În weekendul 14-15 martie, la Cinema Elvire Popesco din București, continuă seria de proiecții CINEMA ENTRE NOUS, cu prima retrospectivă dedicată unei cineaste contemporane din România, Ivana Mladenović. Sâmbătă și duminică vor fi proiectate și discutate, împreună cu critici de cinema și cu realizatorii lor, cele trei lungmetraje de ficțiune regizate de Mladenović până în prezent: Soldații. O poveste din Ferentari (2017), Ivana cea Groaznică (2019) și Sorella di Clausura (2025).
I-am dedicat textul de mai jos, cu speranța că vă va trezi curiozitatea unora dintre voi și vă va ghida pașii spre cinema, să descoperiți ceva cu adevărat aparte: niște filme underground și punk, proaspete, nonconformiste, lipsite de prejudecăți, rebele, murdare, într-o constantă și doar aparentă dezordine.
O cunosc pe Ivana Mladenović de aproape 20 de ani, sunt prieten cu Ivana Mladenović de vreo 10 ani, am lucrat cu Ivana Mladenović la „Ivana cea Groaznică”. Așadar, nu mă pot erija în vreo entitate neutră și obiectivă atunci când vorbesc sau scriu despre filmele ei. Însă având în vedere că iubesc cinemaul cel puțin la fel de mult precum iubesc oamenii, cred că pot fi creditat (măcar parțial) atunci când afirm că mi se pare că e una dintre cele mai temerare și incitante cineaste din România. Nu doar pentru că abordează veșnic cele mai dificile și extravagante situații de viață, ci și pentru că se plasează estetic în direcții particulare, marcate de un melanj eclectic, situat uneori cu nonșalanță aproape de prostul gust (a la John Waters) și fără a semnaliza (parodic sau în orice alt fel) această predilecție.
Ivana Mladenović s-a născut în 1984 la Kladovo, un orășel sârbesc aflat peste drum de Turnu Severin, unde se vorbește des româna. A început să studieze dreptul la Belgrad, dar în cele din urmă a venit la București, să studieze regia la UNATC. După câteva scurtmetraje, în 2012 a lansat Turn Off The Lights, primul ei lungmetraj documentar, despre trei adolescenți care ies din închisoare. A fost ales cel mai bun documentar la Festivalul de la Sarajevo din 2012 și la Premiile Gopo din 2013. Soldații i-a adus Premiul Gopo pentru debut regizoral, iar pentru Ivana cea Groaznică a primit Premiul Special al Juriului la Festivalul de film de la Locarno (2019) și Marele Premiu pentru cel mai bun lungmetraj la Zagreb. În 2025, Sorella di Clausura a primit Premiul pentru cea mai bună regie, la Festivalul de film de la Sarajevo.
Admir impuritatea cinemaului Ivanei, uneori murdăria lui și lipsa de prejudecăți legate de ce ar trebui sau nu inclus (sau exclus) pentru a face construcția funcțională într-un sens liniar. De cele mai multe ori, filmele ei sunt atât de încărcate de tot felul de detalii, au un montaj atât de sacadat și sunt atât de fragmentate la nivel narativ, încât atenția privitorilor e debordată de numeroasele fire temporare deschise și niciodată închise ulterior, și e bombardată de stimuli din toate direcțiile. Nu sugerez că ar avea narațiuni insuficient de închegate sau de consistente încât să devină dificil de urmărit sau de neînțeles. Din contră, vreau să spun că lor li se adaugă extrem de multe elemente contradictorii, conturând un preaplin veșnic pe punctul să explodeze, un soi de isterie generalizată temperată de scurte interludii comice, melodramatice sau pur documentare. Filmele ei funcționează în registre deseori imposibil de definit în parametrii uzuali ai genurilor cinematografice, au un caracter mai curând performativ, al unor universuri ce se creează în timpul real al vizionării, prin acumularea de informații, de personaje pitorești, de situații insolite.
În Soldații. O poveste din Ferentari (2017), debutul ei în lungmetrajul de ficțiune bazat pe un roman de Adrian Schiop, Ivana dezvoltă o poveste de dragoste dintre un intelectual mutat în Ferentari – un cartier sărac și mărginaș al capitalei – și un tânăr de etnie romă proaspăt ieșit din închisoare. Deja subiectul acesta ar fi fost suficient de excentric în peisajul cinematografic și artistic local încât să-i transforme parcursul creativ în ceva cât se poate de dificil și de particular. Dar ea merge mai departe și plasează narațiunea principală într-un context pe care îl descrie în profunzime și pe larg, până acolo încât minute bune din film prezintă doar fragmente din viața spectaculos de vie a cartierului: discuții ale unor localnici în birturi cu păcănele, înregistrarea manelelor în studioul lui Dan Bursuc, o nuntă la care participă întreaga comunitate și multe alte episoade ce absorb temporar aproape cu totul plotul principal.
De multe ori, Soldații se transformă într-un veritabil documentar, personajele episodice primind prim-planul pentru câteva clipe și strălucind în fața camerei chiar mai intens decât protagoniștii. Interesul Ivanei pentru oameni, curiozitatea ei, fascinația pentru alteritate transpare la tot pasul în conturarea acestui portret colectiv al unui grup uman de regulă exotizat sau nereprezentat deloc în cinematografia locală. Ea pare că „sacrifică” evoluția poveștii de dragoste în detrimentul unor observații periferice, dar, în esență, toată această construcție contribuie la articularea unei tristeți mocnite, a senzației persistente că iubirea dintre doi bărbați atât de diferiți la nivel social și cultural nu poate fi experimentată plenar și până la capăt din cauza condiționărilor multiple. În plus, vitalitatea mediului unde își trăiesc episoadele destul de chinuite de iubire contrastează cu melancolia ce planează asupra gesturilor lor afectuoase, a interacțiunilor lor amoroase, potențând-o și conferindu-i, în același timp, o concretețe de factură realistă: viața se desfășoară nestingherită, indiferentă la situațiile individuale, iar regulile nescrise ale comunităților sunt diferite de la una la alta – deci nu e nimic dramatic și de neînțeles că o apropiere între doi oameni atât de diferiți nu are șanse de reușită pe termen lung. E emoționant însă că se întâmplă apropierea, oricât de anemică și de tranzacțională ar putea părea ea la o primă vedere.
Ivana Mladenović are nevoie să pornească de la realități trăite pentru a-și contura ficțiunile. Toate filmele ei au la bază povești reale de viață, experiențe ale unor persoane din proximitatea ei. Dacă Soldații era adaptarea romanului autobiografic omonim al lui Adrian Schiop, care a colaborat la scrierea tuturor scenariilor ei și a interpretat rolul principal din ecranizarea propriei cărți, Ivana cea Groaznică reconstituie un episod din viața Ivanei, protagoniștii interpretând cu toții versiuni ale lor înșile. Sorella di Clausura, cel mai recent film al ei, a pornit cu siguranță de la nevoia de a celebra memoria Ancăi Pop, o prietenă care a murit într-un accident tragic de mașină când Ivana cea Groaznică, unde Pop joacă un rol important inspirat de propria ei persona publică, se afla încă în faza de postproducție. Cu toate acestea, filmele Ivanei nu sunt realiste în sens documentaristic, ci deraiază în maniere flamboaiante spre zone uneori grotești, alteori parodice, mustind de autoironie. Sunt în același timp comedii, melodrame, (un soi de) documentare. Asta le face să pulseze, să funcționeze contradictoriu și să pară spontane – le conferă o energie și un ton foarte similare cu ale vieții.
Ivana are o tendință de a reconstitui, pornind de la realități palpabile, universuri ce par similare cu lumile interioare ale protagoniștilor. Spre deosebire de Soldații, unde mai curând exteriorul inundă cu focuri de artificii intimitatea personajelor, în celelalte cazuri interioritatea lor pare să se impună realității din afară, retrasându-i limitele și transformând-o. Protagonistele din Ivana cea Groaznică și din Sorella di Clausura sunt ambele la limita crizei de nervi, așa că toți cei din jur par de multe ori un soi de oglinzi ale stărilor lor. E o pendulare constantă între două instanțe narative: una ce privește detașat, de la distanță, și una care filtrează afectiv contextul – de cele mai multe ori ele se suprapun, de fapt, ceea ce contribuie la crearea acelei atmosfere impure despre care vorbeam mai devreme.
Filmele Ivanei Mladenović sunt pe cât de precise ca ritm, intenții de mizanscenă și teme, pe atât de neomogene. Interludiile narative pot fi de multe facturi, dar ce cred că le conferă cu adevărat eclectismul este felul în care sunt montate, deseori cu tăieturi în cadru, cu treceri bruște de la o secvență la alta, cu asocierea unor momente de multe ori incongruente, plasate în ciocnire directă. Cinemaul Ivanei nu pornește de la premisa că spectatorii sunt prea proști sau prea inabili pentru a urmări și înțelege ce se petrece înaintea lor. Așa că eludează, sintetizează, refuză să explice și să revină de mai multe ori asupra unor informații deja oferite anterior. E un cinema ce își este, până la un punct, autosuficient. Nu are nevoie „să tragă cu ochiul” și nici să-și ghideze publicul spre anumite raportări standardizate. Deși atacă subiecte actuale ce pot fi asimilate unor discuții mai ample și transdisciplinare, filmele ei nu sunt preocupate în primul rând să predice și nici să articuleze discursuri culturale/sociale/politice. Sau dacă o fac, se întâmplă într-un plan secund, căci primul nivel e ocupat de manifestarea vieții și a contradicțiilor ei inerente.
Am impresia că modurile de receptare și de înțelegere a filmelor Ivanei diferă mult mai mult de la o persoană la alta decât în cazul majorității cineaștilor contemporani. Ce face ea nu e comod, e intim și autoreferențial. Faptul că nu încearcă să își lege construcțiile de preocupări teoretice sau culturale precise și că nu se plasează în tradiții clare la nivel estetic nu îi ușurează deloc existența. Cinemaul ei are ceva deopotrivă din turbofolkul explodat al lui Makavejev, din lejeritatea parodică a lui John Waters, dar și din melancolia unor Gus van Sant sau Gregg Araki (cu acesta din urmă are și alte afinități, în primul rând la nivelul construcției eclectice tot mai punk a registrelor narative). Tot ce pot adăuga e că, dacă nu aș fi fost deja prietenul ei și dacă i-aș descoperi abia acum filmele, aș vrea instant să o întâlnesc și să-mi declar admirația. Pariez că peste nu foarte multă vreme popularitatea ei internațională va exploda, cel mai probabil – cum se întâmplă de obicei – cu filmul cel mai conformist (dacă e capabilă să facă și așa ceva). Însă cinemaul ei merită descoperit și redescoperit continuu, e imposibil să nu stârnească polemici și, în destule cazuri, să trezească pasiuni înfocate.
