Împreună cu Cărturești, continuăm rubrica în care vă povestim ce-am mai citit din librărie. După recomandări de non-ficțiune, cărți pentru tineri adulți și cărți de istorie, de data asta ne-am ales fiecare câte un volum de poezie românească, dintre cele apărute în ultimii doi ani. 

Înainte să faci pe Moș Nicolae, poate-ți prinde bine să știi ce-au mai aflat, printre altele, cercetătorii. Și anume că, după câte se pare, pe oameni îi fac mai fericiți experiențele decât obiectele.  În loc să te plimbi printre rafturi nesfârșite cu lucruri pe care să uiți imediat că le-ai dăruit, poate ți se pare o idee bună să faci cadou o stare, un moment care să se imprime în memoria afectivă pe care-o s-o tot duci cu tine. Poți să încerci cu o carte de poezie, fiindcă dintre toate felurile de literatură, poezia are super-puterea să te scoată din zona de confort și din agitația prozaică a zilelor cu deadline-uri și știri absurde, și să te ducă într-un spațiu mental cu totul imprevizibil. Unde mai pui că, după cum arată alți cercetători, când aud poezii recitate, oamenii au parte de „reacții emoționale foarte intense, ca de exemplu fiori și piele de găină obiectiv măsurabilă, care activează circuitele neuronale responsabile cu recompensa”.  În cadrul experimentului unde participanților li s-a dat să asculte poezie, s-a înregistrat o medie de 1,33 fiori / minut / persoană, iar „înregistrările video au arătat, în cazul a 40,7% dintre participanți, dovezi obiective de piloerecție”. Dacă te hotărăști să mergi pe mâna poeziei, am spart noi gheața cu câteva recomandări de cărți pe care să le vâri diseară în ghete. (Pot fi și ghetele tale.)

Bani. Muncă. Timp liber, de Elena Vlădăreanu, Editura Nemira, 2017

Aș vrea să mă trezesc dimineața, să merg în bucătărie și s-o aud pe Elena Vlădăreanu. În timp ce pun apă în ibric și dau drumul la aragaz, aș vrea ca dulăpioarele cu pahare să-mi citească din cartea Elenei, cu vocea Elenei:

„ei spun: ați cerut libertate ați primit libertate
ei spun: vă e bine acum cu libertate, vă e bine… ce pretenții
mai aveți?
ei spun: atunci luați de aici
bani puțini
carieră futută
un cap în gură”

Să-mi fac cafeaua și, ca-n The Jetsons, să aud din difuzoare ce e artistul, cum trăiește, ce e munca (substantiv feminin), ce e banul (substantiv masculin), cum ne măsurăm greutatea în monezi, dacă e de-ajuns, ce e acceptabil să facem ca artiști/femei/oameni în general și ce nu, de ce da, de ce nu, ce e o femeie dacă mai e și artistă (poate fi și gospodină?), cum pâinea costă la fel pentru toată lumea (da? nu?), ce facem în cazul ăsta, cât de utili suntem, cine o să ne înlocuiască când n-o să mai fim (roboții?), de ce o muncă se plătește și alta nu, ce e o vază care se sparge (e munca cuiva, respect-o), cum trebuie să se dea un artist peste cap ca să facă niște bani, vai, dar artistul nu trăiește din aer?

Am recitit cartea Elenei Vlădăreanu imediat după ce-am terminat-o, are urgența unui avertisment. Are mai multe întrebări și mai puține răspunsuri, are umor, are voci diferite, care se contrazic și se dezechilibrează, are forță.

„ei spun: oamenii nu sunt egali. Egalitatea este pentru prostime
ei spun: votul meu nu e egal cu votul tău
ei spun: tu, cu alea două clase ale tale, nu înțelegi nimic
din ce te înconjoară și din ce ne înconjoară
din ce ți se întâmplă și din ce ni se întâmplă
ne-a ajuns să decizi în numele nostru
tu ești mult prea mulți
ei spun: cerem să se voteze în funcție de educație, de job, de
salar
vrem să fim lăsați să ne scoatem țara din căcat
ei pot să scoată țara din căcat doar dacă se țin departe
de prostime, pulime, sărăcime
ei sunt elita (...)

elita spune: e vina noastră că nu au de muncă?
e vina noastră că le place să lenevească mai mult decât să
muncească?
noi nu-i credem
nu le-a plăcut cartea, nu le place nici munca
în schimb timpul liber… numai timp liber să fie
timp liber și bani din cer

să se termine cu asistații și cu tătuca”


Cui să i-o faci cadou: Sincer, oricui suportă să-și mai pună niște întrebări despre viață, lume etc. (Luiza Vasiliu)

Adevăratul băiat de aur, de Andrei Dósa, Casa de Editura Max Blecher, 2017 

Cu poeziile lui Andrei Dósa am putea proceda în felul următor: am putea rupe paginile în versuri și strofe și le-am putea lipi în tramvaie, pe ziduri, pe vitrine, prin pasaje, pe automate de cafea și în celelalte locuri în / pe lângă care oamenii desfășoară activități și trăiesc vieți, fără să le pese câtă poezie conțin.  

„noaptea culorile ard în spaima tristă / a tablourilor din mărgele de sticlă / afișaje electronice brățări de aur / mă înghesui după un ins în cutia de rigips / sper să decurgă lin schimbul valutar / într-o bună zi n-o să mai am valută” (bead art. munca e brățară de aur)

Dósa are avantajul străinului care vede totul și care dezasamblează lumea în componente, până la atomi, dacă-i cazul. În pulberea rezultată îi e ușor să introducă fragmente din propriile trăiri.

„Poate că partea bună a sufletului meu / e închisă într-o operă de caritate / de care n-are nimeni nevoie. / Măreția ei postdecembristă / se pierde în bolboroseli televizate, în zonele de bruiaj, / în emisiuni de divertisment, / false acuzații printre dedicații.”  (Măreția ei postdecembristă)

Cui să i-o faci cadou: Cuiva cu care ieși la o a doua întâlnire. (Vlad Odobescu)

Aparenta naturalețe a vieții, de t.s. khasis. Casa de editură Max Blecher, 2015  

 

Poezie fără patos şi fără patetism, scrisă aproape chirurgical, cu forţă şi precizie, dar şi cu voluptate mizerabilistă de un om care-a ajuns să aibă „în nări mirosul unei vieţi irosite” - împărţită aici între un job de secţionat carne & salam într-un minimarket şi o şedere la Spitalul Obregia după o tentativă de sinucidere, toate pe fundalul unei despărţiri şi-a unei continue melancolii în care apar fosta şi fiica. Răzbate, de-a lungul lecturii, un mood fatalist şi depresiv, dus la climax de atmosfera apăsătoare din spitalul de psihiatrie - un loc cu oameni care nu mai cred în nimeni şi-n nimic şi-n care nu mai crede nimeni şi nici nu a crezut vreodată, unii simt impulsul stupid de a-şi împreuna mâinile şi de a se holba la tavan sau la blocurile oraşului, alţii plâng în hohote la budofumoar, ghemuiţi în poziţia fetus, n-au habar să-ţi explice de ce.

„(...) vezi că pastiluţa aia mai turtită e aia pentru panică. pe diazepam tb. să fie litere din denumirea lui. ai acolo, în compartimentul de noapte 2 pastile: 1 dia şi 1 zolipram, cum îl cheamă, ăla turtitu, pt panică.”

 Totul e căptuşit, însă, cu naturaleţe şi autoironie, uneori cu umor, fără tânguieli, fără autocompătimire, „viaţa irosită” e conştientizată şi acceptată şi apar, din când în când, bine temperate, din toată elegia asta a degradării, pulsaţii romantice şi pasionale, zvâcniri de viaţă şi de speranţă (versuri de dragoste sau sentimentalism discret cu Diego Maradona). t.s. khasis este un adevărat meşteşugar al cuvântului şi-al tripului.

„lui moise i-au trebuit 40 de ani pentru a străbate un deşert, mie tot atâţia ca să-mi dau seama că sunt singur şi că nu mă mai crede nimeni. trebuie să ai grijă cum arăţi, mi-a scris angi. şi am început să mă gândesc serios la felul în care arăt. nu te zbaţi îndeajuns de tare, a continuat şi mi-am pus problema cum să mă zbat mai tare (...) m-am trezit, am ştiut că nu mai era nimeni în casă, nici măcar o urmă de dragoste, am ştiut că începea altceva, o perioadă care aducea a tip de 40 lovindu-se ritmic de oglinda din baie, sper că totu-i în regulă, angi.”

Cui să i-o faci cadou: Unui prieten care tocmai s-a despărțit și-și plânge de milă. (Ionuț Dulămiță)

Delacroix este tabu: suita românească, Medeea Iancu, Cartea Românească, 2017

Volumul Medeei Iancu, bântuit de cuvintele sânge, libertate și viol, dominat de negocierea propriei corporalități și a propriului limbaj – în mod special în relație cu abuzul sexual – vorbește exact aceeași limbă pe care o vorbesc și eu. Diferența e că eu o vorbesc doar cu mine. Cartea asta are curajul s-o vorbească în public și să-și asume riscul etichetărilor reducționiste (scriitură feminină, patetism etc.).

El mă înșfacă pe după gît. Nu mă
Mișc. Mîna lui e lungă. Mîna lui e o coloană
Nesfîrșită de
Soldați.


Tîrăște după
El. Vîntul își începe
Rugăciunile.
A se ruga.

Dumnezeule, uită-te doar un pic la mine. Un pic. Ajută-mă să
Fug.

Și tata lui Andrei Hotoboc își aduce aminte de Cristi,
Contabilul care fura, de Dobre.
Da, da, Dobre, ce s-a ales de el?

Ha! Dobre a furat, de i-a ajutat Dumnezeu.
A furat gresie de și-a pus și în bucătărie.
Cînd intri în bucătărie, toată bucătăria e albă.
Gresie pură, gresie sută la sută.
A ajuns Dobre la doo chei,
Stă acum la răcoare, las’ că și așa e cald.

Și mai pune tata lui Andrei Hotoboc un pahar de țuică
Și-și mai aduce aminte ba de unul, ba de altul
Cărora le-a ajutat Dumnezeu.”

(Romînia e o țară Aro, fragment)

 

După ce mi-am dat seama de asta, am continuat să o citesc pe Medeea Iancu plângând. Am o relație stranie cu plânsul - m-a eludat mulți ani. Acum încep să-l îmbrățișez, iar poemele din Delacroix... au ajutat mult la medierea acestei relații. De fiecare dată când corpul era abuzat și limbajul era suprimat în paginile cărții, am plâns („DUMNEZEU  ți-a făcut asta, a/Spus Poliția romînă,//Și Poliția romînă a spus/Amin,/Și acela care a atins femeia a/Spus/Amin//Și mama lui a spus: binecuvîntat să fii,/Fiule,//”). De fiecare dată când mi s-a pus nodul în gât și mi s-a strâns stomacul („TRĂIASCĂ mult copilul/Care/Nu/A fost/Abuzat.”). De fiecare dată când am citit și am spus da, am trăit asta, am plâns, am însemnat, am citit mai departe și am supraviețuit. Ca și Medeea Iancu.

Nu
e adevărat: el
Nu a vrut,
El te iubește,
Poate că trece printr-o perioadă
Dificilă,
Nu,
nu e adevărat,
Nu ai nicio dovadă.
Ai băut cumva?
De ce nu te-ai luptat?

Cui să i-o faci cadou: Fostului prieten (și oricărui viitor). (Ioana Pelehatăi)

Masiv, de Sebastian Big, Editura Fractalia, 2016

Mi-am tras cana cu ceai mai aproape, am potrivit lumina veiozei, am tras solemn aer în piept (doar urma un moment poetic) și am deschis cartea lui Sebastian Big. Am citit primele două-trei poeme și am închis, să mă uit din nou la copertă. Oare unde am nimerit?

„Artiști, poeți, oameni de știință,

din cele mai diferite domenii,

în toate timpurile, 

au gustat cu voluptate 

din cupa nezăgzuitelor contraste

și a mărețelor simfonii

ale arhitecturii solide a masivului.”

 

Aveam senzația că am deschis ușa unui apartament comunist, cenușiu, dincolo de care s-a deschis un peisaj montan din pixeli psihedelici. Sau că am dat peste manuscrisul ascuns al unui geograf cu suflet de poet și o comoară de vocabular proletcultist. Încet-încet, m-am dezmeticit, atâta vreme cât, la urma urmei, fix o senzație de felul ăsta căutam. Așa că am mers mai departe, în drumeția asta din cuvinte - și ce cuvinte! a fereca, de netăgăduit, dărnicie, paloș, patrie. Și, chiar dacă aveam câteva repere despre autor, am ajuns la final cu un precursor de îndoială: să fi scris chiar el sau să fi găsit însemnările astea apocrife într-un fișet al laboratorului de fizica pământului? să fie versuri din 2016 sau 1986?

Cui să i-o faci cadou: Unui prieten căruia îi place și Calistrat Hogaș și Barbarella. (Andra Matzal)