Anul ăsta la Festivalul Internațional de Film de la Berlin, n-am văzut nimic care să mă bucure cu adevărat, doar niște momente din filme (și din afara lor). De pildă, la filmul regizorului taiwanez Tsai-Ming Liang (Rebels of the Neon God, Stray Dogs, Goodbye, Dragon Inn, unul dintre exponenții slow cinema-ului), mi-am adus aminte, privind unul din protagoniști, că îmi place la nebunie să toc legumele pentru supă și că, de fiecare dată când o fac, încep să îmi imaginez că sunt Jeanne Dielman. În Rizi, probabil că Tsai provoacă deliberat astfel de procese, fiindcă filmul invită la o relaxare totală, la un fel de terapie în care tăietura de montaj te scoate din visare - așa că ea e prelungită suficient cât să facă mai ușoară tranziția dintre cadre.
Ce urmează e un sumar al colecțiilor foarte personale pe care le-am făcut în timpul festivalului - din filme sau din sală. Nu am citit nimic despre ele înainte, doar niște scurte descrieri. Nu m-am interesat ce filme au mai avut premieră la Sundance, de pildă - am mers doar la câteva unde mă interesau regizorii sau actorii; am ales un titlu, deși poate sună scandalos, după cum arăta posterul (un fundal roșu-sângeriu, unde o fantomă, acoperită de un cearșaf, se sprijină de o stâncă). Experiența mea, atât cât a fost, n-a trecut printr-un filtru de jurnalist/critic - n-am ajuns la nicio proiecție de presă, ci doar la proiecții de publicul, să văd cum se simte. Într-una dintre nopțile în care mă întorceam la cazare, era să mă ciocnesc, ca într-un vis comic, de Jeremy Irons, președintele juriului, care tocmai ieșea din hotel.
1. Bilet la Ursul de Aur
Probabil sunt singura persoană din univers care și-a luat bilet la ce urma să devină Ursul de Aur, iranianul There is No Evil/Sheytan vojud nadarad (r. Mohammad Rasoulof) și n-a mai ajuns. Regizorul însuși n-a putut veni la Berlin (ci prezent doar pe Skype), fiindcă autoritățile îl țin în arest la domiciliu. Povestea, în mare, e o bombă anti-sistem: 4 povești contemporane despre soldați-călăi care refuză să îndeplinească ordinul - dintr-o datorie morală.
2. Gropile și politicienii
În Los Conductos (r. Camilo Restrepo, premiul GWFF pentru cel mai bun film de debut, secțiunea Encounters, o încurajare pentru cineaștii la început de drum), o satiră psihedelică cu o narațiune non-lineară, Pinky, un fost sectant, visează în fel și chip cum să-și asasineze liderul. Într-o seară, pe motocicletă, îi spune o poveste partenerului său de drum, Revenge, cum că în asfalt s-ar fi făcut noaptea niște gropi uriașe, pe care politicienii se chinuiau cu disperare să le astupe. În ciuda eforturilor lor, gropile spărgeau asfaltul din nou, creșteau mai puternice, ajungeau să înghită mașini întregi și oameni.
3. Camuflaj
Începutul lui Entre Perro y Lobo (r. Irene Gutiérrez Torres, secțiunea Forum), o docu-ficțiune despre soldații veterani care încă mai mișună prin pădurile cubaneze, încercând să țină activă rezistența. Sunt oameni care-au luptat în războiul din Angola și încă-și lasă familiile acasă, așteptând un semn de luptă. Rutina lor ține de un antrenament milităresc pe care-l execută singuri: își pun pământ în cap, se duelează reciproc, povestesc în fața camerei fragmente de război. Filmul vorbește despre o imposibilitate de reclimatizare a soldaților după război - ei se întorc la „luptă”, fiindcă nu-și pot găsi locul nicăieri altundeva.
4. Manifest din public - Dau. Natasha (r. Ilya Khrzhanovsky, Jekaterina Oertel, Competiție; Ursul de Argint pentru contribuție artistică deosebită acordat directorului de imagine Jürgen Jürges)
Cu toate că publicul de la Berlinale a fost foarte indulgent cu filmele (s-a aplaudat aproape la orice), un moment anume mi-a rămas în minte: în timpul violențelor torționarilor din ficțiunea Dau.Natasha (printre altele, o secvență stânjenitoare în care protagonista, care lucrează la cantina institului de știință, e forțată, la un interogatoriu, să se dezbrace, după ce poliția de stat a aflat că s-a culcat cu un cercetător american), mai multe femei au părăsit sala și au început să strige „Rușine! Suntem în 2020 și încă mai arătăm așa ceva pe ecran!”. Discutabil din punctul ăsta de vedere, fiindcă folosește shock-value și violența asupra femeilor, precum și o secvență de sex nesimulat, Dau.Natasha a fost de departe cel mai îndrăzneț experiment văzut la Berlinale, parte dintr-un proiect foarte ambițios (à la Charlie Kaufman în Synecdoche New York), o reconstrucție reală a institutului sovietic de știință, unde Lev Landau făcea experimente cu radiații pe oameni obișnuiți. Actorii au locuit în decor și-au rămas în personaje timp de trei ani - e neclar însă cât din povestea din Dau.Natasha e regizată și cât e improvizația actorilor, cât liber arbitru au avut în traiectoria personajelor lor.
5. Mama și fiica privesc pe fereastră
În The Calming/Ping Jing (r. Song Fang, secțiunea Forum), o mamă (60+) și o fiică (30+) se uită pe fereastră. Au aceeași poziție și par să privească la fel. Acest mic gest, de a observa lumea de afară, de la balcon sau de pe geamul casei, e o îndeletnicire de când lumea - faptul că ele două o fac ține de un fel de legătură strânsă care foarte rar poate fi transpusă poetic în cinema - stau și privesc copiii care vin de la școală, în grupuri, și își aduc aminte de copilăria fiicei.
6. Rutina laptelui
Probabil că e safe de dezvăluit spoiler-ul lui First Cow (r. Kelly Reichardt, Competiție) - un american blând și un chinez înțelept se gândesc la un negoț necinstit: în America de început de secol 19, singura vacă din ținut stă în grădină, pentru cafeaua de dimineață a magnatului local. Americanul și chinezul se furișează noaptea, pe ascuns, și o mulg. A doua zi merg la târg și vând niște gogoși cu lapte atât de gustoase, că devin faimoase. În fine, în prima întâlnire a americanului cu vaca, o mângâie și îi spune că îi pare rău că a ajuns în urma călătoriei să fie singură, fiindcă soțul ei și copilașii ei nu au supraviețuit. Momentul merge mână-în-mână cu Gunda (r. Victor Kossakovsky, produs de Joaquin Phoenix), un film-eseu foarte candid despre viețile animalelor - și un îndemn la veganism.
7. Masaj
Tot în Days/Rizi, are loc un masaj destul de lungit din punct de vedere dramaturgic între cei doi protagoniști (dacă nu mă înșel, ține peste 20 minute). E contemplativ și homoerotic, ceea ce i-a făcut pe mulți din sală să chicotească. În fața mea, un spectator a ținut morțiș să-l păstreze amintire - așa că l-a filmat aproape integral. După ce s-a trecut peste, îl mai deschidea din când în când, ca să verifice dacă l-a filmat cum trebuie.
8. Monstruos-grotesc - Siberia (r. Abel Ferrara, Competiție)
Willem Dafoe joacă rolul unui rătăcit prin tot felul de peisaje austere - se plimbă printr-o grotă, se întâlnește cu mai multe persoane din copilăria lui (inclusiv cu tatăl lui, un bărbat dur față de care nu s-a putut apropia), dar și cu necunoscuți grotești. Filmul e foarte slab și derutant; de pildă, Ferrara, pentru a-i ilustra coșmarul protagonistului, îl pune într-un imaginar plin de femei supraponderale goale, care râd și dansează în fața lui, un pitic care vine spre el într-un scaun cu rotile. Caruselul ăsta al groazei e gratuit, la fel ca tot restul filmului, sprijinit pe ideea că bărbatul trebuie să se împace cu greșelile trecutului.
Alminteri, ediția a 70-a a festivalului a fost eclectică și foarte inegală. Rămân cu impresia că am ratat ceva ce sper să recuperez la festivalurile viitoare, dar și cu senzația că multe dintre titluri au fost prezente doar pentru a stârni reacții - vezi Siberia sau The Salt of Tears (r. Phillipe Garrel), care, dincolo de prestigiul regizorilor, n-au avut absolut nimic valabil de spus în 2020.
