ‘57 până la final, care, la fel ca Iulian Vlad al nostru, a scăpat cu o condamnare minoră și-a trăit apoi bine-mersi în Berlinul reunificat, regruparea imediat după căderea comunismului a foștilor angajați Stasi în Societăți pentru Apărarea Drepturilor Civile și a Demnității Omului care, în ciuda numelui, funcționau ca o grupare de crimă organizată care intimida posibile încercări de dare în vileag a identității lor, un realizator teve care înfiera în fiecare săptămână presa vest-germană și aducea argumente pentru împușcarea celor care încercau să treacă zidul, un dans, lipsi (de la Leipzig) inventat de propaganda RDG ca să contracareze valul de rock’n’roll-ului american. (Luiza Vasiliu)

Citind cartea asta, am înțeles puțin mai multe despre Germania de azi și, culmea, puțin mai multe despre România de azi.

„Mi-a explicat [curatoarea muzeului Stasi din Leipzig, fost sediu al poliției secrete est-germane, n.m.] că borcanele din fața noastră conținuseră «eșantioane de miros». Stasi dezvoltase o metodă cvasiștiințifică, «eșantionarea mirosurilor», prin care să-i găsească pe delincvenți. Teoria spunea că fiecare dintre noi are propriul miros identificabil, pe care ni-l lăsăm pe tot ce atingem. Aceste mirosuri pot fi captate și apoi, cu ajutorul unor câini dresați pentru adulmecare, comparate, pentru a găsi o potrivire. (...)

Cele mai multe asemenea mostre de mirosuri erau colectate pe ascuns. Stasi pătrundea fraudulos, de exemplu, în apartmentul cuiva și lua ceva de îmbrăcat, care fusese purtat cât mai aproape de piele, de obicei lenjerie. Dacă nu așa, câte un «supect» era chemat la interogatoriu, sub un pretext oarecare, și scaunul de vinil pe care stătuse acea persoană, bărbat sau femeie, era șters apoi cu o bucată de pânză nouă. Obiectul de îmbrăcat sau bucata de pânză erau depuse apoi într-un borcan sigilat. Recipientele acelea semănau cu niște borcane obișnuite, în care se pun gemuri. Pe o etichetă scria: «Numele: Herr [Nume] / Timp: 1 oră / Obiect: chiloți de muncitor».

Când au pătruns în această clădire, cetățenii Leipzigului au găsit o vastă colecție de mirosuri eșantionate. Pe urmă, borcanele au dispărut. Abia în iunie 1990 au reapărut - în «cămara de mirosuri» a poliției din Leipzig. Numai că erau goale. După toate aparențele, poliția din Leipzig le luase, ca să le folosească ea însăși, chiar și în perioada ulterioară căderii Zidului, când se puseseră și aici bazele democrației.”

[Poliția germană a folosit în 2007 aceeași metodă ca să profileze protestatarii summit-ului G8.]

ISIS. Califatul terorii, Editura Corint, traducere de Sorin Șerb, 2015

Din ţesătura intrigilor şi violenţelor din Orientul Mijlociu a apărut, la finalul anilor ’90, cea mai periculoasă organizaţie teroristă din lume - Statul Islamic sau ISIS. Dincolo de portretul făcut de presa occidentală, cel al unei bande de criminali în ascensiune, găsim o grupare în plin proces de construcţie naţională, cu un vis seducător: clădirea, pe fondul dezordinii şi polarizării globale, unei versiuni de secol XXI a vechiului Califat al Bagdadului - o societate asociată cu epoca de aur a islamului timpuriu. Având în spate un lider cuceritor şi enigmatic, cu patalama religioasă - Abu Bakr al-Baghdadi -, autoproclamat „calif", un sistem sofisticat de administrare şi o înţelegere profundă a mediului politic (care a ajutat-o să adune fonduri uriaşe), ISIS poartă un război tradiţional de cucerire, cu tehnologii moderne - pe care le foloseşte cu dibăcie pentru a propaga teroarea şi a recruta oameni noi. De la apariţia sa, sângerosul „Phoenix islamist” - cum îl numeşte autoarea Loretta Napoleoni, expertă în (contra)terorism - a anexat o suprafaţă mai mare decât cea a Marii Britanie (regiune autoproclamată „Califatul Islamic") şi-a propus un nou model de construcţie naţională. Unul care îmbină violenţa şi teroarea cu programe sociale pentru civili şi căutarea unui consens popular în teritoriile cucerite, chiar dacă definiţia cetăţeniei este limitată de sectarism şi exclude participarea activă a femeilor. E oare posibil ca, într-o bună zi, şefii de stat europeni să dea mâna cu al-Baghdadi? se întreabă autoarea. (Ionuț Dulămiță)


„Deşi războiul de cucerire purtat de al-Baghdadi în Orientul Mijlociu aminteşte de conflictele premoderne, disciplina şi idealurile Califatului reprezintă un pas înainte către înfăptuirea unui stat diferit de statul-fantomă a talibanilor din Afganistan sau de cel pus pe picioare de FARC în Columbia, ale căror obiective sunt, în primul rând, să prade, financiar sau altminteri, populaţia locală. Luptătorii Statului Islamic reprezintă, de asemenea, un pas înainte faţă de jihadiştii lui al-Zarqawi (n.r. - primul lider ISIS), cu toţii potenţiali terorişti sinucigaşi, dornici să devină martiri şi să-şi petreacă eternitatea împreună cu şaptezeci şi două de virgine. Deşi oamenii lui al-Baghdadi sunt dispuşi să moară pentru Califat, visul lor este, dimpotrivă, pozitiv şi contemporan: vor să trăiască în Califat în această viaţă, nu în cea de apoi”.

 

Rusia revoluționară (1891-1991), Orlando Figes, traducere de Alina Popescu, Editura Corint, 2016

O să comit impietatea de a scrie despre o carte mare, cu un subiect uriaș, parafrazând celebra serie de bancuri cu In Soviet Russia... (the television watches you, drept exemplu facil). În Rusia revoluționară a lui Figes, în schimb, revoluția nu durează câțiva ani înainte și după 1917. Nu durează nici măcar până la instalarea lui Stalin la putere, ori până la începerea sau încheierea celui de-al Doilea Război Mondial. Durează un secol întreg – de la marea foamete din 1891, până la colapsul Uniunii Sovietice din 1991. De la tragedia care i-a ridicat pe țărani împotriva țarului și, alături de ei, pe mulți dintre intelectualii vremii, până la asasinarea lui Troțki, Marele Război, stalinism, gulaguri – și până la proiectele falimentare ale lui Gorbaciov, perestroika și glasnost, cu care a încercat să dea o față umană socialismului adeseori monstruos, hrănit până atunci pe tot cuprinsul uriașei Uniuni.

În prefața volumului, Ioan Scurtu apreciază efortul lui Figes de a citi, pe sub textura evenimentelor istorice, evoluția, aproape-stingerea și întreținerea focului revoluționar de-a lungul a trei generații dintr-un popor numeros. Îi reproșează, în același timp, și trecerea sub tăcere a sprijinului acordat de puterile occidentale regimului sovietic, în anii regimului Gorbaciov. Dacă i-aș reproșa, la rândul meu, ceva, este că trece de multe ori pe lângă puternica sferă de influență est-, central-europeană și baltică a URSS de la Ialta încolo. Însă nu pot să nu mă bucur de cartea asta, care-ți dezvăluie, pe de-o parte, detalii infime care-au schimbat istoria lumii (cum ar fi, de exemplu, faptul că cenzura țaristă a aprobat publicarea primei traduceri a Capitalului lui Marx din greșeală, crezând că n-o să citească nimeni ditamai tratatul de economie – și ce țeapă și-a luat). Iar, pe de altă parte, se ridică deasupra secolului pe care-l analizează, pentru a conchide: „Din punct de vedere politic, revoluția a murit, însă năluca ei supraviețuiește încă în mentalitatea oamenilor care au fost prinși în iureșul său mai bine de un veac.”

Sugestie de lectură: Oricând în ce-a mai rămas din anul ăsta, centenarul Revoluției Ruse, care vine după centenarul Primului Război Mondial și e imediat înainte de centenarul Marii Uniri a României. Oricând îți spui „Nu s-a schimbat nimic în suta asta de ani”, sau, din contră „Nimic nu mai e ca acum un secol.” Adevărul, ca de obicei, și în cazul Unirii, și-al Marelui Război, și-al Revoluției Ruse, e undeva la mijloc: lumea s-a schimbat, dar puterile care o mișcă înainte sau o întorc din drum au rămas, în esență, aproape aceleași. (Ioana Pelehatăi)

„În 2017, la împlinirea unui secol [de la Revoluția Rusă din 1917], mass-media globale vor reflecta asupra revoluției și e un moment prielnic să privim în urmă la fatidicul an 1917. La o generație după colapsul regimului sovietic, vedem revoluția în altă lumină - nu ca parte din politica Războiului Rece ori din sovietologie, ci ca istorie, o serie de evenimente cu început, continuare și un final,

Distanța ne îngăduie să privim revoluția dintr-o perspectivă nouă și să ne punem iarăși marile întrebări referitoare la ea: de ce în Rusia? De ce cu Lenin? De ce a eșuat? Și: ce semnificație a avut? Iată niște întrebări la care merită să cugeți și în pragul centenarului, așa cum a meritat să cugeți și în cei o sută de ani care au trecut.”

Istoria Basarabiei, de Ion Nistor, Editura Humanitas, 2017

Ca să citești această Istorie a Basarabiei, trebuie să ai mereu în minte faptul că a fost publicată în 1925, într-o vreme în care statul român se zbătea să integreze - într-un fel sau altul - provinciile alipite cu câțiva ani înainte. Scrisă de istoricul și omul politic bucovinean Ion Nistor, volumul rămâne o mostră de propagandă istorică sau, după cum blând arată subtitlul, o „scriere de popularizare”. Nistor, care a fost și membru în mai multe guverne de la București, era adeptul centralizării rapide, fără instituții locale autonome. Pentru a-i convinge și pe alții că aceea era calea de urmat, avea nevoie să demonstreze că teritoriile înstrăinate politic nu-și pierduseră românitatea. Așa că Istoria lui încearcă să arate, prin orice mijloace, „rezistența la rusificare” a locuitorilor Basarabiei de-a lungul a 106 ani sub țar. Las aici o singură mostră sugestivă pentru tonul cărții: „Dar cu toate apăsările administrației rusești, momelile și agitațiunile ei pentru emigrare, cu toate încercările de rusificare prin școală și biserică, moldovenii autohtoni sporeau mereu și la număr și păstrau neatins caracterul românesc al Basarabiei”. Istoria lui Nistor n-are nevoie de nuanțări și nici de prea multe argumente, iar din punctul acesta de vedere seamănă binișor cu felul în care se construiește și prezentul pe aceste meleaguri. (Vlad Odobescu)

Fugarii. Evadări din închisori și lagăre în secolul XX, de Ruxandra Cesereanu, Editura Polirom, 2016

Eseul Ruxandrei Cesereanu e perfect pentru o după-amiază în care ai chef „să evadezi” dintre task-urile, reminderele și toate notițele mentale care se îngrămădesc fără milă. Pompează în întreprinderea asta escapistă (și foarte omenească, la urma urmei) energia nenumăraților oameni care și-au croit, la propriu, drumul spre libertate. Condamnați de drept comun, prizonieri politici sau până nu demult militari, protagoniștii acestei scurte istorii a evadărilor recente întruchipează toți, indiferent de ideologie, sentință și context istoric, arhetipul omului pentru care libertatea nu are niciodată un preț prea mare. Evadatul e „un animal de noapte înrudit cu cucuvelele și cu șoarecii de câmp, cu tot ceea ce se târăște și iese din vizuina sa odată ce iese întunericul”; e în același timp un aventurier gata să sape tuneluri, să elaboreze planuri fabuloase, să dse deghizeze în cerșetori muți, să se târască prin canale de scurgere, să înoate și să facă pe „omul-păianjen”, să fure biciclete, avioane sau să se strecoare fantomatic în camioane; e un erou care refuză cu orice chip condamnarea gulagului sau a lagărului; un luptător care întărește rezistența, un salvator și-un strateg. Alteori, e pur și simplu un aventurier din întâmplare. Toate aceste biografii se intersectează, însă, în frenezia cu care fiecare dintre ei caută să-și recapete libertatea, de parcă în absența ei supraviețuirea n-ar avea niciun sens. 

Cartea – a treia dintr-o trilogie despre închisorile și tortura politică – e în același timp o istorie concentrată și alertă (fiindcă fiecare evadare e o enigmă), o reamintire a formelor extreme pe care le pot lua persecuțiile politice și o recuperare necesară a unor povești de viață care scapă istoriilor oficiale. Cum ar fi, de pildă, povestea lui Ion Ioanid, deținut politic care a reușit să evadeze în ’53 din lagărul de muncă de la mina Cavnic. (Andra Matzal)

„Viața evadaților este, previzibil, primitivă: se hrănesc cu frunze de măcriș, bureți de pădure, melci, urzici. Dorm în culcușuri de cetină sau sub pietre. De altfel, însăși ideea de sălbăticie primește pentru ei atributele libertății absolute: evadații sunt (au devenit) oameni sălbatici sau sălbăticiți, dar acest lucru nu îi poziționează într-un statut inferior, ci, dimpotrivă, le acordă statutul unei libertăți complete, la care restul populației nu avea acces. Atunci când sunt primiți la stânele din munți, au parte d„e mâncare consistentă: brânză, mămăligă. (...)

Din nord, de la Iacobeni, Ion Ioanid face un drum de douăsprezece ore cu trenul până la București (după nouăsprezece zile de evadare), urmând ca din capitală să ajungă în Oltenia, locul lui de baștină, apoi să încerce să treacă clandestin Dunărea, iar prin Iugoslavia să ajungă în Occident. (...)

Dacă evadarea a fost pusă la punct pas cu pas, după un plan amplu și minuțios, odată ajuns la București, evadatul improvizează, acționează după inspirație și în felul acesta păcălește un timp Securitatea, care era pe urmele lui și se aștepta ca el să acționeze după un plan logic. La București, în libertatea clandestină, Ion Ioanid învață să fie subversiv, învață adică să fie un trickster. (...) Statutul de evadat admirat de cunoscuții întâlniți deliberat sau întâmplător îl face pe Ion Ioanid să riște, tocmai fiindcă se simte invulnerabil. (...) Așa se face că ajunge să lucreze în provincie, pe șantier, ca muncitor temporar - un camuflaj ingenios în mulțimea de oameni care lucrau pe o platformă industrială. Iar aici, trickster spectaculos, Ioanid se preface a fi chiar activist al Partidului Comunist, care în acea vreme se numea Partidul Muncitoresc Român, păcălind cu sarcasm regimul care încerca să-l captureze”.