Carte / Călătorii

7 trenuri de prins în literatura română

de Mihai Iovănel, fotografii de Adi Bulboacă

Publicat pe 5 februarie 2018

Am citit cu nostalgie o știre care anunța desființarea a 97 de curse CFR. O continuare logică a politicii ultimelor decenii – devalizarea sistematică a Căilor Ferate Române, care a mers mână în mână cu facilitățile acordate transportatorilor auto. Să mai mergi astăzi cu trenul te plasează în categoria săracilor. 

Fără să fiu un călător pasionat, am avut întotdeauna o slăbiciune pentru trenuri. În mare parte culturală: ce ar fi filmele western fără locomotivele cu aburi, ce ar fi Crima din Orient Express fără Orient Express?

Așa că am compus o listă (desigur, incompletă) a prezenței trenurilor în literatura și istoria României ultimului secol și jumătate.  

7. M. Eminescu, Doina

Doina (publicată în 1883, dar scrisă prin 1878-1879) e poezia cea mai controversată a lui Eminescu (deși cuvântul „controversat” e cumva impropriu: el sugerează ceva ambiguu, pe când în cazul de față xenofobia marelui poet este pe față).

Iată versurile care privesc trenurile: „De la Turnu-n Dorohoi/ Curg dușmanii în puhoi/ Și s-așează pe la noi;/ Și cum vin cu drum de fier,/ Toate cântecele pier,/ Zboară pasările toate/ De neagra străinătate”.

După cum se vede, Eminescu asociază „drumul de fier” cu un soi de waste land, în care tradițiile și „râul, ramul” se veştejesc. Un mod cam dramatic și xenofob de a spune că introducerea căilor ferate în România a deschis propriu-zis drumul modernizării și al capitalismului (adică a capitalului străin). Inițiat în 1868, proiectul i-a aparținut principelui Carol, însă a fost pus în practică într-un mod catastrofal. Afacerea Strousberg (o țeapă uriașă trasă României de un consorțiu german) l-a dus pe Carol în pragul abdicării și numai câteva circumstanțe norocoase l-au salvat. Chiar și din perspectiva prezentului nostru, proiectul a fost unul controversat. După cum arată istoricul Bogdan Murgescu,  „această opțiune nu s-a bazat pe o judecată economică solidă, (…) statul român și majoritatea contribuabililor au plătit mult mai scump decât ar fi fost cazul pentru un proiect de prestigiu al principelui și guvernanților, și (…) avantajele economice au aparținut mai ales consumatorilor urbani și marilor proprietari funciari, în timp ce țăranii, meșteșugarii și lucrătorii din industria casnică au avut mai degrabă de pierdut” (România și Europa. Acumularea decalajelor economice (1500-2010), Polirom.

Totuși, „în 1915 existau 3 702 km cale ferată, 404 stații, 932 locomotive, 1 499 vagoane de călători, 153 vagoane poștale și 24 138 vagoane de marfă”. De comparat cu ce avem azi: „Parcul CFR Călători este format din peste 1 400 de vagoane, locomotive, săgeţi albastre şi ar avea nevoie de cel puţin 200 de garnituri noi”.

6. I.L. Caragiale

Lumea schițelor lui Caragiale este greu de conceput fără existența trenului. D-l Goe, Bubico, Tren de plăcere, CFR sunt doar câteva titluri. Personajele care folosesc acest mijloc de transport sunt recrutate de regulă din middle class-ul epocii.

5. Liviu Rebreanu, Proștii

Nu doar clasa de mijloc mergea cu trenul. În nuvela lui Rebreanu, doi țărani, tată și fiu, se trezesc cu noaptea-n cap pentru a ajunge la timp în gară. Vorba vine la timp: intimidați de marea călătorie care-i așteaptă, sosesc în stație cu câteva ore mai devreme. Evident, cei doi nu reușesc să se urce în tren. Povestirea are ceva kafkian.

4. Ștefana Velisar Teodoreanu, Ursitul

Scrierile Ștefanei Velisar Teodoreanu (soția lui Ionel Teodoreanu) sunt astăzi aproape necunoscute. Dar Ursitul (1970) e o carte de memorii care ar merita reeditată. Capitolul pe care-l am în vedere este călătoria pe care cei doi tineri soți o fac la Istanbul împreună cu Sadoveanu (amic cu tatăl lui Teodoreanu). Totul este memorabil – de la felul tacticos în care Sadoveanu mănâncă în tren ficat de gâscă cu ceapă până la modul poznaș în care „Ceahlăul literaturii române” se poartă în fosta capitală turcă (unde se documenta pentru Creanga de aur), mergând până la a vandaliza un perete din Hagia Sofia, pe care scrie un mesaj de dragoste semnat Vasile Alecsandri. Grafferii de azi nici nu știu ce precursor au.

3. „Trenurile morții”

„Trenurile morții” reprezintă episodul cel mai sinistru din istoria trenurile în România. Sintagma se referă la trenurile în care mii de evrei din Iași au fost urcați cu forța în 1941, la ordinul lui Mihai Antonescu. Majoritatea au murit. Potrivit Raportului final elaborat de Comisia Elie Wiesel, vagoanele

„fuseseră folosite pentru transportul carbidului și de aceea emanau un miros înăbușitor. În plus, deși în nici un vagon nu intrau mai mult de 40 de oameni, între 120 și 150 de evrei, mulți dintre ei răniți de lovituri și tăieturi de baionetă, au fost îndesați cu forța în interior. După ce ușile au fost bine închise în urma lor, toate ferestrele și spărturile au fost bătute cu scânduri. «Din cauza căldurii de vară și a lipsei de aer, oamenii au înnebunit mai întâi și apoi au pierit», povestește un supraviețuitor. Trenul cu deportați a mers pe aceeași rută de câteva ori.

Al doilea tren care a părăsit Iașiul către Podu Iloaiei a fost și mai aglomerat (aproximativ 2 000 de evrei au fost înghesuiți în 20 de vagoane). Ultimul vagon conținea cadavrele a 80 de evrei care fuseseră împușcați, înjunghiați sau bătuți. În căldura verii, cei înghesuiți în interior au trebuit să aștepte două ore până la plecare. «În timpul nopții», a povestit un supraviețuitor, «unii dintre noi au devenit furioși și au început să țipe, să muște și să se îmbrâncească violent; trebuia să lupți cu ei, fiindcă puteau să-ți ia viața; dimineața, mulți dintre noi erau morți, iar cadavrele au fost lăsate înăuntru; ei au refuzat să dea apă chiar și copiilor noștri care plângeau, și pe care îi țineam deasupra capetelor noastre». Când ușile trenului s-au deschis, puținii supraviețuitori au auzit gardienii cerându-le să arunce morții afară (din cauza duhorii, gardienii nu îndrăzneau să se apropie prea mult). Cum aceasta s-a întâmplat într-o zi când era sărbătoare, țăranii din satele învecinate au fost aduși să vadă «comuniștii care au tras în Armata română», iar unii dintre țărani strigau «Ucideți-i! Ce rost are să-i transportăm gratis?».

În trenul morții care a plecat de la Iași spre Călărași, din 5 000 de evrei, numai 1 011 au ajuns la destinație vii după șapte zile (Poliția română a numărat 1 258 de cadavre, totuși sute de morți au fost aruncați din tren pe drum, la Mircești, Roman, Săbăoani și Inotești). Trenul morții spre Podu Iloaiei (la 15 kilometri distanță de Iași) avea 2 700 de evrei la plecare, dintre care 700 au fost debarcați vii. În raportul oficial, autoritățile române au afirmat că 1 900 de evrei au fost îmbarcați în tren și «numai» 1 194 au murit.”

2. Mircea Cărtărescu, Bacoviană

În timpul comunismului, industrializarea accelerată a fost asociată cu o mare dezvoltare a transportului feroviar pentru persoane și mărfuri. Vârful procesului de modernizare a fost atins în anii ’70. Însă anii ’80 au adus strângerea șurubului. CFR-ul decrepit din ultimul deceniu comunist apare într-o povestire destul de umoristică a lui Mircea Cărtărescu, Bacoviană. În ea, poetul merge cu trenul la Bacău pentru a participa la ceva șușă locală. În timpul călătoriei i se face foame și așteaptă zadarnic napolitanele pe care, potrivit zvonurilor din tren, nașul ar fi trebuit să le ofere spre vânzare pasagerilor.

NB: Pe coperta volumului colectiv Aer cu diamante (1982), Cărtărescu apare cocoțat, alături de Ion Stratan, Florin Iaru și Traian T. Coșovei, pe scara unei antice locomotive. Poza a fost făcută de Tudor Jebeleanu. 

Imaginea de pe coperta volumului „Aer cu diamante”

1. Grete Tartler, Orient Express

Grete Tartler este unica autoare română care apare în antologia Train Songs. Poetry of the Railway, editată de Don Paterson și Sean O'Brien. Majoritatea celor antologați sunt poeți și poete de limbă engleză (nume ca Seamus Heaney, Emily Dickinson, Robert Louis Stevenson, Elizabeth Bishop, Philip Larkin, Simon Armitage, W.H. Auden, Thom Gunn, John Ashbery, John Fuller, Louis MacNeice, Louise Glück, Carol Ann Duffy, Tom Waits ș.a.), deci prezența poetei și traducătoarei române (cu o versiune semnată de Fleur Adcock) este cu atât mai remarcabilă.

„Aproape adorm, citesc din asceții pustiei;

orașe, câmpii de turcoaz;

din gări se aud vești în graiuri necunoscute.

Vecinul de compartiment a făcut războiul

cânta la trompetă

vecina croșetează (noduri între bine și rău, adevăr și minciună);

parcă aș dirija pulsul ritmic al trenului,

corul celor care veghează

din frică de zori.

Cândva, într-o vacanță din Apuseni

ascultam trecând trenul

în care mă aflu azi;

cineva povestea despre șarpele care-a supt de la vacă:

oamenii l-au găsit adormit între stânci

ș-au lovit cu toporul,

laptele curgea din el ca din vadră;

acum peste coline, peste vapoarele cu acizi,

peste vapoarele Greenpeace, peste explozii,

mica publicitate, smog, izvoare secate,

laptele curge în valuri

simt cum ia forma colinelor

forma creierului:

zorile se revarsă în el fără a-l umple,

zorile ies din el fără a-l goli.”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK