Film / Nostalgie

Agnès Varda - filme, pisici și nostalgie

de Georgiana Mușat

Publicat pe 4 aprilie 2019

Am văzut recent Varda par Agnès (2019), ultimul film al cineastei franceze care a murit la final de martie la 90 ani, lăsând în urmă peste 50 filme și o bucurie imensă în a face film și a discuta despre cinema. Filmul, produs de ARTE, e un fel de mozaic de povești pe care Agnès Varda le spune într-un interviu extins, ilustrate permanent cu imagini din filme, making-of-uri sau intercalate cu interviuri cu actori (Sandrine Bonnaire aka protagonista din Sans toit ni loi, 1985, de pildă). Inspirată de bucuria vizionării documentarului, am făcut un mini-inventar vardofil.

Varda despre „Sans toit ni loi”
  • Agnès Varda, belgiană de origine, nu a făcut propriu-zis studii de film, ci vine din fotografie. În lipsa unor metode sau canoane, cinemaul ei e extrem de special, fiindcă se bazează pe o încântare constantă în a descoperi felul în care funcționează aparatul de filmat, cum poate experimenta cu lumina, oglinzile în cadru șamd. Pe de altă parte, Varda era foarte interesată de oameni și de poveștile lor. Majoritatea filmelor ei sunt portrete de chipuri și locuri. Atât cele două, cât și nostalgia trecutului vor fi protagonistele cinemaului „bunicii Noului Val”.
     
  • Deși e asociată cu mișcarea Nouvelle Vague din Franța (François Truffaut, Jean-Luc Godard, Eric Rohmer, Jacques Rivette), Agnès Varda făcea parte dintr-o ramificare a sa (deși unii critici, printre care Claire Clouzet, consideră că Rive Gauche aka Chris Marker, Alain Resnais, Varda, e o grupare care nu se aliniază cu Nouvelle Vague, ci mai degrabă i se opune). Așadar, în vreme ce membrii Nouvelle Vague erau preocupați de regândirea istoriei cinemaului, cu pastișe și aluzionism, Rive Gauche implica un tip de cinema experimental, înrădăcinat în literatură, care făcea uz deseori de vocea din off. Cinemaul lui Agnès Varda are, de altfel, multe în comun cu filmele eseu ale lui Chris Marker și meditațiile politico-filosofice ale lui Alain Resnais.
     
  • Docu-ficțiune. La Pointe Courte (1955), lungmetrajul ei de debut, e o ficțiune cu aer antonionian: un cuplu revizitează un sat de pescari din copilărie, încercând să-și discute și salveze căsnicia; în vizita lor prin locurile natale, Varda proiectează însă poveștile marginale ale localnicilor, nelipsite de drame (un copil care moare în circumstanțe misterioase). Cu timpul, Varda ajunge să ducă docu-ficțiunea la formule mai sofisticate: în Sans toit ni loi, moartea unei tinere, Mona, e precedată de un fel de reportaj-anchetă, în care sunt intervievați toți cei care au intrat în contact cu ea. Prin asta, Varda imită întocmai documentarul - și nu numai -, folosește vagabondajul Monei pentru a arăta o lume marginală, reală. Aparatul de filmat nu o urmărește numai pe Mona, ci oferă, în mișcările line laterale, o privire asupra clasei de jos.
Sandrine Bonnaire și Agnès Varda, „Sans toit ni loi”
  • Feminism. Réponse de femmes. Notre corps, notre sexe (1975) e manifestul feminist al lui Varda - un documentar scurt în care femei de toate vârstele vorbesc despre faptul că nu e necesar să dai naștere unui copil ca să fii femeie, așa cum nici nu trebuie să devii tată ca să fii cu adevărat bărbat. Scurtmetrajul mai demontează miturile maternității, obiectificarea femeii (discuție pornită de la Laura Mulvey, prin Visual Pleasure and Narrative Cinema, în 1973), sexualizarea trupului feminin ș.a.m.d. Deși e singurul film militant al lui Varda, majoritatea personajelor sale feminine sunt, într-un fel, neconforme cu așteptările societății. S-o luăm, de exemplu, pe Mona din Sans toit ni loi, care preferă să cutreiere fără adăpost și să sfideze autoritatea; majoritatea oamenilor peste care dă sunt siderați că o femeie poate face autostopul sau poate dormi în sălbăticie fără ajutorul unui bărbat. Varda nu insistă asupra motivelor pentru care Mona renunță să fie în rând cu lumea, ci arată doar lehamitea tinerei față de sistem. În Le Bonheur (1965), personajul principal e un bărbat extrem de fericit, într-o căsnicie idilică (soții întinși mereu la soare, cu copiii jucându-se cu zulufii prin natură), care își înșală soția fără niciun motiv, doar pentru că și-ar dori și mai multă fericire.
     
  • ​Contratimp. Varda a fost întotdeauna preocupată de timp în filmele ei - mai curând de timpul nostru interior, teama continuă că nu vom mai revedea oameni, locuri, că n-o să fim unii cu alții. De altfel, până și Cléo de 5 à 7 (1962), unul dintre cele mai cunoscute filme ale ei, discută despre două ore cruciale din viața unei cântărețe pop în așteptarea unei biopsii.
„Cléo de 5 à 7”
  • Militantism politic. Varda are două filme politice, Salut les Cubains (1971), un eseu despre Cuba, și Black Panthers (1968), despre mișcarea celebră din SUA care milita pentru drepturile persoanelor de culoare. La începutul primului film, vocea ei din off spune: „Cuba e o insulă în formă de trabuc pentru bărbați și în formă de aligatori pentru femei”.
     
  • Jacques Demy. Soțului ei, regizorul cu care a împărțit o viață de cinema (autorul musical-ului cult Umbrele din Cherbourg), îi dedică mereu câte un moment în filmele ei - fie povestind cum era casa unde locuiau împreună (Les Plages d’Agnès, 2008), cum era copilăria lui (Jacquot de Nantes, 1991) sau cu ce rămâne lumea după plecarea lui (L'univers de Jacques Demy, 1995).
     
  • Pisici. Agnès Varda avea reputația de a fi o mare cat lady, așa că majoritatea filmelor sale au câte o pisică (sau mai multe) în cadru. Mai mult decât atât, Varda nu și-a putut stăpâni entuziasmul de a face un scurtmetraj adorabil despre una dintre felinele ei, Zgougou.
„Hommage à Zgougou”
  • Plaje. Varda spunea că, „dacă i-am deschide pe oameni, am găsi în interiorul lor peisaje; dacă m-ați deschide pe mine, ați găsi plaje”. Plajele sunt pretutindeni în filmele lui Varda - una dintre cele mai frumoase secvențe din Visages villages, filmul în care a străbătut Franța la 80 ani, alături de un artist contemporan e pe o plajă, unde mareea a curățat peste noapte una dintre fotografiile supradimensionate pe care le-a presărat prin Franța cu JR.
     
  • JR e un artist neconvențional, care obișnuiește să facă arta posibilă în spații cât mai neobișnuite; prietenia lui cu Varda a trecut dincolo de filmul pe care l-au făcut împreună, Visages villages (probabil a devenit cel mai cunoscut film al lui Varda, odată cu tweet-urile și story-urile de pe Instagram pe care le-au făcut cei doi în roadtrip-ul lor prin Franța rurală). JR i-a adus un omagiu lui Agnès, folosind una dintre dublurile ei în carton, pe care le-a tot plimbat prin lume, inclusiv la Cannes: legată cu balonașe colorate, Agnès din carton s-a ridicat la cer, bucuroasă și curioasă, exact așa cum și-o amintește toată lumea.
     


    Filmele lui Agnès Varda rulează luna asta pe Mubi, într-o retrospectivă a carierei ei.

„Les Plages d’Agnès”

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK