Săptămâna aceasta începe la Cinema Elvire Popesco din București Cinema Entre Nous, un proiect nou care va aduce împreună constant critici, realizatori de filme și public, în discuții – sperăm aprinse – despre noile direcții spre care se îndreaptă cinemaul contemporan. Vom prefața fiecare nouă sesiune a Cinemaului dintre noi printr-un dialog între criticii invitați, publicat pe Scena9.
De această dată, ne-am adunat într-un trio estival fantastic – Flavia Dima, Victor Morozov și cu mine, Andrei Rus – să dezbatem pe marginea filmelor nominalizate în 2026 la premiile Oscar, căci ele vor fi subiectul primelor întâlniri. Le urmărim cu interes sau căutăm titluri dincolo de spotlight? Cum arată lumea reflectată în nominalizările acestui an și ce discuții importante deschid? Cum privim relația filmului cu politica? Sunt doar câteva dintre întrebările pe urma cărora am pornit.
Cu Victor ne vedem la cinema joi seară, după proiecția lui Valoare sentimentală (Joachim Trier) de la 19:30, iar cu Flavia vineri seară, după premiera națională a lui O Agente Secreto (Kleber Mendonça Filho) de la ora 19. Protejându-ne de vremea rece de afară, ne-am antrenat într-un dialog de multe ori torid și pasionat, care ar fi continuat multe zile și nopți la rând – mai ceva ca-n basmele nemuritoare – dacă am fi avut la dispoziție alte sute de mii de semne. Continuarea, la cinema, sau - cine știe? - poate într-o viitoare carte.
Andrei: Sunt curios care sunt preferații voștri la Oscarurile din acest an și care sunt filmele care vi se par supraevaluate (la nivel de nominalizări, cel puțin). Aveți emoții puternice față de vreunul dintre filmele din acest an sau sunteți destul de indiferenți în legătură cu ele?
Victor: Preferatele mele, dintre titlurile nominalizate la „Best Film”, sunt O Agente Secreto (Kleber Mendonça Filho) și Marty Supreme (Josh Safdie). E vorba despre două gesturi de autor ambițioase, alcătuite din straturi-straturi care se cer depliate. Am rezervele mele și în cazul lor – mi se par întâi de toate filmele unor scenariști ultra-abili, cu o mizanscenă care depinde prea strâns de narațiune, însă recunosc că mă interesează foarte tare chiar și în această calitate a lor, de film-ca-scriere, la propriu, dar și la figurat: obiecte care absorb în fibra lor elemente narative disparate, greu de conciliat, și fac din ele o poveste totalizantă. Sunt opere ale pistelor false, ale cărărilor bifurcate, ale unei luxurianțe de pățanii. Apoi, ele merită discutate și ca simptom pentru afectul principal care guvernează cinefilia azi, și anume nostalgia: sunt două propuneri care privesc cu fascinație către trecut (și mai ales către trecutul cinemaului); evident, nu o fascinație bălos-conservatoare, ci una atrasă de ceea ce, în istoria genurilor populare, apare ca material deviant, marginal(izat), minor – o grămadă de latențe pestilențiale readuse pe firmament și transformate, mai ales în cazul brazilianului, în materie politică refractată spre clipa prezentă, în joc de ecouri între temporalități, capabil să rescrie nu doar cinemaul actual, ci și, în lumina noilor viteze posibile azi, pe cel de odinioară. Faptul că sunt filme cu buget mare, dar care se joacă cu ambalajul ăsta de „artă termită”, îi adaugă chestiunii un strat suplimentar de complexitate.
Aș mai menționa apoi două titluri pe care totul pare să le despartă, deși nu e chiar așa: One Battle after Another (Paul Thomas Anderson) și F1 (Joseph Kosinski). L-am întâmpinat pe primul călduț, oarecum în răspăr cu consensul privitorilor care i-au depus la picioare smirnă și tămâie. Mi se pare în continuare o lucrătură prea netedă și lucioasă, cu toate că astăzi tocmai capacitatea ei de a vorbi despre o alteritate radicală – activismul politic de stânga – îi acordă însemne de noblețe. În lunile scurse de atunci, odată cu infama actualitate trumpistă, caricatura testosteronată a luptei armate pe care o amorsează PTA pare tot mai verosimilă – o oglindă fidelă a vremurilor; iar felul în care filmul îmbracă asperitățile ireductibile ale prezentului, topindu-le – ce să mai: alchimizându-le – într-o mare coregrafie aerată, animată la tot pasul de un discret substrat cinefil, ține efectiv de măiestrie. Ca în cazurile de mai sus, e o măiestrie care cârmuiește ditamai aparatura blockbuster-iană: numai bună de analizat pentru ce este, dar și născătoare a unei insistente, inevitabile speculații – oare nu ar fi ieșit un film chiar mai puternic (mai nervos, mai fâșneț) dacă n-ar fi beneficiat de un buget atât de constrângător? Orișicum, filmul lui PTA consfințește ceea ce eu aș numi o întoarcere în forță a cinemaului politic american (împreună cu nedreptățitele Eddington și A House of Dynamite, dar și cu mizantropul Bugonia): dacă mai adaug și The Mastermind și Blue Moon, două filme excelente, rezultă un an remarcabil pentru cinemaul de peste ocean.
Cât despre F1, el reprezintă contrapunctul tuturor acestor finețuri: un film fără rușine, bucuros să se exhibe ca atare. Întreprinderea e o reclamă pro domo – gen inaugurat de Barbie, doar că aici autocritica se vede evacuată în dauna unei rețete ca pe vremuri: emoții mari, valori de bază maniheiste recognoscibile de pe Lună, totul finanțat de petrodolarii arăbești și ștampilat cu logo-uri dornice să se afișeze. Cu alte cuvinte, un film generat de marele capital, chemat să dea un suflu nou motorsportului (sportswashing prin dictaturile Golfului) și să genereze, la rândul lui, merchandise adițional. Totul se învârte într-un mic careu de brand-uri, fără ca cineva să-și mai ascundă adevăratele intenții de marketing. În nota asta am și apreciat proiectul: vrum-vrum infantil, dar nu lipsit de un oarecare meșteșug formal, cheltuit în numele unui vis cinetic străvechi (Lelouch filma la rândul său o mașină lansată prin Parisul pustiu al anilor ’60 în C’était un rendez-vous, dar totul se simțea mult mai real), ambalat într-o imagine plăsticoasă, fără hors champ (totul e circuit de formula 1 filmat din dronă și camere montate în bordul bolidului, de parcă lumea de-afară ar fi încetat să existe). Artă vs. marfă și, din ce în ce mai des, o contopire fără salvare a lor. Mai mult decât oricare alt film, F1 dă ora exactă a industriei cinemaului.
Flavia: Evit să am favoriți – nu dintr-un gest de superioritate ori chiar de snobism, ci cred că aici sunt pur și simplu prea calată de experiența mea de curator de cinema, dar și de anii petrecuți făcând critică festivalieră: mi se pare infinit mai interesantă imaginea de ansamblu, cum se constituie întregul unei selecții de filme (căci și aici operăm cu o selecție, chiar dacă acest lucru nu ne este la fel de evident ca în alte circumstanțe în care privim către o alăturare de filme), care sunt criteriile și principiile care constituie eșafodajul pe care se ridică selecția și tot așa. Mi se par infinit mai interesante concluziile la care ajung dacă gândesc lucrurile în acești termeni, decât niște simple judecăți valorice sau comparative, care-s movabile, perisabile, foarte ușor de contestat sau contrazis – acesta din urmă fiind un mod de-a gândi și de-a scrie care, la drept spus, mi se pare nu doar depășit sau facil, ci de-a dreptul plictisitor. Nu înseamnă că unele filme nu sunt mai bune decât altele, nu asta încerc să zic aici, ci că o conversație în acești termeni tinde să fie cam plată și boring, după mine.
Totodată, dincolo de anii de studenție, în care încă mai credeam într-o manieră destul de necritică în diverse obiceiuri și habitus-uri care te fac să fii „un critic adevărat de film” (whatever that means), n-am fost niciodată o integralistă a filmelor de la Oscaruri și, drept fie spus, e și ceva care nu prea mă interesează să fiu. Mi se pare că multe dintre aceste filme, îndeosebi cele americane, sunt perfect perisabile by design și că, odată ce trece această „febră” a premiilor, majoritatea acestora cad într-un soi de puț negru al memoriei din care cu greu își mai scot vreodată capul. (De pildă, cine-și mai amintește azi de Mank al lui David Fincher, din 2021, bunăoară subiectul unei cantități absolut disproporționate de articole, cronici, polemici, esee ș.a.m.d., de-acum cinci ani, deși a avut o cârcă de nominalizări?) Așa că e complet posibil și să nu fi văzut favoritul meu, încă. (Poate că este KPop Demon Hunters!) Sau să nu-l văd vreodată. Am trecut de vârsta în care aceste lucruri mă cramponează.
Acestea fiind spuse, ca acest răspuns să nu pară totuși o eschivă fără de margini – căci se poate vorbi mult, prost și pe lângă absolut oricând – și trebuie să mărturisesc că am anumite afinități. În primul rând, pentru One Battle After Another (aici sunt în complet dezacord cu Victor – acest film nu este absolut deloc un caz de „atât de lustruit încât scârțâie”, dimpotrivă, are mai mult decât suficiente puncte în care patinează. Oricum, la fel ca lui Radu Toderici, mi se pare un argument destul de dubios și de nefundamentat), în primul rând fiindcă reia o mare tradiție a Noului Cinema Hollywoodian, cea a filmului despre rezistența/disidența de stânga – nu activismul, aia e cu totul altă mâncare de pește, totuși, contează proprietatea termenilor –, pe care o actualizează într-o manieră foarte inteligentă și sensibilă, nu doar ca materie politică, ci și prin apelul la tradiții chiar mai vechi de-atât (gag-ul cu Benicio del Toro trăgând o trapă ascunsă, în timp ce un covor rulat se desfășoară ca prin magie peste capul lui, este unul dintre momentele mele de cinema preferate din 2025). Alta ar fi pentru Blue Moon al lui Richard Linklater, care are în el ceva din quelque chose-ul unei capodopere precum My Dinner With Andre (1981) de Louis Malle, deși în anumite puncte alunecă și el (scenele cu Margaret Qualley sunt cam stânjenitoare, după mine), un film cu o scriitură atât de vie întrupată incredibil de Ethan Hawke, care face un rol absolut extraordinar în acest contre-emploi total pe care îl presupune personajul lui Lorenz Hart. Și O Agente Secreto, de Kleber Mendonça Filho – apropo de filme care reiau vechi tradiții fără să cadă în pastișă, mi se pare că stă foarte bine lângă cel al PTA, atât ca film politic care caută să prindă în el deopotrivă trecutul și prezentul, dar și ca lucrare autonomă ce prezintă un proiect estetic derivat din cinefilie (să nu uităm că începuturile lui Kleber au fost în critică).
Mi se pare că multe dintre aceste filme, îndeosebi cele americane, sunt perfect perisabile by design și că, odată ce trece această „febră” a premiilor, majoritatea acestora cad într-un soi de puț negru al memoriei din care cu greu își mai scot vreodată capul.
Rece m-au lăsat Marty Supreme (mult sub filmele precedente ale fraților Safdie, nu știu, parcă îi lipsește ceva, un soi de zvâc care era acolo mai demult, în Good Time și Uncut Gems), Sentimental Value (deși are cea mai bună glumă a anului, adică cea cu DVD-urile, mi se pare foarte uitabil), Hamnet (exemplu tragic de film cu suficient de multe calități, dar care se auto-faultează când, din dorința de-a opera într-un oarecare cadru feminist, ajunge să-și dea cu stângul în dreptul și, tragic, să reafirme anumite stereotipuri de gen), It Was Just an Accident (filmul cel mai convențional – și cel mai calat pe privirea occidentală din cariera lui Panahi). Iar catastrofal mi s-a părut Sîrat (cum poate cuiva să îi placă un film cu un plot twist atât de cretin mă depășește). Cât despre Bugonia: n-am văzut, nu intenționez, nu mersi, eventual dacă e singurul film pe o insulă părăsită din mijlocul oceanului, îl prefer pe Lanthimos doar când merge la meciurile Olympiakos și critică faptul că echipei Maccabi i se permite să joace în Europa.
Tu, Andrei, ce crezi? Și cum vezi tu, de fapt, imaginea de ansamblu, mai ales în legătură cu ce se întâmplă și în afara ecranului?
Andrei: Ah, ce-mi place că, de la cea mai banală întrebare posibilă legată de Oscaruri, s-a încălzit deja atmosfera, trebuie să-mi dau jos cămașa și să rămân în maieu. 😀E perfect, Marlon Brando vibes. Găsesc foarte incitante unghiurile din care priviți amândoi, eu mărturisesc că pe vremuri, chiar dinainte de a-mi pune problema să activez în domeniu, mă uitam în fiecare an la ceremonie și încercam să prind cât mai multe dintre filmele nominalizate. Era ca un fel de ritual, aveam emoții pozitive puternice față de unele, le detestam pe altele. Am trecut și prin etapa de snobare totală (undeva între 25 și 30 de ani), când nici măcar nu mai urmăream cine și de ce era nominalizat/ă și nici nu se punea problema să mă intereseze ceremonia. Acum sunt undeva între cele două extreme: mă interesează să văd filmele, să le discut și comentez cu prietenii și cu colegii, și constat de la un an la altul că o parte dintre ele chiar mă captivează – de pildă, încă mă bântuie vizionarea de anul trecut a lui The Substance (Coralie Fargeat) într-o sală de mall din Băneasa, o experiență de neuitat.
Printre filmele de anul acesta, sunt mai multe pe care le admir intens. Dintre cele cu pedigree și nominalizări substanțiale, m-au interesat atât Marty Supreme, One Battle after Another, O Agente Secreto (menționate deja și de voi), Bugonia, cât și Sentimental Value (Joachim Trier) – chiar aș fi interesat să știu de ce îl găsiți atât de insipid și nememorabil. Iar dintre filmele americane nenominalizate, cred că filmul lui Lynne Ramsay, Die, My Love și cel al lui Jim Jarmusch, Father Mother Sister Brother, m-au interesat cel mai tare. Țin însă cu One Battle, pe de-o parte fiindcă e realizat de un cineast enorm, Paul Thomas Anderson, pe de alta fiindcă tratează emoționant o problemă complicată contemporană – a dezamăgirii pe care cred că o resimțim mulți în legătură cu contextul politic internațional cu adevărat dezolant (și nu mă refer doar la ce se întâmplă în SUA) și a debusolării că tot activismul din ultimele decenii nu a fost suficient pentru a evita catastrofa. Îmi place cum tratează actul de rezistență de-a lungul mai multor decenii, complicitatea participanților la el, dar și nevoia unei detașări – temporare măcar, vezi traiectoria personajului lui DiCaprio – pentru a putea continua angajamentul în diverse cauze social-politice; luptele sunt colective și trebuie continuate constant, de la o generație la alta, în ciuda căderilor și trădărilor inerente de parcurs. Dincolo de calitățile sale formale notabile, cred că e filmul de la Oscaruri care surprinde cel mai pregnant o stare de spirit actuală; plus că finalul lui optimist-duios mi s-a părut reconfortant și necesar în aceste vremuri când, de multe ori, unii dintre noi cred că avem tendința să ne pierdem speranța. Așadar, să fie anul lui Paul Thomas Anderson, o merită cu prisosință pentru întreaga sa carieră!
Acestea fiind spuse, aș mai menționa trei nominalizate care m-au delectat în feluri diferite: în primul rând, Blue Moon, menționat și de voi, un gest de maestru din partea lui Linklater (realizat într-o singură locație, cu puțini actori și fără brizbrizuri – un fel de Sidney Lumet old school și grandios tocmai prin prisma naturaleții și aparentei sale nonșalanțe; iar Ethan Hawke e, din enorm de multe motive, unul dintre artiștii mei preferați; nu va câștiga premiul de interpretare, deși l-ar merita; să ciocnim în cinstea lui); apoi, ar fi Sirat (Oliver Laxe), de la care am plecat la jumătate în prima tentativă de a-l vedea la cinema, însă la a doua încercare m-a tras în el senzorial cu totul, am perceput întreaga disperare existențială a personajelor – în toate acele secvențe dedramatizate, punctate doar de o muzică insidioasă și urmate brusc și de nicăieri de momente melodramatice încărcate (iar cel al dansului în cerc din deșert, când încep să explodeze primele bombe, cred că e una dintre scenele antologice recente ale cinemaului internațional – spontană, viscerală, onirică și deopotrivă cutremurătoare). Last but not least, mi s-a părut incitant filmul cu cel mai neinspirat titlu al ultimilor ani, If I Had Legs I'd Kick You (Mary Bronstein), un fel de horror surprinzător despre depresie, traumă și dificultatea de a fi mamă în societatea actuală. OK, poate e un pic tezist la un anumit nivel, dar modul în care sunt portretizate protagonista și tribulațiile ei de parcurs, într-un soi de vacuum emoțional, de flux angoasant al conștiinței, le găsesc extrem de incitante și de revelatorii. Actrița Rose Byrns ar merita, în opinia mea, să câștige premiul pentru interpretare, dar mi-e teamă că va triumfa Jessie Buckley, pentru rolul din cel mai insuportabil film nominalizat anul acesta, Hamnet (Chloé Zhao), o kitschoșenie pompoasă și jenant de manipulatoare emoțional, acea pastilă de pseudo-artă pretențioasă – musai adaptare după un roman și/sau cu legături cu teatrul; filmul ăsta bifează ambele condiții – fără de care premiile Oscar nu ar putea fi imaginate.
În concluzie, sunt de acord cu tine, Victor, că e un an cu numeroase filme remarcabile, și sunt de acord și cu tine, Flavia, că poate filmele cele mai inventive le vom găsi printre cele pe care nu am apucat încă să le vedem, în secțiunile dedicate documentarelor sau scurtmetrajelor. Însă una peste alta, selecția de la Oscaruri continuă să fie un melanj de filme incitante formal, cu unele ce urmează tradiții narativ-estetice în moduri mai convenționale (Frankenstein sau F1), cu filme precum Hamnet – din categoria Cravata galbenă –, care creează unei părți consistente a publicului, prin subiectul abordat (musai biografia unor artiști veritabili) și prin registrul grav și lipsit de autoironie, senzația că participă la un act de cultură înaltă.
Arta nu poate fi apolitică, nu poate fi extrasă din realitatea imediată, există doar grade diferite de implicare și reflectare a unor realități distincte.
Lor li se mai adaugă o categorie – care, la un anumit nivel le transgresează pe toate – a filmelor angajate politic sau care tratează direct probleme politice actuale. Cele mai pregnante exemple de anul acesta mi se par filmul iranian It Was Just an Accident (Jafar Panahi) și The Voice of Hind Rajab (Kaouther Ben Hania), care dramatizează cazul real al omorârii tragice a unei fetițe palestiniene și a familiei sale de către soldații israelieni din Gaza. Acest al doilea film l-am găsit, alături de Hamnet, de un kitsch greu de suportat, poate chiar mai grav manipulator emoțional decât celălalt, dat fiind că folosește înregistrări audio (și uneori video) reale în reconstituirea unu la unu a unei situații dramatice și complexe, însă estetica în care o face e una rudimentară. E eficient la nivel emoțional, dar întrebarea este dacă ficționalizarea simplistă a unui eveniment real face dreptate sau nu tragediei și complexității acelui plan. E vechea întrebare a artei angajate și putem dezbate la infinit pe marginea ei (ar merita, de altfel). Cred că și filme precum Sinners (Ryan Coogler), One Battle, Bugonia sau If I Had Legs beneficiază la nivelul recepției critice de pe urma legăturilor lor transparente cu contexte social-politice. Dar până la urma e inevitabil, nu? Arta nu poate fi apolitică, nu poate fi extrasă din realitatea imediată, există doar grade diferite de implicare și reflectare a unor realități distincte.
Victor: Evident, dilema pe care o anunți pe finalul intervenției tale, Andrei, nu poate fi epuizată în câteva paragrafe. În fond, ea reglementează o bună parte a discuțiilor despre artă care se poartă azi. În ce mă privește, m-aș limita doar să remarc că anumite câștiguri practice ale epocii politizate în care trăim riscă să se risipească din cauza unor dogme populare de tipul „toată arta este politică” (ceea ce, am impresia, e altceva decât declarația ta de mai sus), care mistifică intimidant discursul despre artă și transformă postulatele complexe de pornire în niște lozinci catchy, lipsite de substanță. În ce fel politică, în numele cui, ce înseamnă „politicul”? Rostogolirea abstractă a unor astfel de sentințe totalizante șubrezește, prin banalizare, aportul disruptiv al formelor cu adevărat contestatare, care s-ar zice că sunt pretutindeni – dar, prin însăși definiția lor, nu au cum să fie (cartea Hyperpolitics a lui Anton Jäger, recent tradusă la Verso, atacă problema asta a inflației de retorică exhibiționistă cu care se confruntă epoca noastră). Așa se face că Hamnet, de pildă, care doar preia din voleu un ersatz feminist deja testat de alții în forme mai profunde, primește eticheta de opus politic deși, luat la bani mărunți sub aspectul ăsta, e caricatural. Per ansamblu, eu cred că trebuie pornit tot mai mult de la judecăți particulare, aplicate unor obiecte concrete, care să fie ulterior extrapolate și eventual sistematizate, tocmai pentru că încrengăturile dintre politic și apolitic, ori dintre două forme contradictorii sau chiar antagoniste de politic, devin, în sistemul media actual (din care cinemaul face parte), tot mai greu de descurcat satisfăcător prin prescrierea unor reguli generale.
Pictorul Otto Freundlich îndemna să se facă politică „transformând formele”. Ideea lui, care și-a trăit ora de glorie prin anumite facțiuni artistice militante ale anilor ‘70, ar trebui reactualizată azi. Mi se pare urgentă treaba asta fiindcă, în prezent, majoritatea comentariilor despre expresia artistică – că e cinema, că e literatură, teatru, muzică etc. – se limitează la a le discuta conținutul, mesajul, „povestea”, uitând că ele sunt experiențe sensibile specifice, fapt care a sărăcit enorm cultura critică de pretutindeni. S-a mai impus astăzi și ideea foarte periculoasă conform căreia estetica e opusul politicii; dacă te interesezi de estetică, mari șanse să fii reacționar. Ce nu se înțelege din această diviziune artificială e că estetica joacă un rol crucial în elementul politic: ea determină felul concret, imediat, în care arată lumea noastră. Tocmai de aceea, un film precum Hamnet se descalifică repede – căci, sub pretenția de a face lucrurile „progresist”/„alternativ”, livrează același model hegemonic al look-ului publicitar care împânzește azi toate palierele industriei imaginii. Iarăși, Bugonia (pe care l-am „recuperat” în vederea acestui dialog, deși credeam, asemenea Flaviei, că Lanthimos nu mă mai poate interesa vreodată – dar am zis să evit apriori-urile), un film altminteri „cablat” la toate dezbaterile „luminate” despre complotism, ecologie, extractivism etc., rămâne tributar aceleiași formule clinice, ostile, care l-a consacrat pe grec; nici nu e de mirare că a ajuns atât de big la Hollywood – practica lui e cea mai impersonală și mai puțin înscrisă în vreo topografie oarecare din câte există.
Anumite câștiguri practice ale epocii politizate în care trăim riscă să se risipească din cauza unor dogme populare de tipul „toată arta este politică”, care mistifică intimidant discursul despre artă și transformă postulatele complexe de pornire în niște lozinci catchy, lipsite de substanță.
În fine, One Battle after Another e atât de interesant tocmai pentru că el însuși se dovedește teritoriul unei lupte între forma stabilă, imuabilă impusă de studiouri, și toate inserțiile perturbatoare strâns legate de experiența contemporană a situării în lume, pe care filmul le curtează. PTA nu merge – dar avea cum? – atât de departe ca Nadav Lapid în Yes sau Radu Jude în Dracula, adică până la a-și aduce filmul în pragul imploziei, riscând o autosabotare din dorința legitimă de a supune dispozitivul cinematografic la tensiunile sensibile ale prezentului, mai aproape în acest sens de scrollarea prin slop-ul rețelelor decât de strămoșeasca vizionare cinefilă tihnită. Această jumătate de măsură întrucâtva convenabilă i-a putut atrage reproșuri americanului: de exemplu, Élodie Tamayo, în numărul pe decembrie 2025 al Cahiers du cinéma, afirma că „în fața acestui imaginar în pană (care reactivează un șir lung de filme de acțiune crepusculare), se înalță o nouă generație (tinerețea și imaginile ei, mai ales pe rețele) pe care [PTA] are dificultăți în a o ancora altfel decât sub forma unor viniete fragmentare, dezamăgitoare. Cât despre restituirea prin grotesc a teatrului politic, [One Battle after Another] îmi pare totuși foarte neted.” Argumentul, oricât de „dubios” și de „nefundamentat”, tematizează totuși presiunea cu care se confruntă cinemaul – fără precedent din anii 1920 încoace – de a ține seama, într-un fel sau altul, de reconfigurarea percepției audiovizuale a fiecăruia dintre noi, sub impactul noilor media și al AI-ului generativ.
Flavia: De acord, Andrei, arta nu poate fi apolitică, mai ales acum. Sinceră să fiu, mi se pare că puține alte momente din istoria recentă – chiar cea modernă – fac ca argumentul autonomiei esteticului să pară total desuet și nepotrivit decât acesta. Doar că diverg puternic față de ce spune Victor, mai ales de ideea de „abuz retoric”. În primul rând, ideea asta de „lozincă catchy”, ce implică tratarea unei afirmații axiomatice ca și când ar fi un bun material care se poate supune unor dinamici economice, sau mai pe românește, că se ieftinește dacă o spui prea des, este ceva cu care nu pot fi de acord. Să nu confundăm afirmația „toată arta este politică” cu „toată arta este radicală / transgresivă / dizidentă politic”; să nu confundăm cuvântul „politică” în sine cu o noțiune vagă și nedefinită de „stânga” (care nu este și nu va fi niciodată un panaceu). Ca să dau un exemplu la îndemână tocmai datorită contextului actual, Melania este un film ultra-politic, cu ditamai distribuția globală în spate, doar că politica sa este de extremă dreapta; ori un film ca Perfect Days de Wim Wenders, aflat în centrul unui scandal ce pornește fix de aici, deși s-ar vrea un far al apolitismului în cinema prin actul de-a evacua politicul dintr-un subiect eminamente politic (zile din viața unui muncitor într-un domeniu care, istoric, e covârșitor dominat de lumpenproletariat) și înlocuirea sa cu bullshit de tip „totul depinde de felul în care privești viața, carpe diem!”, este politic tocmai din acest motiv (după rigla mea, liberal-dreapta).
Doi, ideea că formalismul – văzut ca iterație a politicului în cinema – oferă politizarea „bună” în cinema. De acord că interpretarea cinemaului ca pur text, că obsesionalitatea față de arealul tematic / ideatic, este o manieră cel puțin brută de-a privi cinemaul (însă, în mare măsură, trebuie și să acceptăm că ăsta este raportul marii majorități la film, de-aici trebuie să lucrăm, de jos în sus, nu invers). Noțiunea că estetica este opusul politicii vine, fatal, tocmai de la vajnicii apărători ai autonomiei esteticului; ai să vezi foarte puțină ortodoxie pe tema asta de la „tabăra opusă” (care se naște mai degrabă din opoziția primilor, după mine), așa că mi se pare puțin cam periculos să sugerezi că ar exista o balanță aici. Eu sunt de acord, încă de când am citit la Laura Mulvey, acum zece ani, că o respingere radicală a narativității în cinema este singurul mod de a destabiliza inechitățile pe care acesta le codează în sine, dar, dar: adevărata trangresiune este în niciuna dintre aceste părți. Ea rezidă în sistemul de producție, cum ne avertiza și Pedro Costa când a venit la București, în urmă cu doi ani și jumătate – și chiar cred că ne certăm ca orbii în timp ce marele rău merge mai departe nestingherit în aceste modele capitaliste oribile; acolo trebuie dat cu barosul, după mine. Dar ca să revin și eu la One Battle After Another: ce mi se pare și mai ciudat acum la acest argument este că – și voi apela la o echivalență imaginară ca să-mi ilustrez argumentul – e ca și cum i-ai reproșa lui Martin Scorsese că a regizat Raging Bull (1980) în loc de Dalla nube alla rezistenza (1979, Straub-Huillet). Comparăm mere cu pere când îl certăm pe PTA că nu e Radu (n.r. Jude). Cerul cinemaului e destul de mare cât să-i cuprindă pe ambii, ba chiar, cred că filmele lor coexistă frumos, cred că se pot completa (iarăși, gândirea de selecționer de festival).
Dar și câteva gânduri mai largi despre Hamnet – am văzut că reacțiile au fost destul de polarizate aici, fie oameni care se postau înăbușiți în lacrimi, fie oameni care respingeau demersul filmului pe de-a-ntregul, categorie în care vă văd intrând și pe voi doi. Andrei, tu spui că este o „kitschoșenie pompoasă și manipulatoare emoțional” (și pot fi de acord cu partea din urmă, scena de la marginea Tamisei când îi pică lui William faimosul monolog din „Hamlet” mi s-a părut și mie ridicolă, dar mi se pare că folosești un limbaj mult prea dur); Victor, tu scriai că filmul propune o „psihologizare de tarabă” (care e un mod cel puțin problematic de a exprima vicisitudinile acestui film – fiindcă expresia asta implică clasism și un oarecare misoginism, căci ideea de tarabă, folosită așa, sugerează loc unde femeile paupere și „nemanierate” vând produse oarecare, or, nu cred deloc că asta face filmul; și te rog nu-mi zi de stilistica textului, măcar la exprimarea asta care chiar e banalisimă). Or, nefiind un fan al filmului, vă întreb din tocmai această poziție: nu vi se pare că sunteți cei mai duri și dismissive tocmai cu un film regizat de o femeie – și că e ceva un pic incomod în a găsi fix la el cel mai mare nod în papură? Nu vi se pare că iertăm „păcatele” filmelor regizate de bărbați un pic mai ușor, că un film prost în cariera lor primește un „hai, treacă-meargă”, pe când, atunci când o femeie „pocește” un film, impulsul e de desființare totală? Și ca să dau o critică absolut inedită a filmului: una dintre marile probleme din Hamnet este că împrumută la greu nu din discursul publicitar (chiar n-am văzut asta, dacă ai un contra-exemplu, te rog) ci, tocmai, din zona de cinema experimental vulnerabil, care nu beneficiază deloc de tipul acesta de vizibilitate – mai exact, din Sycorax (2021), de Lois Patiño si Matias Piñero, acesta din urmă fiind nu doar un autor queer, ci și una dintre cele mai strălucite minți ale generației sale când vine vorba de adaptarea cinematografică.
Nu vi se pare că iertăm „păcatele” filmelor regizate de bărbați un pic mai ușor, că un film prost în cariera lor primește un „hai, treacă-meargă”, pe când, atunci când o femeie „pocește” un film, impulsul e de desființare totală?
În ultimul rând, despre The Voice of Hind Rajab: vă mărturisesc că nu cred că pot vedea acest film. Vi s-ar părea poate, straniu, având în vedere cât de mult am scris în acești ani despre cinema palestinian, despre cât de mult am încercat să îmi folosesc vocea ca să discut despre genocidul comis de Israel – că evit tocmai unul dintre cele mai vizibile și circulate filme care să fi apărut pe marginea atrocității. Însă problema este că am o reținere gigantică aici: la faptul că filmul este o ficționalizare. Salut demersul, este clar că a sensibilizat și emoționat pe mulți (apropo de ce spuneam mai sus, de receptare), dar ethos-ul meu vizavi de cinema vede baza faptică a acestui film, cea a uciderii lui Hind Rajab, a familiei ei, a ambulanțielrilor veniți să o salveze, ca fiind realmente incompatibile cu ficțiunea cinematografică, cu reînscenarea, cu brodarea de detalii imaginare, cu manipularea inerentă acestui proces. Nu știu dacă voi putea vedea vreodată acest film. Am avut tentative, toate nereușite. În schimb, filme ca No Other Land, A Fidai Film și With Hasan in Gaza, deși nerecunoscute aici, îmi par printre cele mai importante ale deceniului – și cu tot respectul față de Yes, al lui Nadav Lapid, care e un film-protest emblematic, ele merită mai mult spațiu și susținere din partea noastră în aceste vremuri de fascism reeșapat. Și, în genere, filmele care n-apar la Oscaruri are much more worth your time, dragi cititorx.
Victor: Intervenția ta, Flavia, solicită o lămurire, fie ea și succintă (din constrângeri ce țin de numărul semnelor rămase), chiar cu riscul repetării unor evidențe. În primul rând, la nivel personal, am recenzat elogios filme realizate de femei chiar și în ultimele luni (mă gândesc mai cu seamă la deja amintitul The Mastermind, dar și, până la un punct, la A House of Dynamite), după cum am criticat sever – nici pe departe la modul „hai, treacă-meargă” – filme făcute de bărbați (de altfel, controversele stârnite în online de cronicile unor filme precum Cravata galbenă sau Sentimental Value o dovedesc din plin). Îmi permit, deci, să cred că doar cineva de rea-credință ar putea face astfel de acuze. Iar sintagma „psihologizare de tarabă” este, dacă îți împrumut logica, cu nimic mai „clasistă” decât expresia folosită chiar de tine, „nod în papură” – te asigur că, de acolo de unde vin eu, bieții oameni din Deltă se chinuie cu papura, nu criticii de film.
Dar și dincolo de stricta mea activitate punctuală, la nivel principial, încerc să nu umblu cu mai multe calibre atunci când mă raportez la persoana care regizează filmul, că e femeie, bărbat, trans etc., convins că ele ar sfârși prin a reinstaura, pe invers, ierarhiile pe care pretind că le desființează, să ghetoizeze fie și involuntar, fie și cu cele mai bune intenții, obiectul pe care doresc să îl pună în valoare. Înțeleg critica de film ca pe un spațiu al privirilor încrucișate și al diferenței, nu ca discuție burgheză despre cine are dreptul să vorbească despre cine, ceva ce produce inevitabil excluziune și, simultan, privilegii consolidate în nume propriu. Vorbesc, evident, și de punctul istoric în care ne aflăm, când astfel de preocupări compensatorii pentru deposedații și deposedatele istoriei, absolut binevenite, care au redresat numeroase dezechilibre, nu mai țin nicidecum de pionierat – ci, din fericire, s-au normalizat măcar în mica bulă progresistă. Asta e valabil și în privința autonomiei esteticului – o ideologie, de acord, destul de păguboasă atunci când ajunsese să monopolizeze discursul critic local (deși, pe de altă parte, rămânând perfect de înțeles în contextul unui regim comunist represiv, dacă nu chiar în cadrul paradigmei mai largi a artei moderne). Azi, însă, situația s-a inversat total, autonomia esteticului nu mai reprezintă „sistemul” – și, oricum, eu nu pledez, în critică, pentru reîntoarcerea sa în forță, ci pentru o privire anti-doctrinară, care să redea întâietatea filmului ca experiență ireductibilă, cu ramificații diverse în plan estetic, politic, social, tehnologic.
Andrei: Ah, ce-aș mai fi vrut să răspund unora dintre întrebările voastre, dar – lacom și excesiv, cum sunt – mi-am epuizat încă de la prima intervenție spațiul alocat. Nu-mi rămâne decât să vă mulțumesc pentru dialogul acesta incitant și să sper că vom găsi timp să urmărim împreună ceremonia Oscarurilor de anul ăsta și să ne răspundem atunci la multe dintre întrebările rămase în suspensie în interiorul textului. Chiar, cum ar fi să comentăm în direct (sau în reluare) acea ceremonie? Ne-am distra sau nu? E o invitație și o provocare, da.
