Film / Conflict

Vorbe și croșee

de Victor Morozov

★★★★★☆☆☆☆☆
Publicat pe 5 august 2021

Viggo Mortensen face pasul uriaș până în spatele camerei, de unde orchestrează o încleștare feroce între doi bărbați pe care totul îi separă. Fără suspansul scorului, doar pentru plăcerea gesturilor tehnice: croșeul vorbelor prea aspre, uppercutul unei priviri ucigătoare și toate încercările chinuite de a rezista unui K. O. O partidă cam lungă, căreia la răstimpuri pare să îi lipsească simțul timing-ului. „Falling” / „Ali(e)nare” intră din 13 august la cinema. 

Prima scenă se desfășoară pe culoarul unui avion: un nene recalcitrant îndrugă verzi și uscate sub privirea jenată și neputincioasă a fiului său, care încearcă să limiteze pagubele și rușinea. Să ne obișnuim cu imaginea, căci se va repeta. Dar dacă la început suntem tentați să punem acest comportament în cârca unei boli care-l deposedează de el însuși pe acest bătrânel cu părul alb, treptat, confruntați cu alte și alte dovezi acuzatoare, ajungem să vedem în vârsta înaintată doar un alibi confortabil, de la umbra căruia poți aplica lovituri tuturor celor din jur. Exemplu ca la carte despre cum se poate pierde empatia pentru erou în doi timpi și trei mișcări, Falling mai păstrează câțiva ași în mânecă. Din păcate, am impresia că sunt puși în slujba unei cauze care nu-i merita.

Viggo Mortensen are o idee, iar ideea lui are toate șansele să ne marcheze durabil: ce te faci când individul insuportabil de lângă tine – un sac fără fund care dă pe-afară de homofobie, ură generalizată, rasism și alte tare tipice MAGA – se întâmplă să-ți fie și tată? Primul răspuns care-ți vine în minte: trăiești cu el și încerci să vezi dacă mai poți salva vreo piesă de mobilier din incendiu. Dar uneori lucrurile merg prea departe, incendiul scapă de sub control, iar tu riști să-ți lași pielea acolo. Iată datele de bază ale filmului: ceva care aduce cu o țigară aruncată lângă pompa de benzină. Mortensen nu știe ce-i aia cale de mijloc, preferând să culeagă în bloc, de la extreme. Personajul tatălui (jucat de Lance Henriksen) e reprezentantul Americii albe îndrăgostite de vânătoare și testosteron; personajul fiului (jucat chiar de Mortensen) e opusul tatălui în toate: bărbat gay, căsătorit cu un tip de origine asiatică cu rădăcini hawaiiene și tată al unei fetițe care vorbește în spaniolă. Subtilitate – 0. Eficiență – 1.
 

Pe de altă parte, mizanscena lui Mortensen e academică din cale-afară. Cum arată academismul în cinema? Ca atunci când ai dibuit o idee și ții de ea chiar cu prețul pierzaniei. E cazul flashback-urilor insistente pe care e structurat filmul. Ele sunt acolo pentru a ne arăta că tatăl e un om rău, care dintotdeauna și-a bătut joc de toți cei apropiați, atunci când nu i-a traumatizat de-a binelea. Dar e ca și cum pe toate aceste crâmpeie care se petrec demult ar fi fost ștampilat, cu litere mari, cuvântul „trecut”, până ce au depășit doza maximă recomandată de frunze care filtrează lumina lăptoasă a apusului, de câmpuri nesfârșite, de fețe care râd fără sonor. Prea multe generalități pentru o poveste care se pretinde personală.

Însă marele neajuns al filmului se-ascunde în plină zi: e vorba de personajul tatălui. Nu că în lume n-ar exista oameni încuiați, ci că, pe sticlă, un personaj cu idei puține, dar fixe ajunge repede să plictisească, mai ales dacă e menținut cu forța într-un registru realist. Tatăl de aici e un om monocord, care vede în jur numai „târfe” și „poponari” – dar de la un punct încolo, după a nu știu câta tiradă împotriva bunului simț, lucrul ăsta nu mai pare revoltător, ci doar trist. Și dintr-odată, pe măsură ce înțelegem mecanismul perfect uns al acestei personalități, ne-amintim că marile personaje din cinema sunt cele care cad pradă contradicțiilor insolubile. Și brusc începem să mutăm vina dinspre societate sau sistem înspre scenariu. Tot un cuvânt cu „S”, dar ceva mai ușor de schimbat în favoarea unei versiuni superioare. Căci ne putem convinge că lucrurile stau într-un anumit fel atunci când asta ni se tot repetă iar și iar, dar mai frumos e când suntem luați pe sus, printr-un efect surpriză. 

Există o scenă interesantă în film, când tatăl e încă tânăr, iar fiul său e încă un băiețel adorabil cu părul blond. Tatăl îl ia pe fiu la vânătoare, iar acesta din urmă împușcă o rață sălbatică. Noroc chior, cel mai probabil, dar nu ne putem abține să vedem ceva mai mult în acel gest, ca o prevestire de rău augur. Când ajunge acasă, puștiul face baie împreună cu rața moartă, căreia îi strigă extaziat: „vai, cât de bine înoți”, sub privirea entuziastă a tatălui, în timp ce mama pare că minimalizează toată tărășenia. Îmi place scena respectivă tocmai pentru că nu știu ce să fac cu ea. Care-i concluzia ei? Că așa pătrunde răul în lume? Sau că pur și simplu a mai trecut o zi din viața unei familii funcționale în felul ei? Evitând schema simplistă „vânătoare egal devianță”, filmul adulmecă ceva, dar nu până la capăt, rezervându-și dreptul la ambiguitate și non-spus. Păcat că, ulterior, se vor spune prea multe. Însă problema ridicată în Falling – în plină perioadă a transformărilor galopante la nivel de mentalitate, care produc clivaje greu de recuperat – e una cât se poate de pertinentă.

Video

Acest site web folosește cookie-uri prin intermediul cărora se stochează și se prelucrează informații, în scopul îmbunătățirii experienței dumneavoastră. Mai multe detalii aici.

OK