E an de Centenar – dar nu vă speriați, n-o să vorbim de reîntregirea pământului strămoșesc, ci de un  secol de produse cu design românesc. NOD Makerspace & MATER au pus la cale o primă expoziție de obiecte gândite și fabricate în România, de la covoare de Cisnădie la frigiderul Fram, DACIA, păpușile Arădeanca și televizoarele Diamant.

Am fost în excursie cu clasa redacția în spațiul expozițional din Splaiul Unirii 160, unde ne-am animat laolaltă, amintindu-ne fiecare de câte-un obiect și plasarea lui în primii ani din biografia fiecăruia. Dacă vrei să-ți revezi copilăria, adolescența și/sau tinerețea, dar și să asiști la evoluția discursului de design de obiect la noi, vizitează mica expoziție până pe 4 noiembrie, sau accesează muzeul virtual de la 100 Romanian Design Objects.

Ca să-ți explicăm în ce tripuri autobiografic-nostalgice ne-a băgat pe noi expozițția, am ales fiecare câte două obiecte din epoci diferite, povestite mai jos în ordine cronologică. Ne-am oprit la selecția asta de 10, pentru că astea-s cele care ne-au marcat cel mai pregnant percepția asupra a ceea ce înseamnă design românesc.

Costumul schilleresc (1918-1939)

Din(i)că Schiler(i)u e un nume care-mi e familiar din cântecul Mariei Tănase (evident, nu-i al ei, balada domnului S. e folclor). Schileru e un soi de wunderkind al trecerii de la secolul XIX la secolul XX. Era din familie de moșneni înstăriți, nepot de pandur al lui Tudor Vladimirescu și poartă cu el renumele de-a fi fost primul țăran în Parlamentul României (1879-1916). A fost un excelent negustor și agricultor – până-ntr-acolo încât a existat și un atentat asupra vieții lui, din fericire eșuat. L-au împușcat doi săteni pentru că primarul din sat îl invidia pe Dinică și îi era și dator 4250 de franci. Just Gorj things. Costumul schileresc creat de el a fost purtat în Parlament și-n restaurantele de lux ale epocii, unde era faux-pas să intri în straie țărănești. Mai mult, a impus o modă a costumului oltenesc bogat ornamentat, doar în alb și negru. Unde mai pui că Schileru a făcut și pionierat în minerit și extragerea de petrol. Un adevărat Renaissance man, ce să mai – ce contează că eram la trei secole după Renaștere.

În fine, legătura mea afectivă cu el e, via Maria Tănase, o idealizare a unei Oltenii care era „la mine la țară”. Ca acest costum arătau hainele bune pe care le mai purtau unii săteni la zilele mari. Știu clar că Oltenia aia ideală nu există decât la mine-n cap, realitatea e mult mai sărăcăcioasă și tristă – și probabil că nici Dincă Schileru n-a fost chiar așa un înger. Dar costumul mi se pare extraordinar de frumos și azi. (Ioana)

„Foaie verde de trei boji

Cine a fost odată-n Gorj? Of, of, 

Fosta-a Tudor şi Magheriu

Şi neica Dincă Schileriu.

Şi-a mai fost şi Aristică

Copilul lu’ neica Dincă.

Foaie verde şi-o sipică

Şi-aolică neică Dincă

Şi tu ai casa de sticlă

Şi n-ai nicio ibovnică.”

(Balada lui Dincă Schileriu)

Sifon (1918-1939)

Sifonul din expoziție (produs la începutul secolului trecut, la Fabrica de Apă Gazoasă „I. Ioseph” din Huși) e rudă foarte apropiată sifoanelor pe care le-am cărat în copilărie. Pe măsură ce le-am cărat, ele au devenit din ce în ce mai ușoare, până când, în era de unică folosință, au dispărut cu totul. Mi-am început ucenicia cu sifoanele astea greoaie, din sticlă zdravănă, uneori înfășate într-o plasă de sârmă împletită (se întâmpla uneori ca sifoanele să explodeze în timpul umplerii). Proba de foc au fost anii în care ai mei făcuseră rost de un sifon uriaș, din aluminiu, meșterit clandestin într-o uzină. Încăpeau în el vreo cinci litri de apă bine pompată cu bule din mașinăria steampunk a lui nea Căpraru. În 1989 a început revoluția plasticului, iar peturile de proto-cola, pe care le-am primit toți cu entuziasm de adepți ai unui cargo cult, au înlocuit ireversibil bătrâna sticlă. Acum, singura sifonărie pe care-o mai știu e dosită într-o dugheană întunecată, de parcă acolo ar acționa un contrabandist de artefacte interzise din trecut. (Andra)

Pantofi „Guban” (1937 - prezent)

„Mama, tu ai avut pantofi Guban? Adică înainte de ‘89?”. „Nuu”, răspunde de la celălalt capăt al conversației, în Iași. „Erau rari și nu erau pentru oricine”, îmi zice. Cu toate astea, am crescut cu legenda pantofilor Guban, nu știu de unde. Probabil că deveniseră atât de celebri tocmai pentru că n-aveai acces la ei. Ca portocalele sau Coca Cola. Ce-i interesant e că istoria pantofilor Guban n-a început în comunism. În 1937, un anume domn Blaziu Guban a înființat societatea „Guban”, după ce, cu doi ani înainte, se pare c-ar fi inventat o cremă specială de ghete. În 1952, fabrica lui a fost „donată” statului (și știm cu toții cam cât de libere și nesilite de nimeni erau donațiile astea în comunism), iar în 1959 a început producția de pantofi. Pantofii ăia socialiști, cu urme delicate de bon ton și, mai ales, din piele, pe care tot legenda spune că i-ar fi purtat Harry Truman, Sophia Loren sau Tudor Arghezi. Dacă ai vreo 400 de lei și un sentiment puternic de nostalgie, poți să-ți cumperi și-acum o pereche de gubani. Sau măcar să știi de unde ai putea să-i faci o surpriză mamei tale ;) (Luiza)

Război de țesut liliputan, anii 1940

Cred că mi-am petrecut cel puțin un an pus cap la cap cuibărită sub mașina de cusut a bunicii mele de la Bârlad, în ultimii ani ai comunismului. Era mare și solidă, ca o cloșcă de metal sub ale cărei aripi mă simțeam în siguranță. De asta mi-a tresărit inima când am văzut în expoziție războiul de țesut liliputan, un obiect miiiiic, „compus dintr-un sistem metalic, o ciupercă de lemn și un inel de cauciuc”, folosit frecvent pentru reparat ciorapii, tricotajele sau alte țesături. Remaieuza folosea des războiul ăsta minuscul de țesut, în niște vremuri în care fiecare firicel de ciorap era prețuit ca o comoară a feminității înfiorător de greu de înlocuit. Citeam într-un studiu excelent al lui Ian Buruma prin ce treceau femeile în timpul celui de-al doilea război mondial ca să facă rost de o pereche de ciorapi. N-o să zic exact prin ce, dar cred că vă puteți imagina. Acum, ciorapii sunt peste tot și războiul liliputan, fratele mai mic al mașinii de cusut, a dispărut. Însă ceva din stăruința lui pare c-a rămas încă acolo, scrisă pe spatele cutiuței: „cruțăm vederea întrucât nu trebuie să căutăm firele ca la țesutul obișnuit. Prețul aparatului Lei 400.” (Luiza)

Microscop didactic (1951 - prezent)

Era cel mai bizar obiect pe care îl vedeam în laboratoarele de la școală, în perioada gimnaziului. Când nu erau atenții profii, îmi plăcea să stau la microscop și mă uit la tot felul de obiecte, care nu aveau nicio legătură cu biologia sau chimia. Am avut o perioadă când aduceam la școală pietre mici de râu ca să le „studiez” textura și detaliile. Evident că nu descopeream nimic, dar era distractiv, plus că mă făcea să mă simt „special”. De fapt, cel mai mult îmi plăcea ideea de mă uita prin microscop, era doar o poză pe care o afișam față de ceilalți. Realitatea e că eram varză și la chimie și la biologie. (Ionuț S.)

Jocul Piticot, anii ‘60

Fascinat de poveștile spuse de bunicul său, Petrică vrea să ajungă în țara lui Piticot, așa că îl înhamă la sanie pe iepurele Urechilă și pornește în aventură. Sunt 65 de pași pe care-i parcurgi printr-o aruncare a zarului, iar unele puncte de pe traseu te împing spre destinație sau te trag înapoi, spre linia de start. Jocul ăsta, produs de Întreprinderea Poligrafică Banat din 1961 încoace, m-a bucurat și m-a enervat și m-a făcut să-mi frec palmele de nerăbdare mai mult decât toate variantele de Monopoly pe care le-am încercat după aceea. (Vlad)

Autoturismul Oltcit, anii ‘70

Pentru generația părinților mei, Oltcitul a fost alternativa cool la omniprezenta Dacie. Realizată în urma unui parteneriat între autoritățile române și producătorul francez Citroën, mașina a fost produsă vreme de 14 ani la Craiova. Dincolo de faptul că avea forme rotunjite și, per ansamblu, un aer occidental, era și mult mai ieftină decât Dacia, iar asta o făcea potrivită pentru cei care căutau să se diferențieze într-o societate tot mai uniformă. Țin minte volanul ce părea al unei mașini de curse, și faptul că o parte dintre comenzi erau strânse pe doi cilindri groși, laterali. Erau detalii care s-au lipit de mintea mea de copil, însă pe-atunci și adulții erau copii.

După Revoluție, francezii s-au retras din parteneriat, statul român a preluat acțiunile, iar mașina e rebotezată Oltena. La jumătatea anilor ‘90, fabrica a fost cumpărată de sud-coreenii de la Daewoo și, peste încă 12 ani, de americanii de la Ford. Chiar dacă Oltciturile au dispărut din producție și-apoi de pe străzi, se poate zice că asta e totuși o istorie fericită. (Vlad)

Aparat de proiecție Diascol, 1975

Eram la grădiniță, în ‘89 sau în ‘90, când am văzut prima dată un aparat de genul ăsta (produs de I.O.R., Întreprinderea Optică Română, singura societate de la noi care făcea aparatură opto-mecanică). Mai mult decât poveștile pe care le vedeam proiectate pe perete, mă fascina tot ritualul de dinainte: trasul draperiilor, camera care se întuneca brusc, mâinile educatoarei care manevrau aparatul și liniștea care se lăsa printre noi. Fac parte din generația aia care a prins ultimele zile ale Diascolului și poate tocmai de asta îl asociez cu un moment de tranziție dinspre o lume spre alta. În clipa în care „ne-am tras cablu” și maică-mea mi-a cumpărat un calculator SINTEZ, „diafilmul” a devenit piesă de muzeu. (Ionuț S.)

 

 

Radio Gloria (anii ‘80)

Bucătăria e inima casei, locul în care se fac și se desfac afaceri, căsnicii, pachete cu mâncare de acasă și mai ales sticle. E camera cu pereții cei mai docili, plini de urmele trecerii diverselor mâncăruri și de șușoteli. Aparatul de radio, radiodifuzorul cum îi spunea bunica sau tranzistorul, după bunica, e pulsul inimii ăsteia. O bucătărie fără radio e ca o baie fără oglindă. E posibilă, funcțională, dar e un nonsens. Bucătăria familiei mele, dintr-un apartament semidecomandat de două camere din nordul orașului, nu există fără paralelipipedul ăsta negru. Nu-mi imaginez să intru să mi fac un sandviș cu margarină în camera mai mult lungă decât lată și să nu pârâie Gloria un Radiojurnal sau niște cote ale apelor Dunării. Nu pot să-mi închipui ce-aș fi vorbit cu ai mei, dacă n-am fi fost prea ocupați cu ascultatul de teatru radiofonic, în diminețile de weekend. Habar n-am ce-aș fi ascultat apoi, la casa din Giulești, în timp ce făceam baie, dacă nu era același radio Gloria alături, turnând romanță după romanță până la încheierea programului. Și, evident: Aici București, Radio România Actualități. A fost ora exactă. Bip, bip, bip. (Ioana)

Almanah Flacăra, 1988

N-am reacționat când am văzut coperta revistei Flacăra (numărul dedicat celor 70 de ani de la Marea Unire), ci când am dat de prima pagină. De poza clasică a lui Ceaușescu, sfinx zâmbitor, care privește dincolo de mine. Mi-a pocnit, ca o revelație naivă, gândul că a fost o vreme când toate cărțile mele de școală se deschideau cu tabloul ăsta. Pfiu, ce bine c-am scăpat! mi-am zis. Am fost convinsă că Flacăra era o creație pur comunistă, până mai adineauri, când m-a trezit Wikipedia: Flacăra a existat înainte să existe România Mare. A fost fondată în 1911 de Constantin Banu, jurnalist liberal, care-a fost un an și ministru al Culturii. În timp, a devenit - am zice azi - un hub. Tot Wikipedia mi-a dat o listă cu 31 de „colaboratori de prestigiu” (de la Coșbuc, la Camil Petrescu), printre care se afla chiar și o femeie. Ați ghicit, Hortensia. Comunismul a schimbat direcția în care bate Flacăra, iar după ce-a preluat-o Adrian Păunescu, tirajul a explodat până la 495.000 de exemplare. Până în ‘85, când Păunescu a căzut în dizgrație, și revista reformată. Ultimul număr a apărut în 2012, când Flacăra avea 101 ani. (Andra)


Fotografii: Cristian Vasile