Are o ironie ascuţită de te poţi tăia în ea, mai ales că o livrează pe nepregătite. Joacă polițistul din Orb de mină și primarul corupt din Nu chiar 1918, ambele texte de Csaba Székely. Spectacolul din urmă a stârnit furia naţionaliştilor români pe 1 decembrie 2018. Cu Csaba Székely s-a întâlnit şi la Teatrul 3G din Târgu Mureş în Mihai Viteazul, alt spectacol care i-a indignat pe apărătorii românismului şi în care Seba joacă rolul titular, un personaj deposedat de aura eroică, redus la statutul de om de afaceri convertit la politică. Actorul se ocupă şi cu regia, cea mai recentă producţie fiind Apeluri nepreluate la M Studio din Sfântu Gheorghe.

 

Are un chip cameleonic: poate deveni, printr-o singură grimasă, tânăr sau bătrân, cool sau misterios, băiat rău sau Frankenstein. Actor de dramă, mânuieşte bine ironia, este acid fără efort şi nu face risipă de mijloace interpretative. Ar fi un actor excelent pentru piesele lui Jon Fosse, unde replicile, scurte şi seci, ascund subtexte generoase. Funcţionează la fel de bine şi în dans aşa că poate fi văzut în mai toate spectacolele de la M Studio (companie de teatru de mişcare). A debutat în cinema cu Fiul lui Saul (rolul soldatului rus) şi de atunci a tot făcut film. Ceea ce nu e de mirare. 

 

Poate trece instantaneu, fără adaosuri cosmetice, dintr-un rol în altul şi să fie complet diferit. Face asta în Profu de religie, unde  interpretează rolul titular şi pe cel al unui moderator tv. Este taximetristul Juvete în Dacă am gândi cu voce, personaj dramatic, în contrapunct cu porecla uşchită. Îşi construieşte rolurile plecând de la interior către exterior, de asta de cele mai multe ori, nu imaginea lui este cea care se schimbă, ci substanţa personajelor. 

 

Fiecare semnează condica şi prin alte părţi, dar spectacolele în care i-am remarcat aparţin trupei Frilensăr şi pot fi văzute la Teatrul Luni de la Green Hours. De exemplu, elevii din Înaintea erei noastre, pierduţi într-un spaţiu uitat de istorie, sunt personaje fabuloase: Tiberiu Enache este Elvis Zamfira, un geek rural, iar Tudor Morar este Vasilică Târnăcop, poate cea mai plastică şi savuroasă expresie a precarităţii întreţinute cu sârg de indiferenţa guvernanţilor. Tiberiu e de găsit şi prin Pădurea spânzuraţilor la TNB, în rolul adolescentului din deschiderea spectacolului. 

 

Are un contur foarte bine desenat: o figură clară, simetrică, un corp puternic şi flexibil, deşi aparent fragil. Şi zic asta pentru că l-a jucat pe Tiger în Tattoo, un artist care îşi tatuează tot corpul ca parte dintr-un provocator proiect artistic. Ţine singur un spectacol, 20 noiembrie, o monodramă care explorează mintea unui tip de personaj cu care ne confruntăm tot mai des în realitate: autorul atacurilor armate (în cazul ăsta, atacul asupra unei şcoli). 

 

E un actor care evoluează continuu. Cu fiecare spectacol, îi descopăr noi subtilităţi: o tuşă comică, abilităţi coregrafice, aptitudini de compoziţie şi imitare. Scurtul rol al lui Ceauşescu din În umbra marelui plan este exemplar în acest sens pentru că Doru îl face pe neașteptate, ieşind brusc din convenție, fără să caricaturizeze, iar abordarea asta relaxată lasă loc spectatorului să reflecteze singur asupra personajului şi epocii. Dar asta este doar o picătură dintr-un ocean de spectacole în care joacă Doru.  

 

Are un ton specific, un pic mirat, un pic ironic, un strop inocent, şi din combinaţia asta rezultă o frazare care dă personajelor mai multe chei de citire. Joacă aşa în '90, dar şi în Cultul personalităţii, unde face un Gheorghiu Dej boem, populist şi popular, un fel de fante de Obor cu veleităţi autoritariste. S-a apucat şi de regie, cel mai recent spectacol fiind Vi me som rom, care prezintă, din trei perspective, experienţa de a fi rom în România. 

 

Este un actor tonic & muzical, poate fi văzut la Macaz în Fuckultate, Vi me som rom, dar şi în Cultul personalităţii, unde îl joacă pe Ceauşescu de dinaintea puterii absolute. Nu îl imită pe dictator, ci şi-l aproprie prin două caracteristici ale acestuia, aparent contradictorii, obedienţa şi aroganţa. 

 

Actori multifuncţionali, extrem de versatili, atât în ceea ce priveşte personajele (în spectacole cu naraţiuni fragmentare schimbă cu dexteritate rolurile), cât şi formatul spectacular (dramă, muzical, comedie). Posedă doze uriaşe de autoironie şi o muzicalitate pe măsură. Pot fi văzuţi în Visătorul, Amintiri, School feat. COOL şi în mai toate spectacolele de la Teatrul Tineretului din Piatra Neamț.